America de Sud, purgatoriu între frumusețe și haos

Capitolul I: Rio de Janeiro, Brazilia

Locuiesc în Rio de Janeiro. Nu e un oraș ca toate celelalte, e un oraș care ascunde multe adevăruri crude sub o înfățișare absolut uluitoare. E fără doar și poate un loc incredibil de frumos, în care natura a dat ce are mai bun din ea. Aici oceanul formează cele mai mari și mai frumoase plaje chiar la poalele munților acoperiți de junglă. Aici soarele strălucește în fiecare zi, iar apusurile sunt incredibile, toate, zi după zi. Sunt spectatorul lor nelipsit, în fiecare seară, privind de pe geamul de la birou. Aș putea spune că e un oraș fotogenic. Din orice parte l-ai privi, poți captura ceva frumos, un colț de mare, un lac, un munte sau o maimuțică într-un copac.

Nu, nu vorbesc de un colț de rai uitat de lume pe o insulă pustie, cum ar putea părea unora. Vorbesc de un oraș populat de 12 milioane de locuitori. Ei spun că Rio de Janeiro e un purgatoriu de frumusețe și haos. E adevărat. Pe cât e de frumos orașul, pe atât de mizerabilă poate fi viața oamenilor de rând aici.

Însuși stilul de viață pe care acest oraș îl impune e discrepant față de confortul și buna orânduire a lucrurilor din țările europene. Siguranța pe străzi sau, mai bine zis, nesiguranța, e o normalitate cu care lumea se confruntă zi de zi, o normalitate acceptată. Autobuzele sunt cele mai ieftine rolercoasteruri, ele circulă cu o viteza uluitoare, trec milimetric pe lângă celelalte mașini și nu opresc în stație decât dacă fluturi disperat mâna în fața lor, oprire care e mereu bruscă. Nu poți, așadar, face o călătorie cu autobuzul neașezat. Iar dacă ești nevoit să o faci, e necesar să te încleștezi bine în toate barele metalice la dispoziție ca să rămâi în picioare. Birocrația braziliană nu trebuie chestionată, trebuie luată ca atare, împreună cu așteptările infinite la cozile inutile pentru orice serviciu public. E și o chestiune de acceptare și una de adaptare, la urma urmei. Sunt doar două exemple, ele pot continua.

Personal, iubesc orașul. M-am îndrăgostit de el în urmă cu 3 ani, când am studiat un semestru aici și am ales să mă întorc. Iubesc să locuiesc lângă plajă, să urc munții ce împânzesc orașul și să îl privesc de sus, să îl descopăr și redescopăr mereu, în noi cafenele, restaurante, în evenimente sociale, petreceri în stradă, concerte, samba, chaipirinha.

Aici toată lumea face sport, în toate formele și variantele existente. Există un cult puternic pentru corpul frumos, datorită îndeosebi plajei și vremii mereu frumoase. E un oraș în care viața se desfășoară afară, e plină de agitație și presupune multă, multă petrecere.

Carnavalul în Rio de Janeiro e cea mai mare petrecere a anului. Dacă atât de Crăciun, cât și de Paște, guvernul acordă câte o zi liberă, de Carnaval sunt 3 astfel de zile. Întinsă teoretic pe 5 zile, de sâmbătă până miercuri, petrecerea de Carnaval se poate extinde practic și la trei săptămâni, luându-le în calcul pe cele două de pre-carnaval și cât mai durează după, până când se liniștesc apele, se curăță orașul și viața revine la normal. Cele 5 zile din mijlocul petrecerii sunt, fără a exagera, la limita dintre real și supranatural. E ca și cum ai ateriza într-un alt univers, cu alte reguli și norme, într-o altă poveste. Faptul că toată lumea e deghizată ajută la pierderea identității de zi cu zi și la asumarea unui alt eu, căci poți fi oricine dorești și orice e permis. Toată lumea se costumează, iese pe stradă de la 8 dimineața până la 10 seara, bea și dansează. Atâta timp cât soarele e sus pe cer, domnește pretutindeni o veselie de nedescris, o veselie aproape obositoare aș putea spune. Carnavalul se desfășoară în principal în jurul așa-numitelor „bloco-uri”, niște scene improvizate care împânzesc efectiv orașul, pe care diverse grupuri cântă. Dacă ții pasul cu frenezia din jurul tău, dacă intri în atmosfera de euforie absolută, Carnavalul în Rio de Janeiro este probabil cea mai fascinantă experiență. Este în schimb foarte ușor ca totul să îți apară ca o mare de oameni nebuni, un haos total în care nimic nu are sens și unde e imposibil să găsești o oază de liniște, toate astea pe o căldură înăbușitoare.

