Pentru că arta, spre deosebire de tiran, nu este iertată. Ea doar iartă.
Acum, când tensiunea a devenit, din nou, palpabilă, iar lumii, așa cum o cunoaștem, încearcă să i se traseze cu forța alte frontiere, acum, când iată există, din nou, un Est și un Vest față în față, când umbra unui dictator bântuie iarăși conștiințele și o mână de fier împinge armate, zdruncinând vieți și obligându-te să-ți amintești în ce parte de lume te-ai născut, volumul lui Ismail Kadare, tradus din albaneză de Marius Dobrescu, te lovește ca un pumn în plex și te obligă să iei la cunoștință pericolul. Acela pe care zgomotul șenilelor doar îl prevestesc, dar care e mult mai adânc și împotriva căruia nu știi dacă te vei putea apăra. Poate mai acut pentru omul care a trăit în spatele Cortinei de Fier, poate mai dureros pentru cel care își amintește sau căruia măcar i s-a spus că s-a născut și că își duce viața într-o țară fost comunistă. În una dintre țările în care un dictator (și nu contează care i-a fost numele și nici formele sub care, cu minime diferențe, și-a exercitat puterea) a avut drept de viață și de moarte asupra tuturor. A avut putere asupra modului în care arată viața sau moartea fiecăruia. De multe ori, aleatoriu. De cele mai multe ori, sistematic.
Adică vom ști vreodată adevărul sau doar ne vom preface că-l știm?
Un dictator și o conștiință. Și trei minute din viața fiecăruia. Dictatorul este Stalin, e 23 iunie 1934, imediat după arestarea (una dintre multele) lui Osip Mandelștam. Conștiința este Boris Pasternak, cel care câțiva ani mai târziu, în 1958, va fi obligat să refuze Nobelul pentru Literatură, împotriva căruia se va scanda pe străzile din Moscova și pe buzele tuturor se vor afla, din nou, cuvintele pe care le-a spus (dar care sunt ele cu exactitate nu se știe, în ciuda mărturiilor și versiunilor care au circulat și au fost consemnate) atunci când Stalin l-a întrebat, într-o convorbire telefonică neașteptată, prima și singura de altfel, ce crede despre Mandelștam (ce crede despre poeziile lui, despre arestarea lui, despre ce se spune în legătură cu aceasta? – o altă enigmă), iar el nu a reușit decât un crispat (disperat? șovăielnic? omenesc? condamnabil?): Noi suntem diferiți, tovarășe Stalin! (aceasta e ideea, forma exactă nu se cunoaște, e imposibil de aflat).
În momentul în care împotriva lui Pasternak se ridică o lume (și e cu adevărat o lume, mai mult, e lumea lui), Kadare, încă foarte tânăr, se află la Moscova. Vede manifestările urii, răfuiala, mecanismul uriaș dezlănțuit împotriva scriitorului, ia parte la discuții, e atras de frumusețea tristă a tinerelor rusoaice, de fantasma celeilalte Moscove, de viața ei literară, iar printre chipurile din Piața Pușkin contorsionate de revanșă, de lașitate, de realitățile țărilor din blocul comunist care au trimis aici acești tineri scriitori să studieze, zărește chipul scăldat în lacrimi al unei fete. E fiica Olgăi Ivinskaia, iubita lui Pasternak. Cel care își duce viața de ani buni în dacea lui de lângă Moscova, la Peredelkino, acolo unde nu ar fi putut ajunge fără consimțământul partidului și, probabil, al lui Stalin însuși și din care nu a fost evacuat nici după ce i-au fost arse și i s-au interzis în Uniunea Sovietică operele, nici după ce a avut loc linșarea lui publică. Pentru că astfel, imaginea îi era, o dată în plus, compromisă. Nu trecuseră prea mulți ani când, același Pasternak, la două luni după convorbirea telefonică din 1934, fusese văzut în prezidiu, conducând una dintre ședințele primului congres al realismului socialist, iar Stalin, din penumbră, asista la spectacolul oferit de „Pasternak al lui”. Ca odinioară (să însemne o sută și un pic de ani odinioară sau ar fi mai corect spus ca mai ieri?), țarul care îl lua pe după umeri pe „Pușkin al meu”, prezentându-l astfel tuturor pe poetul abia întors în țară. În 1958, Mandelștam e mort. De tifos și de foame, un om învins, deportat alături de atâtea zeci de alte mii, în Gulag, acolo unde a ajuns nu în urma arestării din 1934, ci câțiva ani mai târziu. În 1960 va muri și Boris Pasternak, în aceeași dacea, de cancer pulmonar. Două morți diferite, cum nu pot fi decât morțile, și, în același timp, asemănătoare, cum pot fi tot ele.
Oricum, în lumea asta poeții seamănă între ei, fie în clipele de glorie, fie în cele de necaz.
