ALINA VIȚEL: Top 3 cărți care mi-au făcut 2020-ul mai suportabil

3 volume de poezie de o frumusețe indispensabilă (în 2020 și nu numai):

1.Miss Houdini, de Ligia Keșișian

O poezie ca o adiere și deopotrivă ca o zvârcolire care fascinează prin puterea de absorbție a emoțiilor și lucrurilor scăpate de sub control, a derapajelor stroboscopice fără de care sensul s-ar fi pierdut undeva în afara fotografiilor. Prin forța pe care o emană aceste poeme, cobrele încep să se miște în ritmul sugerat, așezările se mută din afară înăuntru, inima nu mai cade în capcana de a deveni o mașinărie strașnică și nimic mai mult. Aici se vorbește apăsat despre grija de sine (eu cea mare voi avea grijă de tine cea mică), expediții afective aducătoare de rotunjimi și ne sunt „oferite în dar” chintale de luciditate neostoită.

[O cronică a volumului puteți citi AICI ]

2.Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins, de Luminița Amarie

Mai mult decât în alte volume pe care le-am parcurs, aici se resimte acut, fără a fi forțată, sigilarea și resigilarea memoriei, volatilizarea așteptării și a așteptărilor, ca un debușeu organic care începe să-și țeasă o viață și o emulsie proprii. Dacă ar fi să trasez tușele și stabilopozii fluxului poetic, e un volum care soarbe din priviri și care trebuie sorbit din priviri. Pe-alocuri poate părea rod al unor impulsuri nervoase, fiind un proces de rememorare derulat asociativ, o lirică doldora de referențialitate, dar, forând în esența lui, e despre strădania de a depăși ritualurile mimetice, despre a fi prezent pe bune în propria viață și despre abandonarea trăirii automatiza(n)te.

3.soft guerilla, de Teodora Coman

Între copertele acestui volum suntem plimbați printre adevăruri contondente precum: latura „războinică” și potențialul inflamabil al sinelui și al ceea ce a fost, este și va fi împrejur și care va germina în continuare, fie că ne convine, fie că nu; Poezia nu dă doi bani pe carnea și oasele tale, poezia e actorie fără corp sau poezia e un fel de mimă/pantomimă cu forța de a vindeca și de a cicatriza atât țesutul social, cât și țesutul deteriorat/lipsă al fiecăruia dintre noi. O armă de recuperare și salvare în masă, o contrapondere a armelor de distrugere în masă.

 

3 romane care m-au ținut în casă:

1.Maestrul și Margareta, de Mihail Bulgakov

O carte unanim considerată fundamentală care a reușit să-mi alunge letargia și disconfortul. Fina graniță dintre frumusețea reală și cea imaginată e firul roșu care face din această poveste una în care, la final, nu mai știm dacă am fost cititori/spectatori/martori/asistenții unui act de magie ireproșabil. Miezul ei e născut din vâltoarea întrebărilor care macină umanitatea la cote atât de înalte, încât niciun om și niciun loc nu-și mai poate certifica până la capăt autenticitatea. Sau cel puțin asta ne este indus să credem.

2.Voica, de Yvonne Henriette Stahl

Cartea presupune o scriitură ce are la bază un mod de a interacționa cu lumea și cu apăsările celorlalți pe care nu l-am întâlnit decât arareori. Tulburătoarea poveste a Voichii, care acceptă să crească fiul din flori al soțului ei, e despre demnitatea dusă la paroxism, despre zbaterile în interiorul unei condiții ce devine o cutie strâmtă și sufocantă. Și după toate acestea, condamnarea trebuie ispășită, ca de fiecare dată, doar de către cel/cea care a iscălit fără a ști ce se află pe spatele foii/căsniciei/gurii satului.

3.O lume se destramă, de Chinua Achebe

Am găsit-o cu dificultate, după scormoniri succesive prin fel de fel de anticariate. Ar fi de prisos să spun că, la noi, literatura africană e o nișă bine dosită, puțin explorată de publicul larg. Chinua Achebe e un scriitor care acceptă înfruntarea cu spiritele rele ale reinventării și adaptării propriului popor, care pentru mulți a fost și e sinonimă cu dispariția sau, cel puțin, cu o impusă disoluție a fostelor valori. Destrămarea nu e doar a tradiției, ci și a încrederii în celălalt, în actualitatea propriilor crezuri. Ea naște dilema cu privire la „costurile” pe care le implică progresul social/tehnologic/cultural. Moneda de schimb să fie oare adoptarea creștinismului sau e mai mult de atât, un fel de lepădare, de acceptare tacită a descuamării fostei normalități în care dominante erau gustul igmamelor, zeii Idemili și Agbala, sunetele ogeneului?

 

*Alina Vițel, redactor-sef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.

P.S. Mâine vom posta alte două topuri cu cele mai incitante cărți citite în 2020 de redactorii Alecart.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!