Pe Alexandra Masgras am cunoscut-o mai întâi din poveștile depănate la întâlnirile de redacție de către profi. Am crezut un timp că unele aspecte sunt transfigurate de un anumit sentimentalism, de dorința de a ne forma și noi având în față un model. Din fericire, am avut ocazia de a o cunoaște pe Alexandra și personal. Cea mai dragă amintire cu ea a fost ora de istoria artei ținută la Național (în locul unei ore de română, cedată în favoarea unei întâlniri care ni s-a promis a fi extraordinară – și chiar a fost!) și apoi conferința susținută de Alexandra în biblioteca Colegiului Național, una dintre cele mai aplicate și mai intense experiențe din cadrul proiectului „Înăuntru și-n afară” de pe parcursul anilor de liceu. Atunci a fost momentul în care am înțeles că evoluția ei nu este o poveste, ci dovada că pasiunea, perseverență și dorința de a împărtăși cu ceilalți ceea ce a descoperit sunt coordonatele unui caracter excepțional.
„Pentru mine, timpul pe care îl petrec învățând sau citind este în sine un motiv de bucurie. E demoralizant să aștepți mereu împlinirile la final și să te privezi de bucuriile care ar putea apărea pe parcurs.”
- Ai absolvit Colegiul Național de Artă ca șefă de promoție, ai fost olimpică națională la istoria artei, unde ai obținut nota maximă, ai urmat cursurile Universității din Glasgow pe care ai absolvit-o Summa cum Laude, ai fost redactor-șef Alecart și acum ești doctorandă la prestigioasa Universitate Duke din SUA. Care este secretul performanțelor tale?
Ideea că ar exista un secret prin care să obții ceea ce îți dorești simplifică și netezește un proces mult mai întortocheat și ambiguu. Răspunsul simplu și cumva stereotipic este că munca și perseverența sunt mereu răsplătite. Împlinirile vin din timpul pe care îl investești într-o anumită activitate. Afirmația asta implică două interpretări: prima, cumva schematică și a doua, analitică și mai bogată în înțeles. Pe de o parte, ai mai multe șanse să profiți de oportunitățile care îți apar în cale dacă ești bine pregătit(ă) și ești dispus(ă) să muncești mai mult decât media. Pe de altă parte, cred că împlinirile nu trebuie măsurate retrospectiv – atunci când tragi linia și evaluezi ce ai câștigat. Pentru mine, timpul pe care îl petrec învățând sau citind este în sine un motiv de bucurie. E demoralizant să aștepți mereu împlinirile la final și să te privezi de bucuriile care ar putea apărea pe parcurs. Încerc mereu să îmi ancorez motivațiile în prezent, nu într-un viitor care există, așa cum e firesc, doar în imaginația mea.
Când am ajuns la Glasgow nu mi-am propus să termin facultatea ca șefă de promoție – nici măcar în ultimul an nu am avut obiectivul acesta. În schimb, îmi plăcea enorm ce făceam – petreceam opt sau zece ore pe zi la bibliotecă și eram mereu interesată de ce studiam. Mi-ar fi fost imposibil să continui în același ritm dacă nu aș fi găsit nicio plăcere în ceea ce făceam. În termeni cantitativi, m-am bucurat timp de aprox. 10 minute când am aflat că sunt șefă de promoție; dar, mai înainte, petrecusem câțiva ani citind Roland Barthes, Theodor Adorno, Michel Foucault, Susan Sontag și pe alții – lecturile acestea sunt infinit mai valoroase, atât din punct de vedere intelectual cât și, oricât de naiv ar suna, personal, decât orice recunoaștere oficială a parcursului meu academic. Fapt ce îmi aduce aminte de acel pasaj minunat din De veghe în lanul de secară de Salinger, în care profesorul de engleză al lui Holden spune că una dintre împlinirile pe care ți le poate aduce o educație academică e să îți arate ce idei sunt pe măsura minții tale. În pasajul acela, Salinger aduce un elogiu magnific vieții intelectuale, provocărilor și bucuriilor pe care ți le poate inspira. Am crezut mereu în convingerea exprimată în pasajul acesta – poate acesta e „secretul” meu, dincolo de răspunsul universal valabil: muncă, pasiune și curiozitate intelectuală.
