Volumul de poeme Amintiri din rai al lui Emil Brumaru poate fi privit ca o concentrare a parcursului unei vieți, cu toate aspectele sale fundamentale: moartea, frumusețea, iubirea, divinitatea. Realitatea și iluziile generate de aceasta, visurile și dezamăgirile, ludicul și melancolia, marcate în permanență de erotic, se împletesc alternativ printre versurile poetului și ilustrațiile în acuarelă ale lui Răzvan Luscov.
Dumurile ni se-ncâlcesc în suflet/
Și nu-i nimeni nodul să-l dezlege,/
Bine strâns. Și nici eu nu mă-ncumet.
Prima dintre cele 55 de poezii este chiar o Rugăciune, un început al vieții care irumpe în marea sa întrebare: Cum ne ducem, Doamne!? Unde, unde?/ E un glas ce ne-ar putea răspunde?/ Și chiar dacă ne-ar spune, – am înțelege? (Rugăciune). Aflată la un capăt al călătoriei, ființa e dominată de firescul curiozității, care se amestecă însă cu teama de necunoscut, sentiment la rândul său natural în fața impunătoarelor unde? și cum?. Interioritatea umană ca întreg este tocmai un nod bine strâns, sumă a tuturor posibilităților și drumurilor, potențial ce se cere descifrat și descoperit. Dar iată că nu-i nimeni să-l dezlege/ Și nici eu nu mă-ncumet… (Rugăciune). La orice început de călătorie, omul are în minte ideea și imaginea finalității, a rezultatului căutat, a destinației. Încheierea traiectului existențial este însă tocmai moartea, iar conștiința precoce a acestui fapt naște nevoia atribuirii unui sens traseului. Îmbătrânim de dragul morții?/ Vrem să privim, deși-i târziu,/ Cum sunt canaturile porții/ Prin care trece tot ce-i viu? (Îmbătrânim de dragul morții…). Se observă, așadar, prezența permanentă, uneori evidentă, alteori mai subtilă, a necesității de căutare, de cunoaștere, de înțelegere și de însușire empirică a lumii. Cum să-mi întind mâinile? Nu am decât aripi,/ În fața mea când trupu-ți înfiripi/ Chiar lângă talpa unui curcubeu/ De unde-aș vrea să iau tot ce-i al tău (Cântec de înger…). Întrebările par a umple ființa, fiind adresate unui altul nedefinit, care se poate suprapune atât peste propria persoană, cât și peste Dumnezeu. Imaginea idealizată a mamei, specifică vârstei copilăriei (și nu numai) apare de asemenea, sub forma rememorării, printre primele poeme: Și să te adore pân și heruvii/ Înecați în nervoasele sau lenevoasele tale efluvii/ De smirnă, de mosc și de ambră,/ Mama mea veșnic rotitoare și tandră… (Elogiul hainelor).
Ca și cum mintea mea începea să aștepte/
Un gând lămuritor, o lumină/
În care îngeri topiți se închină.
Odată cu înaintarea în călătorie, își face apariția unul dintre aspectele ce ajunge să marcheze în profunzime viața ființei, iubirea. Valorile acestui sentiment se suprapun peste cele ale esteticului, trăirea fiind în același timp puternic impregnată de erotism. Ca orice poveste de iubire, cea a ființei care trăiește în și prin acest volum începe cu o proiecție în viitor a posibilităților. Când florile se vor împăduri/ Noi sprijinind tulpinele tot ne-om iubi, […]. (Când florile… bla-bla…) Și de această dată însă, se remarcă timpuria conștientizare a inevitabilului sfârșit: Și va rămâne o corolă spartă,/ Tristă cum doar i-o ceașcă fără toartă/ Sau o caleașcă într-o șură moartă. (Când florile… bla-bla…) Dispariția iubirii este privită ca o pierdere a unor aspecte nu neapărat vitale, dar în a căror absență ființa nu rămâne nici măcar inutilă, ci într-o necomplementaritate desfigura(n)tă. Caracteristic pentru manifestarea acestei iubiri este faptul că ea, întrupată în acel tu marcat de senzualitate, are puterea de a reorganiza universul, de a-l remodela în întregime. Piatra pe care o arunc spre tine se preface în fluturi/ Fluturii care năvălesc spre tine dispar în lumină/ Lumina care trece prin tine se preface în îngeri/ Îngerii […] rămân fără aripi își scapă-n bălți nimbul cald (De pe un hard disk vechi). Legile lumii sunt redefinite după propria voință, distorsionate pentru a fi restabilite în alte contururi. Frumusețea și iubirea sau, mai bine zis, frumusețea iubirii, are capacitatea de a configura atât spațiul imediat, cât și forțele care îl controlează, printre care divinitatea. Erai atât de frumoasă/ Încât mi-era frică să te las singur-acasă/ Să nu se îndrăgostească de tine aragazul, frigiderul/ Să nu te agațe cuierul. (Cântec de amor) Sau: Cana nu mai era cană/ Ci-i o floare uscată de sete/ Ce te săruta pe-ndelete. (Am început să scriu cu creionul…) Cei doi îndrăgostiți ajung, prin iubirea lor, să își subjuge întreaga fire și să controleze totodată transcendentul, divinitatea: C-o bidinea muiată-n curcubeul/ Pe care-anume ni-l iscase Dumnezeu. (Amintiri din rai…)
