De la strigăt la reconcilierea cu o lume incompatibilă, dar apropiată, poemele Alinei Vițel compun oglindirile multiple ale revoltei în fața unui prezent imediat, un aici-și-acum care pare să devină redundant și tot mai respingător. Citind poemele, este greu să nu ne lăsăm seduși de această apropiere, deși versurile reușesc chiar mai mult, un periplu al perspectivelor, dinspre exteriorul oarecum asimilat (am citit toate clauzele, nu-mi convine niciuna, dar semnez fără să ezit.) al observațiilor lucide și al protestului, către un interior al sinelui care refuză acordul tacit și ai cărui anticorpi continuă să atace absurdul.
aici e orașul meu. în numele străzilor lui am tocit papuci și anvelope./ nu știu de ce, dar aerul e schimbat, nimic nu-mi mai priește, cineva sau ceva vrea să mă alunge, fără bunul-simț de a-și masca intențiile.
Imaginea acestor mecanisme, a nesiguranței viitorului, a fricii, civismului, sufletului, a neputințelor și a tot ceea ce se poate afla dincolo de ele sunt încredințate mozaicului vertiginos al orașului, al aglomerării și al corpurilor (orașul se vaită, îi avertizează pe cei cu domiciliul proaspăt schimbat, se extinde să ne cuprindă pe toți cei care-l caută și ne recompensează cu a sa aglomerație suavă), fiind cristalizate mai apoi în nevoia de apartenență, confundare, funcționalitate și cădere în gol, reminiscențe ale umanului încă mocnind în fisurile pavajului. (Andrei Tătărușanu)
mi-e bine chiar aici
ne amețește inflația, încercăm să nu ne panicăm, dar nu mai e cale de scăpare
nu știm în ce să ne mai specializăm pentru că piața muncii e o glumă
șoferii câștigă mai mult decât profesorii și e ok
întrebare: de ce să ne mai batem capul noi cei tineri cu atâta școală, studii postuniversitare, postdoctorale, reconversie profesională, postreconversie?
răspuns: de dragul educației, părinților, prestigiului(a se citi snobismului)
patria e acolo unde se oferă un trai decent
emigrarea din satul natal în marele oraș din apropiere e tot emigrare, chiar dacă nu e la fel de des în prim-planul statisticilor
emigrarea internă poate nu lasă răni, dar cu siguranță lasă pete
orașul se vaită, îi avertizează pe cei cu domiciliul proaspăt schimbat, se extinde să ne cuprindă pe toți cei care-l caută și ne recompensează cu a sa aglomerație suavă
n-am timp să mă văd cu prieteni vechi, sunt blocată în trafic. n-am timp să fac sport constant, am multe proiecte pe cap. ce bine o ducem în orașul în care gonim după bani ca să ne permitem să-l locuim în continuare. am citit toate clauzele, nu-mi convine niciuna, dar semnez fără să ezit. mi-e bine chiar aici.
totul până la cele ce mă afectează pe mine
aici e orașul meu. în numele străzilor lui am tocit papuci și anvelope.
nu știu de ce, dar aerul e schimbat, nimic nu-mi mai priește, cineva sau ceva vrea să mă alunge, fără bunul-simț de a-și masca intențiile.
merg neliniștită, dar îmi reamintesc constant că sunt un izvor de liniște, sănătate și cunoaștere
mă dezbar de straturile inutile de energie, de pielița albă a mandarinei
îmi cotrobăi prin creier cu instrumentar rudimentar, să nu pot face reale progrese.
găsesc tot mai multe neconcordanțe
toate defecțiunile anatomice trec cu greu verificările sociale amănunțite
ne revoltăm pe internet, dar nu ne arătăm fața la marșuri
milităm sus și tare pentru om și planetă, dar n-am da privilegiul de a sta în pat toată ziua pe nimic în lume.
un refugiat din guineea pretinde că e minor, ca să primească cetățenie.
aici am ajuns
autoritățile plasează probe în casele celor deveniți incomozi
comentează doar cine ajunge ținta practicilor dure și eficiente.
suntem cei mai cei
nimeni nu mai e ca noi
apa curge din streașină și se revarsă peste reorganizările noastre strălucite
iar s-a scumpit tva-ul la dulciuri, abia aici avem o problemă cu adevărat stringentă.
*
semnez petiții declic să mă simt un om ok, util, funcțional
m-am dus la bancă cu o zi înainte de ziua mea, sistemul i-a spus automat operatoarei să-mi zică la mulți ani
printre contorsionări zilnice
alint aerul rece cu mâna rămasă încremenită
câteodată e o corvoadă și simpla întindere a corpului
ștersul espressorului de lapte
intestinele fac tumbe, glandele tresaltă
restructurez spațiile destinate vindecării
cât timp poți să ții secrete față de cei dragi, înainte să nu mai fie cei dragi?
inima pompează a pagubă, e impracticabilă din motive bizare asemenea graniței dintre algeria și maroc. văd totul mai simplu.
*Alina VIȚEL, membră a Clubului ALECART, a fost redactor-șef adjunct în liceu, este studentă la Drept. Alina vede poezia ca pe o oază, o stație de reîncărcare a minții și a inimii și scrie ca să își poată defini (mai) bine locul în lume. Și-a citit poeziile la festivaluri precum STAND-UP POETRY (18 iunie 2022, Alba Iulia), Festivalul de Literatură Transdanubiană (mai 2022, Craiova) și la FILIT. Zoon Poetikon -2023. A publicat în antologia Generația O mie de Semne (CDPL) și antologia Noise Poetry (în curs de apariție) .