„Mi-a luat câțiva ani să înțeleg că așteptările mai reduse nu sunt un semn de regres sau lipsă de ambiție – pur și simplu, îți deschid ochii la bucuriile mai mărunte.”
- Au existat și dezamăgiri? Cum influențează eșecul succesul?
Parte din motivul pentru care am subliniat nevoia de a găsi bucurii pe parcurs are de-a face cu convingerea mea că eșecul și dezamăgirile sunt inevitabile. Între momentele fericite au existat și dubii și anxietăți – unele au de-a face cu situația economică relativ precară a tinerilor din generația mea, altele au cauze imateriale, precum lipsa de înțelegere sau de compasiune cu care, inevitabil, ne confruntăm oricând avem curajul (și/sau obligația) de a ieși din coconul eului. Din punct de vedere profesional, încă nu am nicio garanție că îmi voi găsi un loc de muncă în mediul academic, așa că mă confrunt în continuare cu îngrijorări raționale (să nu menționăm și temeri iraționale) cu privire la parcursul meu. Acum însă sunt într-o poziție suficient de privilegiată, încât să mă pot bucura de stabilitate în următorii cinci ani, așa că voi continua să caut plăceri pur intelectuale pentru ceva vreme. Cred că asta reflectă cumva indirect rolul eșecului: te determină să îți ajustezi așteptările. Mi-a luat câțiva ani să înțeleg că așteptările mai reduse nu sunt un semn de regres sau lipsă de ambiție – pur și simplu, îți deschid ochii la bucuriile mai mărunte. Trebuie să te împaci cu tine însuți/însăți 365 de zile pe an, nu doar în momentele în care cineva îți recunoaște meritele.
„Sistemul de învățământ românesc e cumva depersonalizant – neagă individualitatea, creativitatea, gândirea critică și inițiativa individuală.”
- Pentru cineva ca tine obișnuit doar cu performanțele, următoarea întrebare nu ar avea rost. Și totuși… Dacă ai fi din nou la început de drum, în clasa a IX-a, ce ai schimba în atitudinea ta față de școală sau în sistemul de învățământ românesc?
Îmi e foarte greu să mă pun iarăși în pielea unui elev de clasa a IX-a – din fericire, în cazul meu! Privind înapoi însă, cred că o problemă majoră a sistemului de educație românesc (în orașele privilegiate unde pare măcar a fi funcțional) este accentul pus pe competiție. Am avut norocul de a merge la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” – un liceu care e (sau era) mai liberal din multe puncte de vedere. Însă, în general, învățământul românesc cuantifică meritul unui elev în rezultate la olimpiade și alte concursuri școlare. E o metodă foarte leneșă de a evalua o persoană multidimensională, cu interese și experiențe care nu se potrivesc mereu șablonului oferit de școală. Am cunoscut atâția oameni impresionant de talentați ale căror calități nu au fost puse în valoare de școala românească. Creativitatea, inteligența emoțională, ideile cu adevărat originale sunt greu de evaluat și ierarhizat. În schimb, e mult mai simplu să compari rezultatele la olimpiade și apoi să îl faci pe elev să înțeleagă care este valoarea lui „adevărată” – adică cum se compară cu alții pe o grilă standard. E un sistem cumva depersonalizant – neagă individualitatea, creativitatea, gândirea critică și inițiativa individuală. Dacă aș putea schimba ceva la sistemul de educație românesc, aș încuraja dezvoltarea acestor atribute în detrimentul competitivității. Cred că un asemenea sistem i-ar face pe elevi mai mulțumiți de ei înșiși, și, în termeni mai generali, de școală și de rolul pe care îl atribuie educației în parcursul lor.
„Pentru mine, istoria artei e mai provocatoare din punct de vedere intelectual decât arhitectura sau designul.”
- Ai absolvit secția de arhitectură-design. Cum/de ce ai migrat spre istoria artei, un domeniu de nișă față de posibilitățile oferite de celelalte specializări amintite?
