Alinare prin consemnare: Cel care cheamă câinii

Cartea lui Lucian Dan Teodorovici este una ce urmărește pe tot parcursul său un principiu al simplității și al sincerității, de care nu trebuie însă să te lași păcălit, pentru că experiența reală asumată în scris e filtrată, structurată și subtil modificată ficțional, rezultând un volum extrem de atrăgător și zguduitor. Autorul reușește astfel să construiască ceva complex din fragmente, episoade, păreri și imagini ce în aparență nu se leagă decât prin experiența bolii, dar care ajung de fapt să alcătuiască existența unui om sincer.

Încă din primele pagini, cartea propune o lume a micilor metafore ce compun firul vieții cotidiene. Deschizându-se cu un potențial incipit, ce aparține în realitate unui alt început de roman al autorului (între timp abandonat) și încheindu-se tot cu un astfel de final „preluat” din aceeași carte despre care autorul mărturisește că probabil niciodată nu va ajunge să fie terminată, experiențele consemnate sunt în permanență însoțite de o doză de misticism ce se ascunde subtil în diferite semne. Primul astfel de simbol este o pancartă găsită pe o stradă mărginașă, neumblată de aproape nimeni, o pancartă pe care scria Writing is the only way of life. Deși la început această propoziție nu pare a avea un înțeles ascuns, în urma unei conversații cu un coleg, ea capătă pentru omul aflat într-un moment de cumpănă cu totul alte contururi. Acesta lasă misticismul să pătrundă în viața sa și chiar să o ghideze într-o măsură sau alta (dacă privim din perspectiva scrisului ca formă de salvare), fără însă a renunța la nota ironică și autoironică pe care o presupune o privire lucidă, pe alocuri ludică. În acest context, problemele personale reprezintă mai mult o umbră a adevăratelor probleme prin care trece o lume (fie că este vorba de una interioară sau de cea exterioară) și, totodată, un imbold spre a descoperi această lume tocmai prin scris. Nu prin ficțiune, ci prin translarea realității trăite într-un univers care se așază altfel în interiorul semnelor scrise.

Ceea ce este frapant la acest roman autobiografic, așa cum îl numește autorul însuși, este felul în care „naratorul” se dovedește a fi capabil să își echilibreze suferința atât fizică cât și psihică, să o controleze tocmai prin actul scrierii (dar nu numai). Mai mult, parcurgând cartea, cititorul observă că respectivele însemnări  nu dau nici măcar impresia concretă a unei dureri, de orice tip ar fi aceasta. Se urmărește de fapt felul în care un om, aflat în iminența morții pentru o perioadă, reușește să nu piardă sensul existenței sale, felul în care acesta se refugiază în detaliile vieții, făcând abstracție boala avută. Astfel, boala are statutul unui alt aspect al vieții printre multe altele, ea necăpătând o importanță cu adevărat mai mare față de lucruri precum un trandafir căzut sau o porțiune de gazon din grădina casei unde iarba este mai înaltă. Mereu puse în sfera unui umor fin, veștile și experiențele negative mai mult amuză, chiar dacă, în realitate, ele ar trebui să stârnească tristețe sau chiar furie. De exemplu, defectul fizic rămas pentru un timp în zona gurii în urma operației este ironizat prin evocarea unei mici întâmplări: Înainte de a pleca împreună la târgul de carte de la Frankfurt, unde treaba mea presupune să le recomand editorilor străini spre traducere cărți ale unor scriitori români, colegul meu s-a pus în pielea celor cu care aveam să mă întâlnesc acolo. Iar în închipuirea lui veselă, contagioasă de altfel, orice editor străin n-ar fi avut cum să aibă în urma întâlnirii cu mine o altă reacție decât asta: „Mda, am stat de vorbă cu tipul ăla din România, mi-a povestit despre niște cărți, dar nu prea m-a convins. Nu știu de ce, mi-a făcut toate recomandările cam cu o jumătate de gură.”

