Alwarda sau despre străbaterea spațiilor liminale

Apărută la sfârșitul anului 2020 în colecția Anansi Blues la editura Pandora M, Alwarda reprezintă o chestionare continuă a unei realități artificiale care, deși pare a avea capacitatea de  anesteziere împotriva autodistrugerii treptate, este doar o evacuare dintr-o prăpastie pe marginea căreia crește al Warda; titlul are valențe orientale; în limba arabă înseamnă gardian, protector împotriva erodării – atât la nivel individual, cât și macroscopic, o floare care se autogenerează constant: Din acid […] Din poluare […] Din senzori striviți. Din alunecare. Din iradiere. Din deficiențe. Din neon. Din întoxicare […] Din siguranță. Din siguranță care nu există.

În ecograffiti, volumul publicat cu optsprezece ani în urmă, vocea Ruxandrei Novac declara hotărât: nu vreau să trăiesc treizeci de ani / iar aici nu prea vreau să trăiesc deloc. Colecție de mici decupaje din aeroporturi, vămi sau trenuri de noapte, Alwarda este, în sine, o călătorie departe de România, pe rute imprecise, cu destinații finale ca Anvers, Istanbul, Bettembourg sau marginea americii și un personaj aflat permanent în tranzit. Din peisajul sinistru al unui București descris ca un șobolan mort sau ca o uriașă floare sifilitică în ecograffiti rămâne acum doar un loc „falsificat și toxic”, unde reintegrarea, chiar și temporară, apare ca un efort inutil: Degeaba în avioane și în rachete, degeaba toată pregătirea, degeaba am tras aer în piept. Noua realitate, oricât ar încerca să se recompună, cu repetări de scenarii și scenarii repetitive, rămâne greșită și incomodă.

Cadrul postapocaliptic care ia contur de la un poem la altul: parcare goală, spre frontieră, lîngă magazinele locuite cândva, duminica la amiază, oxidată, corpul topit peste inimă, o mișcare lentă care închide orizontul, foarte precisă, de la nord la sud, care arde siguranțele una câte una anulează orice formă de concretizare a vreunei intensități, fie la nivel acustic sau cromatic, lăsând să se audă o voce muribundă într-un spectru dominat de toxicitate și fără potențial de adaptare: Între timp erau toți cîmpuri termice. În forme umane la început, apoi diluate, alcătuind, suprapunînd. Cineva care este ca tine, dar mult mai mare ca tine. […] Ne așteptau în parcări și continuam, în sistemul de inox al repetiției.

Disperarea din ecograffiti devine, deci, pură apatie în Alwarda: în acest nou spațiu liminal viața se reduce la o rutină simplă (adorm, mă trezesc, adorm din nou), iar personajul aflat în perpetuă mișcare (o fată fără inimă, cu luminile de iarnă tăindu-i fața, într-o parcare goală) renunță, gradual, la eforturile de a redobândi controlul. Întâi, pusă în fața unei realități alternative, care deviază de la structura familiară, vocea își chestionează compulsiv noua condiție: Ce sînt aceste modalități necunoscute? Când o să poți să le cunoști? O să ajungi să le cunoști?. În această ipostază, călătoria, care invadează atât propriul sine, cât și un deșert rezultat în urma unei permanente degradări, lasă spațiu luminii, având o conotație pozitivă (Sînt atîtea lucruri de făcut pe lume, atîtea corpuri calde în corzi, aspiră-le lumina, privește în ochi). Atunci când lămuririle întârzie să apară, iar dorința de a cunoaște se disipează, urmează capitularea (Aluneci în întunericul cald, în câteva ore îți revii, niciodată nu îți revii). Fără perspectiva întoarcerii, nu mai contează nici ce o să spui când o să te întorci.