A fost o alegere pur personală și, de fapt, sunt în continuare foarte atașată de arhitectură. Nu toate trăirile și percepțiile pot fi verbalizate – unele sunt „spațializate” sau, cel puțin, așa le percep eu. Fiindcă acum scriu despre arhitectură, sunt foarte conștientă de imposibilitatea de a transpune în cuvinte sentimentele pe care ți le poate induce un spațiu – fie că e vorba de o piață publică fascistă, o catedrală gotică sau un palat baroc. Arhitectura e pentru mine unul dintre domeniile acelea despre care vorbeam anterior – care îți poate aduce infinit de multe bucurii, cu condiția să ai răbdare să observi cu atenție, să îți pui întrebări și să re-gândești ceea ce credeai că e imuabil sau universal valabil. Revenind la întrebare, am avut norocul să îmi dau seama destul de devreme (pe la 16 ani) că, pentru mine, istoria artei e mai provocatoare din punct de vedere intelectual decât arhitectura sau designul. Vreau să subliniez că e o judecată pur subiectivă – am ales ce se potrivea mai bine intereselor și deprinderilor mele. Într-adevăr, istoria artei e un domeniu de nișă și tocmai din cauza asta am dezvoltat o toleranță – sau, mai bine spus, o curiozitate – față de specializările aparent frivole. Nu am avut vreo epifanie care să mă îndrepte spre un asemenea domeniu – am urmat pur și simplu calea care mi-a permis să îmi petrec timpul reflectând asupra întrebărilor care mă preocupau.
- Consideri că astăzi ai fi altcineva/altundeva dacă ai fi urmat un alt colegiu din Iași decât Băncilă? Dar o altă universitate decât cea din Glasgow?
Nu vreau să cad pradă scenariilor alternative. Îmi e imposibil să îmi imaginez cum ar fi arătat viața mea dacă nu aș fi luat deciziile pe care le-am luat. Anii de liceu și de facultate mi-au modelat gândirea, interesele, pasiunile (in)utile, fricile (i)raționale etc. Poate că ceea ce a fost special la acei ani e tocmai timpul liber de care m-am bucurat: cărțile pe care le-am citit din curiozitate, albumele pe care le-am răsfoit și călătoriile în care am fost. De bine de rău, lucrurile acestea au devenit între timp parte din munca mea. Alegerile pe care le-am făcut în liceu și în facultate m-au adus aici. Sunt recunoscătoare instituțiilor și oamenilor care m-au format, dar, mai ales părinților, care m-au încurajat să urmez un domeniu despre care am știut cu toții, de la început, că mă va duce departe de ei.
„Când am ajuns înapoi în România am simțit că am pierdut libertatea de care te poți bucura atunci când ești doar un străin – faptul că ceilalți nu au așteptări, că poți fi <altfel> decât ei.”
- După finalizarea studiilor la Glasgow, te-ai hotărât să te întorci în România, unde ai vrut să urmezi masteratul la Universitatea de Arte din București. Cum ai defini experiențele anului petrecut în România după patru ani de studii în Scoția?
Perioada petrecută în România a fost cumva dureroasă pentru că mi-am dat seama că între timp pierdusem multe repere culturale și sociale, dar și multe conexiuni care mă făceau să mă simt acasă. De abia când m-am întors, după cei patru ani petrecuți în Scoția, mi-am dat seama cât de mult mă schimbasem, că îmi creasem un mod de viață pe care nu l-aș fi putut menține în România. După ani de zile în care am deplâns faptul că eram un imigrant pe tărâmuri britanice, am început să mă obișnuiesc cu noua mea identitate. Când am ajuns înapoi în România, am simțit că am pierdut libertatea de care te poți bucura atunci când ești doar un străin – faptul că ceilalți nu au așteptări, că poți fi „altfel” decât ei. Singura soluție la dilema mea identitară a fost să plec din nou – și așa am ajuns în State, unde mă bucur iarăși de libertatea de a fi eu însămi – un străin dintr-o țară care pentru americani evocă semnificații prea vagi pentru a crea așteptări coerente.
- Care este diferența între sistemul de învățământ scoțian și cel din SUA?
Cred că cele două sisteme sunt relativ similare – cel puțin mie mi-a fost ușor să navighez în sistemul american după ce am petrecut patru ani în Scoția. Există și diferențe, bineînțeles. Poate cea mai semnificativă e cea subliniată de coordonatorul meu de doctorat la prima noastră discuție. Așa cum mi-a explicat el, americanilor le place să propună teorii mărețe și să facă afirmații curajoase. Tot el mi-a spus că asta e o calitate, dar poate fi și un defect. Într-adevăr, sistemul american, cel puțin în disciplinele umaniste, pune chiar mai mult accentul pe originalitate și gândire critică decât cel scoțian.
