Filmul Amadeus al lui Miloš Forman pare a testa (și, până în final, a diseca) microscopic nu doar integritatea sau bunătatea din noi, ci însăși esența umanității și felul în care aceasta se poate risipi (sau, dimpotrivă, concentra) în slujba divină a slujirii artei. Pe urmele vieții tumultoase a marelui Mozart, pelicula problematizează în ce măsură poate deveni un om geniu și dacă paradoxul reciprocii poate fi valabil, respectiv dacă geniul mai poate să se întoarcă la condiția restrictivă de muritor, odată validat ca geniu. Un film zguduitor, care înainte de a ne așeza într-o confruntare directă cu ideea de vanitate, ne obligă să ne analizăm incisiv slăbiciunile propriei meschinării umane.
Readucând suflul vibrant al muzicii clasice din nou în contemporaneitate, filmul ne spune de fapt povestea unui om captiv în lanțurile mediocrității și ale invidiei, Antonio Salieri, interpretat onorabil de F. Murray Abraham, care a și obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor. Deși multora ne-ar plăcea să credem că ne putem identifica cu personalitatea originală și creativă a lui Amadeus, care lasă impresia (doar impresia) că poate trăi dezinhibat, iubi orbește și cânta din suflet fără niciun fel de consecințe, unul dintre adevărurile cumplite pe care ni le servește acest film este că toți suntem, în esență, un Salieri. Respectiv un om pe care frica de eșec și complexul de inferioritate îl pot devora de viu până în punctul în care devine capabil de crimă. Iar din acest punct termenul de crimă poate fi privit sub orice formă umană posibilă.
Sunt un om vulgar, știu, dar vă asigur… muzica mea nu este!
Personaj spumos, radiant, Tom Hulce interpretează admirabil acest Mozart expansiv și excentric, a cărui frumoasă nebunie (nu doar muzicală) pare a intimida pe oricine. Însă oricât de fascinantă poate fi genialitatea, este oare ea suficientă pentru salvarea umanului care a mai rămas din ea? Fiindcă orice har divin implică totodată și un pact cu diavolul, iar ceea ce este incapabil să înțeleagă Salieri, prin ale cărui flashback-uri dureroase se recompune fragmentar viața marelui artist, este că nu oricine poate îndura perpetua mutilare a sufletului pe care o presupune geniul, în forma lui autentică. De câtă libertate sălbatică este nevoie, așadar, pentru ca un artist să înceapă măcar a-și conștientiza limitele? Pentru ca un mare artist să-și amintească că a fost mai întâi om?
Un aspect frapant al acestei condiții de geniu este capacitatea ei cameleonică de dedublare. Studiindu-l maniacal, aproape obsesiv pe Amadeus, Salieri observa felul în care se schimba radical când se așeza la pian. Din ființa tânără, instinctuală și necontrolabilă care îl dezgusta într-atât, Mozart devenea din senin instrumentul divin prin care însuși Dumnezeu crea. Așadar, un geniu desăvârșit care impunea admirație, teamă și respect. Contrastul dintre postura aceasta și aceea aproape ridicolă a copilului zvăpăiat care alerga pe holurile regale la începutul filmului m-a făcut să mă întreb: în ce măsură devine această genialitate o formă de captivitate a umanului și umanul doar o mască care nu face altceva decât să incomodeze geniul?
Și totuși… nu alegem noi să ne naștem genii. Nu alegem noi să ne naștem deloc…
Deși extrem de scurtă și de rapidă, există la început o mică secvență care înfățișează „copilăria” celor doi compozitori în paralel: Mozart cântând legat la ochi la pian în fața unei importante adunări și, în opoziție, Salieri legat la ochi, jucându-se pe străzi cu alți băieți un joc specific vârstei. Până să văd filmul credeam în acel clișeu al copilăriei sacrificate în favoarea talentului, care capătă o dimensiune edenică și acaparează ființa, până o copleșește. Fiindcă eu cred că nu faima este cea care distruge omul, așa cum se zice, ci însăși dimensiunea talentului, care este mai puternică de multe ori decât dimensiunea caracterului uman. Însă în filmul lui Miloš Forman nu Mozart este cel care pare a sacrifica ceva pentru măreție, ci Salieri este cel care sacrifică umanitatea din el pentru dezolare.
Acea secvență fugitivă în care amândoi sunt legați la ochi în diferite contexte mi se pare extrem de grăitoare pentru procesul iremediabil de orbire care ajunge să-i acapareze pe amândoi, sub diferite forme. Salieri se luptă cu sine și cu întreaga lume pentru a ieși de sub auspiciile umbrei lui Mozart și în final, se lasă învins de proprii demoni, slujind cu o dedicare pasională muzica. Însă una dintre cele mai mari hibe ale sale își are originile tocmai în faptul că nu poate face diferența între conceptul de artă și arta însăși. El îi este loial ideii de a crea, nu procesului de a crea în sine. Iar Mozart devine orbit de dimensiunea propriului geniu până în punctul în care își pierde orice speranță în vortexul artei.
Este cutremurător momentul în care înțelegem, de fapt, cât de indispensabil îi este geniul lui Mozart supraviețuirii lui Salieri, cât de mult are nevoie să-l urască pe Amadeus cu aceeași intensitate cu care îi iubește talentul. Fiindcă, paradoxal, a-i recunoaște harul lui Mozart reprezintă singura posibilitate prin care Salieri poate supraviețui mediocrității sale. În scena finală, cea în care îi vedem alături pe cei doi muzicieni și Mozart este înfățișat sub cea mai degradantă formă a sa, răpus de boală, schingiuit de epuizare, poate doar atunci am putea avea extrem de vaga intuiție că, pentru prima și ultima dată, Salieri învinge. Însă este doar o eronată presimțire, întrucât el prinde putere în momentul în care vede că Amadeus nu se lasă atât de ușor înfrânt, cu alte cuvinte, în momentul în care conștientizează că asistă la moartea unui nemuritor al muzicii.
În final, am perceput capodopera lui Miloš Forman nu doar ca pe un mozaic cultural al unui secol, ci și ca pe o lecție simplă despre umanitatea din fiecare dintre noi, care este amenințată să se degradeze aproape la intervenția fiecărui factor extern. Până la urmă, m-am întrebat, cine sunt eu să-l judec sau să-l condamn în vreun fel pe Salieri? Sau cine este însuși Mozart, retrospectiv vorbind? Genialitatea și umanitatea sunt compatibile, se pot compensa reciproc? Sau, dimpotrivă, geniul castrează caracterul? Sunt întrebări esențiale pe care mi le-am adresat retoric în urma vizionării filmului Amadeus și la care încă nu reușesc să găsesc un răspuns. Însă știu sigur că în momentele decisive ale vieții noastre, genialitatea nu ne poate salva de la propria noastră condamnare.
*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
