În amintirea memoriei: cutia-sekretik a Mariei Stepanova

Capacitatea de a trece cu vederea intervale mari de timp, foarte folositoare într-un roman, începe să te sperie când o observi la tine însuți și este vorba despre oameni vii. Adică despre morți, firește; de altfel, nu e nicio diferență.

Volumul atât de premiat al Mariei Stepanova este un roman și, în egală măsură, un document, o mărturie și o mărturisire atipică, un experiment literar care adună succinte eseuri și însemnări pe marginea unor cărți de factură diversă, reflecții despre natura amintirii și memoria depozitată de arhivele familiale sau ale unor instituții, gânduri despre proiecte artistice, despre destinul unor personalități sau oameni simpli, cunoscuți direct sau indirect, un colaj în mod voit imperfect, fragmentar, de istorisiri de familie, dublat de inserarea unor scrisori sau simple bilete, de „povești” și adevăruri posibile scoase la suprafață prin intermediul unor fotografii, obiecte sau însemnări. Roman doar în măsura în care, se știe atât de bine, termenul acoperă cea mai proteică formă de scriitură, cea mai liberă de constrângeri „narațiune”. În fapt, tocmai narațiunea – istoria ce poate fi turnată într-o formă logică, inteligibilă, verosimilă, cu pretenția ei de a spune un adevăr uman particular sau general – este pulverizată. Mai întâi ea este pusă sub lupă, dezvăluindu-se caracterul iluzoriu al acestui „adevăr” unic și inteligibil, apoi reconfigurată prin prisma unei poetici a negării coerenței. A imposibilității existenței coerenței atunci când scriitura este menită a oferi o imagine a istoriei propriei familii și a istoriei din jurul ei – cu toate întâmplările mici și mari, cu toate asperitățile și golurile, cu suprapunerile și distanțările dintre ceea ce s-a trăit, ceea ce s-a reconstituit ca fiind trăit și ceea ce a păstrat memoria ca întâmplat.

„Romanul” e mai degrabă un opus ce conține o filosofie și recompune niște linii – întotdeauna frânte, punctate, șterse pe alocuri și regăsite doar parțial. Fără pretenția ca această reconstituire să poată oferi o imagine exactă a ceea ce a fost, a ceea ce s-a întâmplat, ci doar a ceea ce a fost „recondiționat”. Mai curând luând cunoștință de realitatea lucrurilor decât cea a oamenilor. Și aceasta însă, o realitate trunchiată, căci obiectul în afara epocii, a contextului, a imediatului timpului său devine o piesă de muzeu și nu redă decât parțial relația dintre sine și ceea ce au fost posesorii lui. Nu un muzeu al inocenței, în sens pamukian, vom descoperi la Maria Stepanova, deși trimiterea la scriitorul turc există la un moment dat (ca multe altele, de altfel), ci unul al sinelui camuflat în spatele istoriei familiei. O istorie pe care o caută, o tatonează, dar care îi scapă mereu, care i se refuză în integralitatea ei, căreia nu i se poate găsi „narațiunea”, ci doar umbrele.

Voi comite păcatul lui Ham: voi dezvălui goliciunea lipsită de apărare a neamului, subrațul întunecat și pântecul alb.