Știu însă că iubesc orașul pentru că am mereu opțiunea și libertatea de a pleca.

Capitolul II:  Buenos Aires, Argentina

Buenos Aires are o altă poveste. E un oraș care m-a fascinat prin asemănarea lui cu orașele europene. L-am găsit ca o combinație perfectă între Madrid, Paris și Berlin. Madrid – prin arhitectură, clădirile cu balcoane, străzile late și piețele mari, Paris – prin bistrourile și micile restaurante cochete care servesc carne de vită argentiniană și vin roșu, iar Berlin – pentru varietatea internațională, grafituri și stilul underground al multor locuri. Am perceput modul de viață al oamenilor de acolo ca fiind mult mai asemănător cu cel european. Orașul găzduiește o multitudine de activități culturale și are o gastronomie de invidiat. Spre deosebire de Rio de Janeiro, unde iarna e caldă și vara e și mai caldă, în Buenos Aires iarna și vara sunt așa cum le cunosc eu. De aceea, viața nu se petrece atât de mult în stradă, orașul e plin de cafenele, restaurante cochete, librării și biblioteci. Teatrul, fiind construit de o mână de arhitecți europeni, cu materiale aduse din Europa, seamănă izbitor de mult cu opera din Paris și cu Palatul Versailles. Literatura și cinematografia argentiniană sunt reprezentative pentru întreaga Americă Latină. În Rio, oamenii stau la plajă, joacă fotbal și nu sunt obișnuiți să plătească pentru divertisment.

În Buenos Aires, oamenii apreciază arta, deopotrivă teatrul, opera și o carte bună. Se simte asta doar plimbându-te pe străzi. Poate că orașul m-a fascinat pentru faptul că aici, la capătul celălalt de lume, m-a făcut să mă simt ca acasă.

Un prieten argentinian ne-a dus într-o seară într-un bar, ferit de turiști, unde argentinieni de vârstă medie vin și dansează tango. Tangoul e un dans nocturn, cei mai buni dansatori ajung în bar după miezul nopții și dansează până în zori. Am stat la o masă, am băut vin roșu și i-am privit ore în șir, absolut fascinată de magia locului, de grația și perfecțiunea dansului, cu cadențele lui elegante, pasionale.

În momentul acela m-am îndrăgostit definitiv de oraș.

 Capitolul III: Ecuador

Ecuadorul e una din acele țări din America de Sud unde civilizația indigenă își are adânc întipărită amprenta. Spre deosebire de Brazilia sau de Argentina, aici se afla teritoriul unui puternic imperiu, Imperiul Incaș, care a reușit să își păstreze parte din identitatea lui în ciuda colonizării. De aceea oamenii arată altfel, trăsăturile lor sunt distincte, iar obiceiurile culinare la fel. Mănâncă porcușori de guineea, popcorn cu friptură, iar ciocolata, ciocolata e cea mai bună din lume.

Linia Ecuatorului te face să simți că ești în mijlocul lumii. Și chiar acolo ești, cel puțin din perspectivă geografică. Soarele, cu o exactitate matematică,  împarte cerul în jumătate în fiecare zi din an: răsare la 6 dimineața, apune la 6 seara, la 12 e sus pe cer, nelăsând loc niciunei umbre pe pământ.

În ciuda faptului că te afli în mijlocul pământului, la doar câteva sute de km depărtare, în jungla amazoniană, trăiesc triburi întregi rupte de civilizație, fără nicio informație despre lumea exterioară lor. Ei pur și simplu nu știu că noi toți existăm. Deși știam de existența lor, când le auzi povestea de atât de aproape, când simți pulsul unei altfel de vieți, când obiceiurile și credințele lor  se desfășoară la doar câțiva km depărtare, totul ți se pare dintr-odată posibil și te întrebi cum ar fi fost viața ta dacă…

Capitolul IV:  Columbia

Columbia am cunoscut-o din mijlocul unei mari familii columbiene care m-a „adoptat” pe parcursul sărbătorilor de iarna… sau de vară, cum e acolo. E foarte derutant să petreci Crăciunul și Revelionul în plină vară, la 40 de grade. E ca și cum Crăciunul nu e Crăciun fără frig, fără zăpadă și Moș Crăciun. Moș Crăciunul de aici nu vine în sania trasă de reni și nici nu poartă costum roșu, dar aduce cadouri și i se zice „niño Dios“ (copilul Iisus).  Nu sunt colindători, dar rugăciuni și cântece ce povestesc istoria nașterii lui Iisus sunt cântate de toată familia, reunită seară de seară 9 zile înainte de ziua Crăciunului. Poate că nu a fost un Crăciun așa cum îl știu eu, dar cu siguranță, a fost un moment absolut inedit, la fel de magic.