Felul ironic în care întâmplările sunt înfățișate atestă de fapt firescul existenței, un anumit curs neschimbat din temelii al acesteia. De la prezentarea diferiților oameni întâlniți prin spitale, precum bărbatul ce nu putea vorbi și avea tot ce ar fi vrut să spună scris într-un carnețel sau o anume doamnă, martoră a lui Iehova, extrem de vocală nu cu privire la suferința soțului, ci la propriul martiraj (inexistent) până la opinii politice și discuții despre Clash of Clans, paginile construiesc normalitatea vieții, simplitatea ei atât de greu de însușit. Doar că în anumite situații oamenii sunt doar oameni, nimic în plus sau în minus. Ceea ce m-a impresionat la acest aspect al cărții a fost faptul că autorul spulberă mitul conform căruia suferința transpusă în scris trebuie să nască o operă complexă din toate punctele de vedere. Dimpotrivă, durerea poate fi suportată printr-o scriere sinceră, care s-ar putea ca nici să nu aibă legătură directă cu aceasta, prin cuvinte simple, nepotrivite intenționat într-un fel care să urmărească a frapa, a stârni o reacție emoțională directă. Un sens poate fi uneori cât un vârf de ac într-o mare adunătură de cuvinte. Tocmai acest elementar al trăirii este cel care validează cartea, care face din ea o lectură pe deplin provocatoare în după-amiezile de început de iunie.

Un alt aspect al scrierii lui Lucian Dan Teodorovici care și-a lăsat puternic amprenta asupra mea este emoția ce stă în ideea că suferința nu este înălțătoare, așa cum puncta și colega mea, Ioana Tătărușanu, la întâlnirea cu autorul. Am observat de multe ori tendința anumitor oameni de a se plasa undeva deasupra celorlalți prin simplul fapt că au suferit o traumă – fie ea de natură fizică sau psihică. Autorul ne arată însă că prin glorificarea acestei suferințe de fapt te cobori pe tine ca om și ajungi chiar să te subestimezi într-o anumită măsură. Se insistă pe ideea că viața rămâne, indiferent de ceea ce ne oferă, undeva în sfera normalului, că ea nu se schimbă cu nimic fundamental, că, în ciuda prezenței bolii, detaliile specifice rutinei de până atunci își păstrează valoarea și importanța..

În încheiere, nu voi vorbi despre finalul cărții, întrucât voi lăsa frumusețea acestuia să fie descoperită de cei ce nu au citit-o până acum (și care ar trebui să o parcurgă fără ezitare). Voi aminti însă de unul dintre acele „mesaje” care reușesc să te facă să privești lumea din jurul tău, cât și pe tine însuți într-o altă manieră. Există, printre episoadele prezentate, un anume personaj ce trecea în fiecare dimineață pe strada pe care locuiește „naratorul” și, încă de la capătul acesteia, începea să strige după câinii care îl speriau prin lătratul lor, în ciuda faptului că aceștia nu aveau nimic cu el. Se poate spune că bărbatul chema câinii tocmai pentru că avea nevoie de ei, pentru că acest detaliu reprezentat de prezența lor este cel care îi constituie de fapt întreaga dimineață. Astfel, fiecare dintre noi are câinii săi, de care are nevoie tocmai pentru  a reuși să îi depășească, pentru a se recunoaște pe sine. Lucian Dan Teodorovici, de altfel, își regăsește imboldul de a merge mai departe și modalitatea de a face acest lucru pe o stradă mărginașă, nu pe un bulevard, căci lucrurile valoroase nu se găsesc de multe ori în ceilalți, ci tocmai în noi înșine.

Și dacă vreți să priviți cu alți ochi lumea și dacă simțiți la un moment dat că totul e prea copleșitor pentru a putea face față încercărilor de orice fel și dacă și voi aveți oamenii voștri alături de care nu puteți spune „mulțumesc” sau „la revedere”, citiți Cel care cheamă câinii și poate alături de Lucian Dan Teodorovici veți reuși să o faceți!

*Anastasia Fuioagă, elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași, este redactor-șef al revistei „Alecart”.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.