La sfârșitul anului trecut v-am propus un top al filmelor văzute în 2019 realizat de Anastasia Fuioagă (redactor Alecart, elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași). Astăzi și mâine vă invităm să citiți impresiile/ gândurile altor două colege din clasa a XI-a, Alina Vițel și Mălina Turtureanu, pe marginea peliculelor care le-au impresionat. Fiindcă o vacanță plină nu se poate sfârși decât cu niște filme faine.
- Lolita (1997). R.: Adrian Lyne
Un film care nu ratează nimic din ceea ce presupune spectrul suișurilor și coborâșurilor caracterului uman. Paleta e una cât se poate de largă și de strangulată acolo unde nevoia o cere. Dolores Haze e o adolescentă de o frumusețe răpitoare, cu o extraordinară capacitate de seducție asupra bărbaților, doar că ceea ce-i lipsește sunt un al șaselea&al șaptelea&al optulea simț pe care nu le-a dezvoltat/ a refuzat să le dezvolte. Devine un simplu accesoriu social, o ustensilă pe alocuri sexuală, pe alocuri un puddel de geantă, pe care îl iei oriunde, pe care îl așezi unde ai tu nevoie să stea și, de cele mai multe ori (de prea multe ori!) rămâne cumințel acolo. Lolita nu își dă seama că peste ea s-a întins o plasă de pescuit care se tot contractă. Și nu doar o singură plasă de pescuit, ci un întreg ansamblu de sârme, de capcane de prins șoricei creduli și mult prea maleabili sufletește. Îi (re)face mereu un loc special în inimă tatălui vitreg, iubitului vitreg, iubirii vitrege.
Notă: Vizionarea filmului a fost o continuare firească a citirii Lolitei lui Vladimir Nabokov. De asemenea vă sugerăm să vedeți și Lolita lui Stanley Kubrick .
- Escape from the liberty cinema (1990). R. Wojciech Marczewski
Filmul în care poți să intri și din care poți să și pleci, filmul care nu doar încapsulează ceea ce e viu și ceea ce mișcă, ci e compus din (toate) acestea, filmul care te aduce la interogatoriu cu tine însăți/însuți prin prisma livrării unei piese de teatru cu mici trucaje. Stă drept dovadă a faptului că arta nu moare atunci când e redusă la tăcere, ci hibernează, păstrează pentru sine însăși ceea ce are de zis și de căutat până când va putea să dea de veste că… în momentul în care se pierde ce e cel mai frumos dintr-un om nu mai rămâne prea mult de salvat din acesta. Filmul lui Wojciech Marczewski pare înzestrat cu o rolă ce-i permite să intre în dialog cu spectatorii, să îi vadă, de parcă s-ar turna în timpul vizionării. E un film ambulant, un film ființă – poartă ochi. Bariera spectator-acțiune devine cât se poate de transparentă și oferă prilejul de a fi traversată. Cenzura poloneză nu înțelege ce fel de mijloace tehnice se află în spatele deraierii de la normă, căci e incapabilă să simtă – în spatele anomaliei stă, nici mai mult, nici mai puțin decât o sincronizare a eurilor. Angajații acestui organ polițienesc au uitat să simtă, și-au inhibat ființa și au preluat rolurile date – obișnuința de a pune în aplicare ordinul. De a se încălța cu viața și de a se descălța de viață.
- The best offer (2013). R.: Giuseppe Tornatore
O peliculă cinematografică focusată pe lustrele, ușile cu ocheane de mărime potrivită, dușumelele care conferă rugină unor mecanisme de secol XVIII, pe o casă-muzeu, pe o femeie-muză, pe un vânzător de artă care se poartă cu mănuși și își vopsește nu doar părul cărunțit, ci și cât lasă să se întrevadă din ceea ce este el cu adevărat. Își pune o mască și marea greșeală pe care o săvârșește e faptul că lasă să se întrevadă cât de singur și de fragil este. Toată această închidere în sine, respectiv, închidere într-o masă enormă de antichități și agorafobie e un răspuns la normele fără de care suntem și rămânem ai nimănui. Aparținem marginilor marii noastre construcții sociale frumos apretate și ne numărăm singurătățile plini de suspin. În cazul lui Oldman „diagnosticul” nu conține „simptome” precum aviditatea și avariția, ci o neîncredere percepută de către ceilalți prin interacțiunea numai cu spatele acelei neîncrederi.
- Despre oameni și melci (2012). : Tudor Giurgiu
Un film despre oameni care se retrag în propria cochilie și nu trag vălul de pe ochi cu toată forța. Își păstrează injustețea aproape și, mai apoi, ea ricoșează, scapă din mâinile celor care au compus-o, au hrănit-o și au expediat-o, devenind o prezență normală, fără nimic ieșit din comun – un ciclon proaspăt eliberat, un focar de deznădejde care abia și-a ridicat jaluzelele. În ciuda faptului că se apelează la un fond comic, filmul lui Tudor Giurgiu se compune dintr-o sumă de realități care sunt încă ale noastre, ale post-decembriștilor, ale post-comuniștilor, ale post-vânzătorilor și cumpărătorilor de siguranță. O fabrică s-a închis, o afacere cu o cultură de melci se va înfăptui doar pe hârtie. Un echilibru a fost dat jos din cui și înlocuit cu un ecartament ce are pe post de șine scheme care, atunci când se năruiesc, aduc la limita colapsului un oraș întreg. Sau așa se crede. Dar mobilizarea oamenilor ajunși de izbeliște repară nesăbuința unui sistem care și-a păstrat ochii ce trec cu vederea (și) straturi cu permeabilitate ridicată, care absorb și tolerează mizeria umană & declinul uman.