Se zice că cei mai fericiți oameni din lume sunt columbienii. Multe ranking-uri internaționale îi clasează mereu pe primul loc. I-am perceput într-adevăr ca pe un popor foarte vesel, optimist, cu o desăvârșită poftă de viață și foarte iubitor.

Netrăind nici pe departe în una dintre cele mai bogate țări, nici în una sigură ori lipsită de griji, m-am întrebat de unde vine fericirea lor. Ea nu e o fericire personală, dată de întâmplări individuale, e una culturală aș putea spune. Dansul, muzica, simțul umorului, iubirea și prietenia manifestată mereu prin îmbrățișări, vorbe, zâmbete și, nu în ultimul rând, patriotism, mândria de a fi columbieni, toate formează în final felul lor de a fi, și, da, sunt convinsă că sunt niște oameni fericiți. Aici salsa e la ea acasă. Să știi să dansezi salsa e un mijloc de supraviețuire, de integrare în societate, mai presus decât orice altceva. Așa că am luat și eu cursuri și am dansat la concertele de salsa. În mod cert sunt multe alte aspecte greu de redat în doar câteva rânduri pentru care Columbia e o țară foarte dragă mie.

Capitolul final

Așa cum îmi apare mie, America de Sud e un loc binecuvântat prin splendoarea naturii în toate formele ei și prin oamenii calzi, veseli. Are puternic întipărită în cultura ei istoria unei foste colonii, cu era ei de sclavagism. Impactul trecutului e palpabil, îl vezi pe stradă în trăsăturile oamenilor,  în amestecul dintre albii europeni, negrii africani și indigeni. Varietatea rasială e glasul viu al trecutului. La fel ca și cultura în sine: gastronomia, un mix între resursele și tradițiile indigene; dansurile, muzica, ce acum sunt simboluri naționale, toate au rădăcini africane; religia, îndeosebi în țările hispanice, puternic catolice, vorbește despre vremea inchiziției. În Brazilia multe credințe și ritualuri africane sunt încă practicate. Diversitatea, amestecul cultural și social, asemănările cu Africa și Europa, diferențele între țări, toate astea povestesc viu trecutul.

Dacă mi-e dor de Europa? Da, mi-e dor. Mi-e dor de lucruri de care nu mi-aș fi imaginat că mi-ar putea fi dor. Mi-e dor de iarnă, de frig,  și apoi mi-e dor de primăvară și de bucuria de a fi din nou cald afară. Mi-e dor de succesiunea anotimpurilor, care abia acum îmi dau seama, dă o anumită senzație de trecere a timpului, de progres.

Faptul că aici e mereu cam aceeași temperatură, mereu aceleași haine pe care le porți și aceleași activități în care te lași prins, îmi dă o stranie senzație că timpul stă în loc. Mi-e dor de respectul și de ordinea de pe străzi. Aici e mereu haos și dezordine, dar în dezordinea de aici văd mult mai multe fețe zâmbitoare, mult mai puțini roboței și mult mai mulți oameni adevărați. Mi-e dor de apropiere. De gândul că nu e nevoie decât de o călătorie cu trenul sau de două ore cu avionul să îi pot revedea pe cei dragi, oricând. Dar cel mai tare mi-e dor de o ciorbă fierbinte. Însă știu că, cel puțin acum, Europa nu m-ar putea face la fel de fericită pe cât mă face Rio de Janeiro.

 

*Arina ANISIE este colaboratoare Alecart.  Absolventă a Colegiului Național Iași și a Universității Politehnice București, a urmat un program de master în domeniul piețelor de energie, finanțat de Uniunea Europeană, cu primul an la Universitatea Paris Sud XI – Paris, al doilea an la Universitatea Comillas în Madrid, iar ultimul semestru la Universitatea Federală în Rio de Janeiro. A lucrat un an în Germania, în Berlin și Bonn, iar acum locuiește în Rio de Janeiro și lucrează la PSR în calitate de consultant în domeniul piețelor de energie și al politicilor energetice.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!