Curând, necunoscutul își dovedește amplul potențial de distrugere (Utilaje pierdute, luînd drumul invers, spre vegetație sub soarele intens. Vase paralizate. Radare înghețate.), iar fractura determină demararea unui aparent proces de supraviețuire în care apa șterge orice contur de pe hartă și fisurează atât o anumită rezonanță cu realitatea, cât și intensitatea oricărei trăiri: Lichidele corpului au dispărut, totul e net. Lichidele lumii sunt după o perdea de mercur. Nu mai poți ajunge la ele. Viața se îmbunătățește, se calmează. Ești impur, în sfîrșit. Ai lucrat cu sufletul tău și el a fost distrus. Călătoria continuă după noile reguli și lumina își pierde proprietățile revelatoare: înaintezi prin aer, cu ochii lichizi, terorizați de lumină. Din vechea lume rămâne doar un fir fragil, care se descoase rapid și care asimilează o structură atomică, deși haotică la primul contact, mineralizată, care supune la o reconfigurare atât a inimii, cât și a tot ceea ce o înconjoară.

Un oraș prăfos și o casă lichidă. Există o proprietate foarte bună a corpului de a se adapta forței exercitate asupra lui, de a doza rezistența, de a-și trasa conturul după ea de fapt.

În perioadele mai dubioase, amenințătoare, visam apă. Instrumente. Un corp mai mare decât al meu, deși era al meu. O peliculă organică.

La nivel tematic, în Alwarda regăsim tot un soi de dezorientare existențială asemănătoare cu cea pe care o identifica Grațiela Benga în volumul de debut al Ruxandrei Novac. Altfel nici nu se putea, fiindcă marea călătorie descrisă aici începe mult mai devreme, încă de când (noi, generația de tranziție, produsul anilor 2000) am fost un fel de copii cambodgieni aruncați și ei într-o dubă, expediați peste granițe, folosiți pentru diverse, fără recompense. Experiența traumatică a autoexilului (urmare a unor lucruri fizice necunoscute) e redată în volum prin imagini vagi, cadre alienante înfățișând doar prafuri, o destinație necunoscută, în spate o autostradă ori schimbări bruște de perspectivă – într-un discurs halucinatoriu. Orice element din această nouă realitate monotonă și supralicitată de frontiere este irecuperabil, se închiriază, se micșorează, se lichefiază și consumă spațiul deja inconsistent, lipsit de substanța necesară unei certitudini: Desigur sînt sisteme de protecție care se autogenerează și cad. Direct din inima mea lichidă, în inima mea făcută din mătasea babilonului, răsfrîntă pe margini sub acid. Aceste poeme în proză se coagulează pentru a elimina orice fărâmă de realitate și a rula o peliculă pe care, sub acțiunea unui agent coroziv, nu se mai poate distinge urme ale unui episod anterior: Te vei întoarce și tu în forța economică, în pasta neagră unsă peste lucruri, într-un film intern, despre ordine, sulfuros și intact. Vei închide ochii și vei atinge lumea, o să îi reziști?

Cu Alwarda, Ruxandra Novac reușește să inoveze nu doar în viziune, ci și în limbaj. Cuvântul trebuie să fie și pretextul pentru care răsare floarea de la marginea prăpastiei, spus chiar de fata fără inimă, ale cărei decizii sunt guvernate fie de un instinct autodistructiv, fie, mult mai puțin, de o inexplicabilă conștientizare a rezistenței proprii, în rarele momente de luciditate. Dar te urăști, și nimeni nu îți poate lua forța. În Alwarda, abstractizarea discursului și abandonarea tonului confesiv combat ura de sine în loc să o releve pur și simplu, iar scopul acestui proiect perfect conștient de impactul său devine constituirea unui limbaj dublu care să o conțină. Odată compus limbajul, vocea persistă: Depășește acest limbaj, du-l mai departe, de unde și reconfigurarea continuă a noii realități – cu granițe lichide, spații de tranzit și structură instabilă, Din bariere – la înălțime. Din frică. Din teroare. Din brutalizare, care este a creierului. 

 

*Sandra Saade, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă la Universitatea Oxford (profilul chimie). În liceu a fost olimpică la germană și chimie, obținând în clasa a XII-a Medalia de bronz la Olimpiada Internațională de Chimie „Mendeleev”. Poezia, în special cea contemporană, este una dintre marile ei pasiuni.

Ruxandra Gîdei  studiază literatură engleză și română la Universitatea București și pe canalul YouTube, „4fără15“, cu peste 10.000 de abonați, vorbește despre literatură. Vlogurile ei recomandă proză, poezie, nonficțiune, autori români și străini, clasici și contemporani deopotrivă. 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!