Cu atât mai mult doar umbrele cu cât istoria aceasta nu pare făcută de eroi, refuză aura mitizării, a sacrificiului vizibil, nu e în miezul și nici măcar tangentă cu momentele mari ale istoriei secolului XX, ci e trăită parcă sub semnul anonimatului, al lipsei de anvergură: În general, toată lumea avea rude care luaseră parte la istorie – ale mele să fi fost doar figuranți? Niciuna dintre ele nu a luptat, n-a suferit în urma vreunei represiuni […], nu fusese sub ocupație germană, nu nimerise în niciunul dintre masacrele secolului. […] Aproape niciuna dintre ele nu a intrat în partid, dar nici în asta nu era nimic demonstrativ; pur și simplu viața lor părea să se desfășoare în adâncul venelor, fără să iasă la suprafață, unde orice mișcare devine observabilă și are urmări și anvergură. Cu rădăcini evreiești și desfășurându-se pe mai bine de un secol, cu mutări și ramificații într-o geografie amplă, a unei Rusii ce cunoaște transformări uriașe, istoria străbunicilor, a bunicilor și a părinților e la fel de banală și de demnă de a fi consemnată ca orice altă istorie în care viețile acestea fără nume pentru alții sunt prinse în vălătucul amplu al istoriei mari, dar nu zdrobite, ci doar un pic ciobite. Ca orice întâlnire dintre visul unui om, al oricărui om, și împlinirea destinului lui. Deși totul ar fi putut să stea altfel. Și poate chiar a stat altfel, dar ceea ce s-a păstrat refuză cu obstinație drama și păstrează doar posibilitatea ei.

Un apartament ca o cochilie de stridie. Gol după o viață. Lucruri lăsate în urmă. Lucruri pe care mătușa Galea nu a putut să le ia cu ea în locul în care a ajuns, în moarte. Și acum, ele stăteau de parcă s-ar fi așezat un pic înainte de a pleca la drum, îndoindu-se deodată de propria identitate. Toate lucrurile adunate, depozitate și care au sens doar pentru cel care le știe acolo, în contururile unei vieți continue, nu sub privirea stingheră a celuilalt, intruzivă chiar fără intenție, care le preface în scrum semnificația atribuită de cel prin a cărui mână, prin a cărui viață au trecut. Într-o ladă de lemn, la capătul patului, putând cuprinde spațiul a două valize mari, volume întregi de jurnale scrise, de tăieturi din ziare, rețete, adnotări. În ele se caută, mai corect spus, de la ele se așteaptă o poveste, o explicație, ovalul vieții mătușii Galea și, poate, al familiei întregi. Dar nimic din toate acestea. Nicio narațiune totalizatoare, care să lumineze fie și parțial destinul acestei familii evreiești, care să ofere un fir pe care să se lege istorisirile mai mici, care să individualizeze chipurile, să coaguleze în jur sensul. Astfel încât, în fața atâtor obiecte și însemnări, după drumuri și căutări nesfârșite, singura concluzie care se impune e că istoria acestei cărți e constituită dintr-o serie întreagă de asemenea refuzuri, momente în care fugeam de ea în fel și chip. Fuga, formă de manifestare a intuiției că, odată încheiat un moment, o epocă, un destin, ceea poate să rămână e amintirea memoriei. Întru amintirea memoriei care ne leagă și ne înstrăinează de istoria alor noștri, pe care nu o poți developa integral, la care accesul îți este refuzat, chiar și atunci când documentele consemnează totul, iar documentarea e exhaustivă, construiește Maria Stepanova această carte în care istoria familiei se cere reconstituită, spusă, amintită. Și dacă nu istoria, nu monumentul, măcar actul prin care ai dobândit conștiința că sunt oameni care nu pot altfel, care refac, pentru ei și pentru cei ce nu mai sunt, ceva din ceea ce au fost.

Gândind tot ce gândeam despre caracterul incomplet, fragmentar, al oricărei mărturii care a supraviețuit, în sinea mea ceream totuși de la ea să fie întreagă și bine păstrată.

