Alina Vițel, fost redactor-șef adjunct Alecart, este studentă la Facultatea de Drept și la Facultatea de Istorie, UAIC. În 2021, a avut o lectură publică de poezie la Institutul Blecher și a obținut Premiul pentru poezie la cea de-a XIII-a ediție a Colocviilor Tinerilor Scriitori- Alba Iulia.
descongestionare
undeva între zona necontaminată și petele de clor de pe covorașul din baie
cei care tremură devin liderii celor care nu tremură
și
și
și
poate poate poate
vom face rocade între noi
până când nu ne vom mai recunoaște în oglindă
ca într-o ruletă rusească nimeni nu-și va mai găsi corpul inițial
vom zgâria obiectele și obiceiurile pe care nu le înțelegem, acum și pe noi înșine
vom lăsa în urmă piruetele astea cerebrale care nu duc nicăieri
și ne va fi o idee mai bine
*
impulsul turbat de a înota prin subterana orașului
de a distruge complet spuma pe care o lasă conservele
acum sunt mai vioaie, orice gest electrifică și apasă receptorii până la blocarea butoanelor
viteza de reacție pierde din putere
nu mai contează cine cât și cum rămâne în viața mea. mă uit la conace abandonate. sporii le dau târcoale, la fel ca ultima dată
copacii rătăciți pe acoperișuri îmi amintesc de noi
marchez locul comun
îl înconjur cu dereglări și ștersături
când se oprește zgomotul, doare mai mult, și după crunta vâltoare din plex, doare mai puțin
panicată până la os, nu mă mai pot recompune
îl dau cu crema de papuci ca să i restabilesc poziția
acum creierul se lăfăie într-un penthouse cu șemineu digital și tot ce-i mai vrea sufletul
*
trecătorii își împrumută unii altora tăcerea molfăită
traversez și nu văd de glugă
vărs stropi de lapte pe mine în timp ce dau bolul pe spate
ricoșez mișcarea, și-a pierdut scopul, survolez cu ochii peste pdf-uri
ca și cum aș tropăi după avalanșă pe capul celor prinși în malul compact
când mama m-a născut, auzea din salonul de lângă urletele bebelușilor abandonați
urletele lor se amestecau cu cele ale fratelui meu mort
o ambulanță în care cineva se sufocă mângâiat de propriul cordon ombilical, dar șoferului
nu-i pasă, tot ce știe e că dacă oprește să ia alți oameni în druj spre spital, face un ban
cinstit
electronic tag
frica c-or să-mi prindă
gândurile în năvoade
când ciripesc printre neoane
ca o scurgere de carburant
frica declanșată când fac contact vizual cu oricine îmi iese în cale
mai contează cine când ciripește?
cine când se ascunde primul în țeava de scurgere?
care e durata de probațiune?
arestați-mi gândurile până nu se înmulțesc
sau peste 15 ani
vă vor cuceri continentele
cu natalitatea lor bine pusă la punct
precedentele ne arată că nu e ceea ce-și doresc mai marii uniunilor de tot felul
gadgetul care monitorizează perimetrul prin care umblă arestatul la el în minte
e acolo, doar că autopsiștii erau prea ocupați să-și mănânce sandwichurile în pauza de masă ca să mai cerceteze.
o exista sau nu reîncarnarea?
oricum ar fi, primul creier nu se uită niciodată. doar amatorii se lasă salvați de avantajele uitării.
până data viitoare
încă o zi stupidă
în care fețele buhăite de somn sau de nesomn nu mai mimează autocontrolul
uneori simt că am „reușite” din polistiren
aș da orice să-mi fac un stoc nelimitat de soluții
dar nici asta nu mai sună convenabil când
cele finale rămân în stadiul de planificare
concentrarea nu-i nicăieri, n-are ce motoraș să hârâie sau se oprească
dispariții și apariții, rateuri focale
îngân mottoul pe care nu mă satur să-l invoc
unde nu-i lumină, acolo-i neurastenie
goană printre serpentine. cu înghițituri mari. cu senzații tari. cu toate clișeele posibile și imposibile. data viitoare luăm castingul cu brio. cine știe mai bine ca noi să se refacă într-un minut după ce a stat dezafectat luni de zile ca o cameră răpusă de dezordine pe care o polisezi în doi timp și trei mișcări, cât musafirilor li se distrage atenția?
