Deunăzi m-au întrebat studenții, văzându-mi dezamăgirea a doua zi după alegerile din SUA, „Ce ne facem acum, doamna profesoară?” Mă priveau oarecum îngroziți (mulți dintre ei, sau părinții lor, sunt imigranți din Mexic), dar și cu speranța că aș avea un răspuns pentru temerile lor: A venit Apocalipsa? Vor fi deportați mexicanii în masă? Dar musulmanii, vor fi oare obligați să poarte o semilună pe haine? Vor fi înecate toate vietățile în râuri de petrol? Femeile vor fi aruncate în închisoare dacă fac avort, iar minoritățile vor fi alungate din restaurante și din școlile bune? Va arunca Trump cu bombe nucleare în stânga și-n dreapta, dacă tot s-a mirat în gura mare de ce America nu-și folosește arsenalul nuclear? Singurul lucru pe care l-am putut spune a fost: „Rămâneți vigilenți și nu-i lăsați să vă răpească drepturile!”. Cum să-i consolez, dacă nici pe mine nu mă puteam consola? În unele universități există acum „puppy rooms”- camere speciale în care studenții și profesorii pot să se joace cu pui de câine ca să le treacă angoasa post-electorală.
După alegerile din SUA, toată lumea s-a umplut subit de un fel de mătreață existențială.
Îi văd pe toți – politicieni, jurnaliști, istorici, profesori, studenți – scărpinându-se în cap ca niște copii scoși la tablă după ce au stat prea mult la jocuri pe calculator în loc să învețe. Și nu cred că e exagerată analogia pentru că, dacă nu mă înșel, politica nu se mai face prin învățarea lecției, ci ca o joacă pe calculator – o plimbare superficială prin piața liberă a pseudo-informației de pe Google, Yahoo, Facebook, sau alte surse care s-au insinuat în sistemele contemporane de comunicare, până la banalizare. Când am primit invitația de a scrie ceva despre alegerile americanilor, n-am fost prea sigură că aș avea ceva foarte coerent de spus cititorului român. Dar apoi mi-am dat seama ca am multe de spus. Sunt tentată să scriu pâna îmi iese oful din piept și scot o carte în câteva volume.
Întrebarea multora este, cum a putut să fie ales Donald Trump, un diletant în ale politicii, un denigrator al științei, un anti-intelectual, rasist, misogin, ba chiar molestator care se laudă cu nerușinare în ce fel folosește femeile. Mulți se tem că asta înseamnă că mai mult de jumătate din populația SUA este la fel ca el și împreună vor da ceasul istoriei înapoi cu zeci, poate chiar sute de ani. Într-adevăr, există mulți fani convinși ai lui Trump, cei care îl încurajau la mitinguri și care amenințau în fel și chip la protestele de stradă. Poate, într-adevăr, cum spun comentatorii, e vorba de disperare economică și de lipsa de educație (mai ales politică). Totuși, grupul acesta e în minoritate. Dacă e să calculăm, cei care într-adevar l-au vrut și votat pe Trump au fost cel mult un sfert din populația țării. Un alt sfert (la care adaugăm un milion) au votat-o pe Hillary Clinton. Celelalte două sferturi, aproximativ, n-au votat deloc. Apatie? Nu – sau nu numai. Mulți (atât cât să conteze) n-au votat din principiu – și la ideea asta am să revin.
Mult se vorbește acum despre sistemul ilogic de vot din America: colegiul electoral și nu votul popular decide președintele.
Fiecare stat votează separat de restul țării și, de exemplu, chiar dacă eu, în Texas, am votat cu Hillary Clinton, votul meu nu intră în calcul pentru că Texasul per total a votat cu Trump. Din Texas pleacă 38 de reprezentanți să prezinte votul la alegerile generale, care de fapt sunt o formalitate pentru că acești 38 îi dau toate voturile lui Trump. Ideea celor care au inventat acest sistem a fost să împiedice statele cu populații mari (și cu oameni „prea educați” și „prea liberali” cum sunt California și New York) din a influența prea mult alegerile și să lase și statele mici să aiba o influență. Așa se face că din California vin 55 de voturi (de la vreo 38 de milioane de locuitori), iar din South Dakota (cu mai puțin de un milion) vin 3 voturi. Matematic, nu iese socoteala proporțional. Așa s-a facut că Hillary Clinton a obținut de fapt cu un milion de voturi mai mult decât Trump și totuși a pierdut alegerile.
Dar nici măcar sistemul electoral nu explică fenomenul Trump. Trump este un star de televiziune, un magnat, un boss care știe să facă bani dând afară angajații care nu dau randament. El astăzi declară sacii goi (și dă faliment) iar mâine își umple din nou sacii cu vârf și îndesat pentru că de fapt banii au fost dirijați din buzunarul drept în buzunarul stâng. Multă lume, știind prea bine toate acestea, își pune speranța în talentul lui la poker internațional (are afaceri în toată lumea) și cei cărora nu le ajung banii de mâncare și chirie speră că Trump le va trimite un cec gras prin poștă, imediat după alegeri. Cecurile încă n-au ajuns.
Dar explicația nu e suficientă. Unii speculează că alegerea lui Trump are de-a face cu rasismul care încă persistă în societatea americană. Trump, de altfel, s-a grăbit să aleagă pe capete în poziții importante din guvern câteva giuvaeruri venite parcă din alte timpuri: rasistul Steve Bannon care are legături cu KKK, anti-musulmanul Michael Flynn, Jeff Session, care se opune imigrației și drepturilor minorităților – și tot așa. Probabil și asta explică, din păcate, o parte din succesul lui la alegeri.
Pentru mine, cea mai mare enigmă nu este cum a reușit Trump să câștige. Enigma este cum a reușit Hillary să piardă, cu toată experiența pe care o are și cu ajutorul electoral pe care l-a primit de la îndrăgitul Obama.(…)
* Varianta completă a articolului va putea fi citită în numărul 17 al revistei „Alecart” care va apărea în luna decembrie.
** Liana Vrăjitoru Andreasen, membru în Colegiul de onoare Alecart, predă literatură și eseistică la South Texas College. A publicat multe texte de proză scurtă în reviste precum „Fiction International”, „Calliope”, „The Willow Review”, „Mobius”, „Weave Magazine” etc.
*** Grafică de Ilie Krasovschi