Lăsând la o parte metodologiile critice, alte contraste dintre cele două sisteme educaționale au de-a face cu diferențele de temperament – de cultură socială, în lipsa unui termen mai potrivit. Americanii, în general, sunt mai extrovertiți și pun mai mult accentul pe dialog, pe feedback și pe dezbatere. În Scoția, studiul individual era mai apreciat și cumva protejat de prea multe intervenții externe, cum ar fi părerile altora. Solipsismul e pe cât de tenant, pe atât de nociv. Ambele sisteme au avantajele lor – sistemul american pare însă mai dinamic, tocmai pentru că există mai multe ocazii pentru dezbatere – și, în consecință, pentru a-ți apăra sau adapta ideile în fața răspunsurile critice.
„Universitățile americane iau în considerare acele topuri internaționale, în care instituțiile românești au obținut rezultate mediocre ani la rândul.”
- O întrebare tehnică acum: Cum ai reușit să obții bursa doctorală în SUA?
În State marea majoritate a doctoratelor sunt finanțate. Provocarea e să fii acceptat, apoi universitatea se ocupă să te susțină financiar. Pe durata doctoratului, studenții sunt angajați ca asistenți de cercetare sau tutori pentru cursurile de licență – așa că universitatea ne oferă o bursă pentru aceste slujbe temporare. În plus, cercetarea doctoranzilor e considerată îndeajuns de valoroasă încât să merite a fi răsplătită.
- Dacă ai fi absolvit facultatea în România, crezi că o astfel de șansă ar fi fost posibilă?
În domeniul meu cred că ar fi fost aproape imposibil. În primul rând, metodologiile diferă semnificativ – chiar dacă aș fi fost acceptată, cred că nu m-aș fi adaptat cu ușurință la tranziția dintre România și State. Totodată, țin să menționez că nu am fost niciodată înscrisă la facultate în România, așa că opiniile mele se bazează doar pe studiile recente de istoria artei publicate în țară. Însă cred că am subliniat destul faptul că, în State, gândirea critică și inițiativa individuală sunt cele mai apreciate atribute ale unui student. Tind să cred că în sistemul universitar românesc prioritățile sunt diferite. În al doilea rând, însă, mai există și un impediment de ordin pragmatic și, în multe privințe, injust, care ar fi făcut aproape imposibilă tranziția mea direct din România în State. Universitățile americane iau în considerare acele topuri internaționale, în care instituțiile românești au obținut rezultate mediocre ani la rândul. Evident, acele evaluări reflectă și propagă anumite prejudecăți – în special de natură economică –, iar bariera lingvistică nu ameliorează statutul cercetării academice românești. Nu cred în niciun caz că România este un fel de wasteland, așa cum ar sugera clasamentele respective, însă instituțiile din străinătate ne evaluează prin prisma unor asemenea instrumente comparative. Și mediul academic, în pofida accentului pe care îl pune pe gândirea critică, reflectă în anumite privințe prejudecățile prevalente în societate.
- Poți să ne prezinți o zi obișnuită din viața ta de doctorand?
Uite o întrebare la care pot răspunde satisfăcător în câteva propoziții: citesc și scriu 8-10 ore pe zi. Am în jur de 8-9 ore de seminar pe săptămână, iar restul timpului îl petrec acasă, mai recent, la biroul improvizat în vremea COVID-ului. Nu e o viață plină de peripeții și tocmai din acest motiv am timp să scriu sau să reflectez la lucrurile care contează pentru mine. Poate sună contraintuitiv, dar rutina zilnică îmi permite să gândesc mai departe de nevoile imediate, lasă loc creativității și curiozității nestructurate.
- Orice alegere are în spate o poveste. Ne poți vorbi, pe scurt, despre povestea alegerii temei tale de doctorat?