Tu, singur, față în față cu țara ta, care te suduie și te batjocorește în față, cu un amestec de ură și iubire. În 1958, Pasternak, la Moscova. Câțiva zeci de ani mai târziu, Kadare, la Tirana. De alte mii de ori, în toate epocile, pretutindeni unde un regim și o operă au stat față în față, când un tiran și un artist și-au disputat supremația. Kadare-Pasternak, Kadare și celălalt – acest celălalt al cărui nume e la fel de profund legat de cel al lui Stalin, al lui Osip Mandeștam ca și de cel al personajului pe care l-a creat, Iuri Jivago. La fel cum numele lui Kadare însuși ar fi putut fi la fel de strâns legat de cel al lui Enver Hoxha într-o Albanie care tocmai rupsese orice relații diplomatice cu statutul sovietic, Enver Hoxha care pusese mâna, asemenea celuilalt dictator cu treizeci de ani în urmă, pe telefon pentru a-l felicita pe Kadare pentru un poem. Kadare, alt scriitor din Est, care va fi, la rându-i, bântuit de umbra premiului acela blestemat. Visul oricărui om care publică. Vis sau coșmar într-o țară ca fosta URSS sau ca Albania în care Kadare scrie? Un Kadare vlăguit de fantasma unui roman a cărui a treia parte se petrece la Moscova, în toamna moscovită a studenției sale și care aude primele zvonuri despre Stockholm. Despre numele lui pe lista de la Stockholm. Și așa se naște întrebarea. Posibila oglindire. Posibilitatea reiterării unui destin. Era o întrebare care mă privea: mă identificam, sau nu cu Pasternak. Noi suntem diferiți, tovarășe Stalin! [….] Devenisem, deci, frate de cruce cu Pasternak, cu scriitorul care trădase, și era anul 1976, al doilea an când fusesem inclus pe listă, la fel ca el.
Ceva rece, aproape amenințător, venea din carte.
Trădarea te aruncă direct în cercurile cele mai adânci ale infernului. Infernul unei țări din Est care nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu cea sovietică, dar care seamănă izbitor cu Coreea de Nord. În care nu există un Mandelștam sau o Ana Ahmatova, dar care îi are pe Lasgush Poradeci, pe Pashko Vasa, pe Petro Marko și pe alții. Pe scurt, care te poate pune oricând să spui nu ce gândești despre ei, ci ce gândești despre tine. Sau celălalt infern: a trăda ceea ce ai trăit în blânda toamnă moscovită, a trăda în scris și a rămâne pe veci prizonierul coșmarurilor legate de prezența care ți se impune de a ajunge în Piața Pușkin, de a vedea monumentul amenințat. Și lacrimile, și Moscova cea duioasă. Coșmarurile în care troleibuzul nr. 3 e bătut cu biciul și nu se urnește. Toate au legătură cu ceea ce va fi Podul cu trei arce, romanul a cărui scriere e o nebunie, a cărui publicare ar însemna recunoașterea publică a trădării. Și care tocmai de aceea trebuie să fie scris. Împotriva oricărei logici a realului. Împotriva și pentru Albania. Împotriva și pentru sine. Manuscrisul și cel care veghează la respectarea indicațiilor venite de sus: literatura trebuie să reflecte cunoașterea vieții, ea trebuie să vorbească despre muncitorii din uzină și despre cooperativele agricole. Și da, e acceptabil în el numele lui Pasternak, dacă (și numai dacă) Moscova e bolnavul care are nevoie de doctorul Jivago, de doctorul în care nu crede și pe care îl condamnă. Dacă e o metaforă corectă. Adecvată. Da, dar. Dar există și omul Boris Pasternak. Și cu el se ajunge direct la cele trei minute din convorbirea cu Stalin. Cele trei minute incriminatorii.
Primul gând care-ți vine este că tiranul îi domina pe amândoi. Al doilea gând: nu se știe cine pe cine domina.