Cu toate acestea, omul, prin natura sa, nu își poate subordona dimensiunea existențială în care se găsește, întrucât orice mijloace ar folosi – iubirea și/sau frumusețea, acestea nu pot cuprinde în sfera lor ceva ce le depășește în amploare. Firea și divinitatea se află dincolo de astfel de valori, căci acestea din urmă se definesc tocmai în cadrul primelor. Astfel, iubirea îndrăgostiților eșuează, iar ființa pierde controlul asupra propriei lumi. Iluzia atotputerniciei este spulberată, iar iubirea își pierde până și calitatea de instrument, ea devenind, treptat și incognitiv, un element distrugător, destabilizând fără o reordonare ulterioară. Nu mai puteam fi stăpâni/ Pe noi, fugeam în neștire./ Și deodată nu mai înțelegeam/ Ce vorbeam, ce strigam,/ Se lăsase amurgul cumplit/ Al unui sfârșit… (***) Survine așadar, în acest context, risipirea și, implicit, rătăcirea. Traseul devine neclar, iar ființa se găsește în imposibilitatea de a-și reproiecta călătoria. Totul a ars, veșminte, trupuri, iată,/ Jur-împrejur e o ruină!/ Să fie dragostea de vină/ Sau noi? Dar asta nu vom ști-o niciodată… (Soare oprit) Povestea de iubire se sfârșește, deși în urma ei rămâne întotdeauna promisiunea a ceea ce ar fi putut fi ea, o potențialitate aproape iluzorie, venită, poate, din nevoia de a recupera ceea ce a fost pierdut. Nostalgia iubirii e manifestată prin dorință, prin multitudinea de aș fi condiționată de un dacă, ce impune o anumită ireversibilitate. Umila posibilitate pe care această conjuncție subordonatoare o implică în sensul său denotativ este anulată de bruschețea sfârșitului. Ființa este acum cea subordonată de propriul sentiment, de propriul mijloc de a controla. Și ți-aș fi-adus doar apă de fântână,/ Și de băut și de spălat, la îndemână,/ Și uneori visam/ Picioarele chiar eu că îți spălam. (Cântec de dimineață)
Ea mă conduce-n moarte ținându-mă de mână./
Mânuța ei mai rece-i decât a mea, bătrână./
Cu ochii îmi dă viață, cu gura mi-o omoară.
Dacă finalitatea iubirii aduce moartea ori dacă tot ceea ce se întâmplă în viață între momentul acesta și cel al morții este irelevant în esență nu ne dezvăluie poemele. Cert este că, în acest volum, între iubire și moarte nu pare a mai exista ceva substanțial. Moartea vine, de fapt, ca o soluție la golul lăsat de absența iubirii, o modalitate de a-l anihila prin desființarea întregii persoane, ea fiind aproape dorită. Până când, Doamne, până când/ O să mai fac versuri pe pământ?/ Mai bine i le-aș scrie-n rai/ Pentru o Evă ditamai,/ Frumoasă cum numai în vis/ Mărul să-i muști ți-a fost promis… (Distihuri) Dacă iubirea își pierde consistența, frumusețea rămâne drept valoare călăuzitoare chiar și în moarte. Ea devine singura măsură atotcuprinzătoare atât aici, cât și dincolo de momentul morții. Utopic sau nu, aceasta este viziunea pe care ființa creată de poet o propune sinelui. Și totu-ncepe iarăși în rai, căci am uitat/ C-am fost goniți de-aceleaș nestăvilit păcat… (Cântec de dragoste) Moartea implică o anumită ciclicitate și deci, posibilitatea repetării vieții, a poveștii de iubire. Cu alte cuvinte, moartea este o cale de a evada dintr-o iubire terminată pentru ca ființa să poată intra în dimensiunea alteia, acest fapt fiind pus sub sceptrul firescului ontologic.
Volumul lui Emil Brumaru propune, în esență, o reprezentare a unei vieți compuse fragmentar din elementele sale definitorii: iubirea și moartea, în toate formele și contururile lor, frumusețea și divinitatea ce se întrepătrund – toate traversate de erotismul ce alunecă imaginativ și ludic. Cititorului îi rămâne, în final, alegerea de a se lăsa atras sau nu în vertijul vieții ce pulsează în aceste poeme. Odată intrat însă, el e sedus definitiv și rămâne îndrăgostit.
*Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
** Articol preluat din Suplimentul ALECART „190 de ani de Național”.