Doctoratul meu analizează arhitectura publică din România în anii 30 și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În special, mă interesează istoria instituțiilor – mai ales a celor care pretind că au intenții bune. Anii respectivi sunt des amintiți ca un fel de belle époque, dar, din punctul meu de vedere, a fost o perioadă extrem de violentă, în special pentru minoritățile etnice și păturile sociale sărace. Iar această violență a fost încurajată de o ideologie rasistă care a stat la baza multor programe arhitecturale, care fie au contribuit la diseminarea ideii de superioritate rasială (prin expoziții și târguri, dar și clădiri cu programe decorative menite să afirme superioritatea latinității românilor), fie au facilitat distrugerea cartierelor sărace. Jurnalele de arhitectură românești de epocă sunt parte dintr-o istorie marginalizată, fiindcă este într-atât de repulsivă, a ideilor de „igienă socială” și „rasială” care au culminat, ca în alte țări europene, cu brutalitatea celui de-al Doilea Război Mondial. E o istorie cu care, din fericire, nu am o legătură personală, dar de care sunt profund interesată pentru că sunt convinsă că trebuie spusă. În secolul XX, ideologia progresului a marginalizat și agresat atât de multe victime pentru simplul motiv că nu corespundeau unei viziuni utopice a modernității. E o moștenire cu care ne confruntăm și astăzi, prin rasism și o formă neoliberală de Darwinism social. Tocmai aceste continuități mă determină să privesc înspre trecut, să încerc să înțeleg cauzele structurale care au condus la violență, în speranța că „istoria nu se va mai repeta”. Fraza aceasta a devenit un clișeu, dar cred că exprimă un adevăr fundamental sau, cel puțin, o frică obsesivă a istoricilor: e șocant să realizezi de câte ori se repetă istoria marginalizării și a violenței împotriva celor slabi. Cercetarea mea arată cât de sofisticate au fost mecanismele prin care statul național a constituit o comunitate etnică, care mai apoi a învinuit minoritățile pentru neajunsurile modernității.
„Unul dintre lucrurile pe care le admir cel mai mult la profesorul meu de română din liceu (și care e atât de rar printre profesorii de liceu) e încrederea pe care o insuflă elevilor că pot să gândească pe cont propriu, că au idei care merită articulate și ascultate.”
- Cu siguranță ai întâlnit oameni care te-au ajutat să ai încredere în tine și în alegerile pe care le faci sau ți-au modelat pasiunile. Te rugăm să evoci imaginea unui profesor din timpul liceului și a unuia din spațiul universitar, știind că rolul lor este diferit.
În anii de liceu, am avut norocul să îl întâlnesc pe domnul profesor Munteanu, care a avut generozitatea de a-mi asculta și încuraja părerile. Nu sunt prea convinsă că aveam foarte multe lucruri interesante de spus pe atunci, motiv pentru care îi sunt cu atât mai recunoscătoare. În liceu eram impresionată de faptul că putea face orele de literatură profunde și totodată incitante: dumnealui a cultivat mereu un mod mai incisiv de raportare la literatură – și la cultură în general. Trăsătura fundamentală pe care cred că a împărtășit-o cu mulți elevi e spiritul critic, acompaniat de o rigoare care nu s-a transformat niciodată în seriozitate sterilă, ci mai degrabă găsea momente pentru umor și subversiune. Acum, fiindcă au trecut câțiva ani de la terminarea liceului, percep cumva diferit caracterul domnului Munteanu. Retrospectiv, realizez că a avut mereu talentul de a da voce elevilor săi. Unul dintre lucrurile pe care le admir cel mai mult la dumnealui (și care e atât de rar printre profesorii de liceu) e încrederea pe care o insuflă elevilor că pot să gândească pe cont propriu, că au idei care merită articulate și ascultate. De abia acum îmi dau seama cât de important – și de rar – e acest atribut.
În facultate aveam deja un alt nivel de maturitate, care mi-a permis, cum e și firesc, să construiesc altfel de relații cu cei din jur. Atunci am cunoscut-o pe Sabine Wieber, coordonatoarea mea de licență, de la care am avut multe de învățat nu doar în plan academic, ci și personal. M-am apropriat de Sabine pentru că ambele ne confruntam aceleași dificultăți, ceea ce mă face să cred că acel clișeu cum că cele mai puternice prietenii sunt create de adversități e adevărat. Faptul că amândouă suntem (1) femei, (2) imigranți, (3) de persuasiune progresistă, a creat o legătură care a făcut anii de facultate în epoca „post-vot pentru Brexit” suportabili. Mai mult, Sabine mi-a demonstrat, nu prin vorbe, ci prin fapte, că femeile pot găsi alte moduri de a fi împăcate cu ele însele și nu sunt obligate să impersoneze „feminitatea” aprobată de societate. Darul prieteniei cu Sabine a fost să îmi inspire curajul de a lupta pentru o societate în care libertatea individuală și binele colectiv nu sunt într-o permanentă tensiune, ci se potențează reciproc. E o viziune socială și politică pe care sper să nu o uit niciodată.