Nu e un joc cu multiple intrări și ieșiri, ci un mod de a înțelege și de a tatona posibila relație cu cei care au trăit înaintea ta. Pregătită să ridice un monument familiei, acelor chipuri și vieți obișnuite la capătul cărora se află, Stepanova înțelege că ea însăși nu știe prea multe, că memoria e fluctuantă, că istoria îi egalizează, le șterge contururile, că toți ai ei au fost oameni cât se poate de obișnuiți. De fapt, s-a dovedit că în primul rând eu nu mi-i mai amintesc. Nimic nu-i vorbește direct, dar ceea ce s-a păstrat stă mărturie. Iar ceea ce stă mărturie e adus în această carte și consemnat ca atare. De aceea, volumul e mai degrabă despre construirea memoriei și despre ceea ce vrea ea de la mine. Un volum ce, asemenea memoriei înseși, se constituie ca un joc de mahjong căruia nimeni nu îi poate potrivi piesele, fiindcă cel situat în prezent nu poate să vadă asemănările, ci golurile, absențele, nepotrivirile. Și chiar dacă toate plăcuțele s-ar fi păstrat, o parte dintre semnificațiile încrustate s-au transformat în hieroglife: Când am vrut să-mi amintesc mai temeinic, a devenit deodată limpede că nu am cum. În același timp însă, există un aleph, iar acest aleph e de la început în buzunarul autoarei, exact ca mica figurină de porțelan alb ușor ciobită, imperfectă deci, cumpărată într-o zi după ce a fost atent aleasă dintre alte figurine mai deteriorate, cu speranța că va găsi totuși una intactă. O figurină cu chip de băiat cumpărată odată cu povestea tuturor acestor băieței stricați, al căror rol chiar acesta era: să protejeze porțelanul prețios, adică să fie fisurați, desfigurați, pentru a-și împlini menirea. Peste timp, din această menire nu a rămas decât urma ei, adică spărtura, golul, crăpătura: Era despre toate la un loc. Și despre faptul că nicio istorie nu ajunge până la noi întreagă, fără picioare rupte și fețe ciobite. Și despre acela că lacunele și golurile sunt un însoțitor permanent al supraviețuirii, motorul ei secret, mecanismul de sporire a vitezei. Și despre aceea că numai o traumă ne transformă dintr-un produs de masă în noi, cei inechivoci, dintr-o bucată. Dar asta nu ne împiedică să căutăm mărturia întreagă și bine păstrată, fără nicio zgârietură.

Uneori mi se pare că trecutul poate fi iubit știind sigur că nu o să se mai întoarcă niciodată.

Împotriva acestei perfecțiuni, împotriva rotunjimii și a coerenței se scrie cartea Mariei Stepanova, deși intenția inițială a fost alta. Spre sfârșitul travaliului de documentare, sortare, înțelegere, recuperare a unui adevăr descoperim o altfel de conștiință. O conștiință care nu mai vrea să vorbească despre cum a fost cineva, ci despre ceea ce putem desluși noi când privim în urmă: tot ce mi se păruse până atunci important, interesant și bogat documentat, s-a destrămat în mâinile mele, ca o țesătură veche, presupunerile nu s-au confirmat, mărturiile nu s-au grăbit să apară. Asta nu înseamnă că în spate se întinde un pustiu, ci doar altceva decât ceea ce a fost. Un altceva ce conține o parte din ceea ce s-a petrecut și o alta din ceea ce credem că s-a petrecut. Nu întâmplător, pe linia aceasta atât de fin și de sinuos țesută a aducerii la un loc a destinelor celor care se împletesc în istoria familiei, imaginea privilegiată și cea mai „plină” este și cea mai puțin posibil de a fi fost cunoscută în adevărul ei, și anume destinul străbunicii Sarra Ghinzburg, cea care a studiat medicina la Paris înainte de a reveni pentru totdeauna în Rusia, a se îndrăgosti, a avea copii, nepoți și strănepoți. Și nu întâmplător, aceeași densitate e vizibilă în spațiul acordat momentului trecerii de la vechea lume către cea nouă, apoi anilor `20 și `30, pentru ca tot ceea ce se apropie de prezent să fie, paradoxal, consemnat, dar obturat, cuprins de umbre și lacune. În materia apropiată memoria găsește așadar greu calea și tonul potrivite. Doar cei ce nu mai sunt nu se pot apăra de istoria care vine peste ei și îi închide în interiorul unei povești, a unei narațiuni. Față de ei, datoria e mai mare, dar față de ei, sentimentul de vinovăție e mult mai mic: ei nu pot protesta, nu pot adăuga, nu pot completa. De aceea, crâmpeiele cele mai fragile luminează viața mamei și a tatălui, în timp ce destinul bunicilor și al rudelor mai îndepărtate e mai ușor de prins, lăsând însă un spațiu mai larg istoriei străbunicilor, o istorie alternativă, dar nu mai puțin adevărată, deci nu mai puțin istorie. Exact ca atunci când, ajungând la Saratov, pe strada Moskovskaia, autoarea este convinsă că recunoaște casa străbunicului Mihail Davidovici Fridman la numărul indicat de o cunoștință: atât de bine îmi aminteam totul sub aceste ferestre, cu un asemenea sentiment de înaltă, firească precizie ghiceam cum fusese totul aranjat aici, la noi, cum am trăit aici și de ce am plecat. Mai simplu spus, curtea mă îmbrățișa. Pentru ca, la câteva zile după, cunoscutul să o sune și să îi spună că greșise adresa. Asta nu face mai puțin intens, profund sau autentic sentimentul apartenenței trăit atunci. Chiar dacă e un sentiment declanșat de o falsă realitate, de istoria altcuiva, nu a familiei tale. Întâmplarea e semnificativă însă pentru cum funcționează memoria. Individuală, a familiei sau a unei colectivități mai largi. Cam asta e tot ce știu despre memorie. Un avertisment și o consemnare.