Absolut cutremurătoare și de un absurd pe care doar viața într-o dictatură îl poate face palpabil sunt paginile în care conștiința scriitorului întâlnește reprezentantul cenzurii, om și piesă în uriașul mecanism al tuturor sistemelor totalitare. Pagini care reconstituie un alt infern în care scriitorul se poate prăbuși. Dacă recunoști că înțelegi ce ai scris, ești terminat, dacă nu recunoști, ești, de asemenea, terminat. Toată tristețea Moscovei, cu turnătorii și cercurile infernului, cu epidemia de holeră descrisă în amănunt în ultimele pagini, o regăseam acum la Tirana. Ești terminat, adică ești împlinit. Ești terminat, adică ești mort. Totul ține de logica absurdului. Totul face parte din jocul care pune față în față dictatorul și scriitorul. Situație care îl leagă, încă o dată, de Pasternak. Care-l conduce la după-amiaza aceea de iunie din 1934, când Kadare nici măcar nu era născut, în care Iosif Visarion Stalin poartă o conversație de trei minte cu Boris Pasternak. Poetul adorat de toată Moscova. Poetul la fel de adorat ca celălalt poet, Mandelștam. Cu care are atât de multe în comun. Ar putea fi doi contra unu. Arta contra tiraniei. Osip Mandelștam e poetul pe care Stalin se aștepta (?), dorea (?) să-l apere Pasternak. Să-i ia de pe umeri povara de a fi, încă o dată, un tiran. Osip Mandelștam e poetul care ar fi trebuit să-l conducă pe Stalin direct la Pasternak. Unindu-i pe cei doi autori sub același destin. Care e adevărul? Ce a vrut Stalin? Ce a spus Pasternak? Ce nu a spus el atunci, iar trei minute mai târziu a fost prea târziu, a devenit imposibil? Analizând pe rând cele doisprezece versiuni (plus încă una, o a treisprezecea care e răspunsul lui Kadare la toate întrebările care nu au răspuns: Aflată în același timp în două zone inaccesibile una alteia, întâmplarea ne va chinui pe toți cu incertitudinea în care se zbate. Ea va fi ca un clopot de alarmă, care nu lasă în veci conștiința umană să adoarmă. În depărtarea lui, Osip Mandelștam nu a fost și nici nu va fi niciodată singur), scriitorul albanez brodează o construcție la limita dintre eseu și document istoric. Și nu pentru că, într-un joc de oglinzi care reflectă diferit aceeași realitate, luminează fațete atât de diferite ale aceluiași adevăr imposibil de cunoscut, aduce la un loc posibilități, dezvăluie goluri și reface contextul, schimbă perspectiva și o raportează la alte momente din Rusia acelor ani, la episoade din lumea literară și artistică moscovită, la adevăruri despre Stalin și apropiații săi, recuperează mereu alte momente în care tiranul și scriitorul și-au disputat supremația, fiecare cu instrumente proprii, ci pentru că repune în discuție relația imposibil de definit și de înțeles până la capăt dintre ceea ce ești și ceea ce faci/spui la un moment dat, între adevărul celorlalți și propriul adevăr, între viața scriitorului și opera lui, între imaginea care e construită și sinele dezgolit până la măduvă.
Oare ce se petrece? N-ar trebui un Destul! pentru toate? Și o altă explicație?
Nu întâmplător, horațianul Exegi monumentum… transpus în poemul lui Pușkin peste veacuri revine obsesiv în conștiința lui Kadare și în paginile acestui volum. Așa cum există, de nimeni altcineva știut, și în conștiința oricărui tiran. Și în cea a oricărui scriitor. La acel Mi-am ridicat un monument/ cum mâna omului nu poate …, la acel intraductibil nerukotvotvornîi se întoarce mereu Kadare pentru a surprinde sensuri ascunse, intenții, un adevăr mai adânc. Imposibil de decelat, doar provocator. Nu pentru că limbile nu au un termen (Pușkin a ales acest nerukotvotvornîi), ci pentru că sensul se deschide spre multiple posibilități: Poetul anunță că și-a ridicat un monument deosebit, așa cum mâna omului nu poate face. Deci, un monument imposibil de văzut cu ochiul, cu alte cuvinte, care nu există. Pe scurt, un altfel de monument decât dorise. Prin urmare, se poate înțelege: Un altfel de monument decât am dorit mi-am ridicat sau, dacă revenim la situația în care s-a aflat Pușkin, nu ar fi imposibilă o mărturisire precum „l-am ridicat astfel, fiindcă am fost constrâns să-l ridic”, deci „mi l-ați ridicat”. Și atunci am ajunge la Monumentul pe care mi l-ați ridicat e cum nu l-aș fi vrut. Făcând un salt peste timp, îl regăsim pe Pasternak. Și de la el, înapoi în timp, îl regăsim pe Nero lângă Seneca și pe toți ceilalți. Confruntându-se cu aceeași situație. Sau doar cu gândul că ar putea fi în aceeași situație. Tatonând limitele. Fără a ști cu precizie dacă le depășesc sau se prăbușesc sub apăsarea lor. Arta și tirania. Scriitorul și dictatorul. Mereu față în față, niciodată unul alături de celălalt, într-un joc de oglinzi pe care Europa de Est l-a cunoscut prea bine. În care doar întâmplarea îl putea feri pe scriitor să nu se prăbușească sub monumentul propriei creații sau sub forța unei dictaturi.
Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak, roman publicat în Albania în 2018, iar acum tradus și în limba română, e poate una dintre cele mai lucide cărți ce vorbesc dinăuntrul unei conștiințe despre o realitate care rămâne parțial străină celor care nu au cunoscut (spre fericirea lor) lagărul comunist sau orice formă de totalitarism. Vestul manifestul curiozitate, se întreabă cum a fost posibil și ce s-a petrecut. În cele trei minute. Ca și în alte n, întâmplate sau oricând posibile. Estul însă știe. Omul din Est și scriitorul din Est. Pentru că peste el a trecut cizma sau măcar umbra cizmei unui țărănoi pe care istoria l-a făcut uriaș, pumnul unui pitic cu trup de adolescent care a ajuns deasupra celorlalți. Iar Kadare scrie având în minte gândul că și lui să i s-ar fi putut întâmpla ceva asemănător. Și neștiind dacă răspunsul său ar fi fost diferit de Suntem diferiți, tovarășe.
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