- Ne poți prezenta/comenta un tablou în care te regăsești sau la care revii cu plăcere?
De ceva vreme mă gândesc din ce în ce mai des la Angelus Novus de Paul Klee. E o lucrare care inspiră fragilitate și tranziență, însă fără a evoca sentimentalisme gratuite. Un alt motiv pentru care mă gândesc des la pictura aceasta e interpretarea pe care a formulat-o Walter Benjamin. În 1940, când încerca să scape din Franța regimului Vichy, Benjamin a scris „Tezele despre istorie,” care sunt, în opinia mea, unele dintre cele mai dureroase și profunde reflecții pe tema violenței împotriva celor slabi. Îmi permit să traduc aici reflecțiile lui Benjamin despre Angelus Novus din acest eseu: „Fața îi e întoarsă spre trecut. Ceea ce noi percepem ca un lanț de evenimente, el vede ca o singură catastrofă care continuă să adune dezastru după dezastru și să i le arunce la picioare. Îngerul ar vrea să rămână, să învie morții, să întregească ce a fost distrus. Dar o furtună bate din Paradis; s-a prins în aripile lui cu așa violență, încât îngerul nu și le mai poate strânge. Furtuna îl împinge în viitor, de la care el e întors cu spatele, în timp ce grămada de resturi din fața lui se înalță până la cer. Furtuna e ceea ce numim progres.”
„Mult timp am suferit de maladia planurilor, dar, după Brexit și, mai recent, COVID, cred că m-am vindecat.”
- Îți amintești care erau gândurile/expectanțele tale la începutul liceului legate de carieră? Dar acum, cum și unde te vezi peste zece ani?
Diferența majoră este că în timpul liceului aveam așteptări, iar acum nu mai am. Poate din cauză că simt că prea multe lucruri se pot schimba peste noapte, am renunțat la a-mi concentra atenția pe viitor. Mult timp am suferit de maladia planurilor, dar, după Brexit și, mai recent, COVID, cred că m-am vindecat. Țin minte că în liceu voiam să devin critic de artă – o meserie pe care acum o privesc foarte… critic. În schimb, încerc să mă bucur de ce pot face în prezent – ideal, cercetarea pe care o fac acum mă va ajuta să îmi găsesc un loc de muncă în mediul academic. Dacă viitorul va arăta altfel, măcar voi ști că am scris și am reflectat asupra unor teme importante pentru mine. Nu sunt chiar atât de preocupată de mine însămi!
- Mulțumindu-ți pentru tot ceea ce ai făcut pentru Alecart și pentru colaborarea de-a lungul timpului, te rugăm să ne spui ce a însemnat, în anii de liceu, Alecartul pentru tine.
Insist să mulțumesc eu Alecartului, nu vice-versa. Alecartul mi-a inspirat curiozitatea de a gândi mai departe de ce mi-a oferit sistemul de educație românesc. Aș putea enumera o listă întreagă de deficiențe pe care le-am simțit pe parcursul educației mele formale în România. Alecartul a remediat foarte multe dintre aceste lipsuri, prin faptul că a promovat originalitatea, dialogul și gândirea autentică, nu de duzină. Mai mult, Alecartul a creat o comunitate dedicată plăcerilor intelectuale care, prin dedicația domnilor profesori Nicoleta și Emil Munteanu, a găsit sustenanță și a crescut într-un mediu educațional deosebit de arid. Alecartul a reprezentat o șansă de a întâlni oameni și idei care au schimbat, treptat dar ireversibil, așteptările pe care le am de la lume și, mai ales, de la mine însămi. Retrospectiv, realizez că toate aceste întâlniri mi-au modelat conștiința de sine. Cu riscul de a părea egoistă, cred că această relație cu sinele e cea mai importantă – pentru simplul fapt că e inevitablă.