În amintirea memoriei e, în esență, un album de astfel de amintiri. Unele mai vii, altele mai opace, printre ele strecurându-se false amintiri sau amintiri evacuate, istorisiri ale rudelor, povești ce punctează supraviețuirea lipsită de măreție a unei familii, scrisori ce fixează (în acele noncapitole) ca într-un insectar „corpul” unei întâmplări sau un chip, o situație. Din aceste date care adună în jurul lor reflecții diverse și reconstituie momente din istoria unui secol, Maria Stepanova scrie o poveste care e, de fapt, o antipoveste în măsura în care secolul XX, în interiorul căruia se scrie destinul acestei familii, e secolul lipsei de sens și de coerență, secolul rupturilor, amenințărilor, izolărilor, utopiilor, catastrofelor, prăbușirilor, morților. Iar memoria lor nu se poate păstra în afara „sistemului” care le-a făcut posibile.

Ceea ce nu am putut salva zboară în toate părțile […]

„Noi” nu suntem „noi” pentru ceilalți, ci ceea ce am trăit și a ajuns la alții, iar acum răsuflă în obiectele de care ne-am înconjurat și din care ei vor înțelege doar o parte din ce s-a petrecut.

O parte e mai mult decât nimic și mai puțin decât întregul. O parte devine semnificativă cu condiția de a nu uita că e doar una dintre părțile posibile.

„Eroul” acestei părți care e romanul Mariei Stepanova știe de foarte devreme că are o datorie, se gândește pe sine ca parte a unui neam, se teme că nu va ști ce să aleagă din ceea ce memoria familiei a păstrat și se amăgește că scrie despre ceilalți când, în realitate, scrie despre sine. Doar că nu o face la persoana întâi, evită confesiunea, așa cum evită și persoana a treia, care l-a îngrozit mereu. Acționează cum vrea, dar pune în scenă comedia necesității de a fi acționat sub constrângere. În multele bucle ale textului, în „buzunarele” acestuia, „eroul” îngroapă adânc ceva despre sine, la fel cum făceau copiii de acum câteva decenii cu acele cutii-sekretik aproape imposibil de regăsit la ceva timp după aceea, deși în ele puseseră bucăți din tot ceea ce aveau mai drag.

Sau, mai simplu: Sunt oameni/care se află pe lume/nu ca niște obiecte, /ca să zicem așa, /ci ca niște picățele/sau mici pete străine pe un obiect.

Și despre acești oameni care s-au întâmplat să trăiască în secolul XX e volumul Mariei Stepanova. Despre oamenii familiei ei și despre alți oameni. Puțin și despre oamenii familiilor noastre.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)       

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!