„Unica salvare de oameni e să-ți ascunzi de ei rănile”… sau să citești. (V)

Continuăm seria topurilor personale ale celor mai îndrăgite cărți citite în anul anterior, indiferent că este vorba despre literatura contemporană sau despre cea clasică. Criteriile în realizarea acestor clasamente sunt diverse: de la impactul asupra noastră la valoarea cărților sau asocierea lecturii acestora cu o anumită întâlnire/dialog/ călătorie. Astăzi: topul Anastasiei FUIOAGĂ, secretar general de redacție Alecart.

  1. Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, Dumitru Crudu

O carte care m-a urmărit o bună bucată de vreme după ce i-am întors ultimele pagini. Mi-a rămas în minte ca o rețea de coincidențe, de fapte și personaje care se mișcă vertiginos într-o lume artificială, care pare că îi controlează. Cel mai fascinant, însă, cred că este modul în care Dumitru Crudu reușește să îmbine firul istoriei aceleia mari și reci, în cazul de față a Basarabiei, cu destinele mici și fragile ale unor oameni care se agață cu disperare de ele, încercând să se salveze. Istoria Basarabiei devine istoria fiecăruia dintre personaje, spărgându-se în mici fragmente pe care cititorul trebuie să le reunească pentru a obține imaginea de ansamblu. Oriunde ți-ai apleca privirea cu lupa poți vedea o viață zbătându-se să fie a ei însăși până la capăt.

  1. Băieții și alte povestiri, Mario Vargas Llosa

Am avut o senzație destul de stranie pe tot parcursul acestui volum, anume aceea că mi se oferă acces la o lume care de altfel îmi este refuzată. Există, în oricare dintre povestiri, o serie de raporturi de forțe aflate într-o permanentă mișcare, o competiție de putere, pârghii care sunt trase, în mod tacit, într-o direcție sau alta. Gesturile mici, jocurile dintre băieți se transformă în expresia unor comutări de putere, de dominanță asupra celuilalt, din aluatul cărora se formează bărbații de mai târziu. Tot acest proces de maturizare se dovedește a fi guvernat de legi nescrise, chiar nerostite de multe ori, dar care se subînțeleg prin fiecare gest și care unesc și dezbină deopotrivă relațiile ce se stabilesc între băieți. Cu riscul de a părea puerilă, dată fiind vârsta mea, aș îndrăzni să spun că, în fond, cred că paginile volumului lui Llosa redau un tip de prietenie specifică bărbaților, fundamentată în copilărie și care se păstrează pe tot parcursul vieții. Deși netrucată, ea ajunge inevitabil să fie alterată de evenimentele ce compun viața fiecăruia dintre membrii grupului, iar distanța afectivă atât de mică din copilărie se mărește din ce în ce mai mult, până când celălalt devine de neatins, fără însă ca loialitatea și grija reciprocă să se risipească.

 

  1. Anna Karenina, Lev Tolstoi

(Re)citită în timpul verii, în autocare, avioane și pe podelele din Otopeni și Schönefeld, diferite orășele din nordul Germaniei. Cred că până la urmă vacanța aceea a fost atât de frumoasă (și) pentru că am avut cartea asta la mine în orice moment al ei. Am terminat-o chiar înainte să plec din Stralsund și chiar pot spune că m-am simțit, cel puțin într-o anumită măsură, alt om atunci când am închis-o. Indiferența nu mai are loc în fața imaginii pregnante pe care Tolstoi o construiește asupra feminității și a diferitelor ipostaze pe care aceasta le îmbracă, nu numai în personaje diferite, ci și în destinul fiecăreia dintre femeile acestui roman. Ar fi redundant să încerc să explic fascinația pe care scriitura lui Tolstoi și modalitatea lui de a contura evolutiv personajele mi-au  produs-o. Dincolo însă de aceste aspecte, am rămas cu impresia unui extrem de fin simț al oamenilor, al umanului, care vine ca un reflex firesc al narațiunii în sine. Ochii mijiți ai Annei și privirile lui Dolly, jocul dintre Kitty și Levin (iar lista ar putea continua la nesfârșit), fiecare dintre gesturile redate simplu și totuși acut nu fac altceva decât să consemneze toată emoția, tumultul și frământările unei vieți omenești și, eventual, să conștientizezi că „unica salvare de oameni e să-ți ascunzi de ei rănile”.

  1. Ariel și alte poeme, Sylvia Plath

Un stil poematic nou care m-a prins încă de la primele versuri în vertijul său. Sunt poeme pline de o forță parcă niciodată dusă până la capăt în faptă și a cărei singură posibilitate de manifestare rămâne la nivelul gândului transcris pe hârtie. Interioritatea, tumultul permanent și de nestăvilit al ființei ce locuiește în fiecare dintre aceste poezii rămân iremediabil ascunse celorlalți. De aici se naște, de altfel, și un soi de revoltă care alimentează, într-un cerc vicios, combustia interioară. Am văzut în versurile Sylviei Plath o furie ce cu greu credeam că poate fi transpusă în cuvinte și pe care ea reușește să o modeleze în imagini, fără a-i știrbi din intensitate și profunzime deopotrivă.

 

  1. Eugenia, Lionel Duroy

O imagine covârșitoare asupra României interbelice, respectiv din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Lectura romanului a devenit încă din primele pagini un drum parcurs alături de Eugenia printre evenimente istorice, sentimentele sale cele mai intime și trăirile, de multe ori contradictorii, ale unui întreg popor. Întâlnirile cu marile persoane-personaje ale istoriei României sunt golite aici de fascinație și redate tăios, cu răceala istoriei și în același timp patima unei tinere de a salva mai mult decât propria-i persoană. O carte care nu își propune să dea răspunsuri clare și nu promite nici imposibilitatea unei ciclicități istorice, dar care provoacă în mod inevitabil întrebări incomode și care pune tacit sub microscop capacitatea cititorului de a-și imagina sincer deciziile pe care le-ar fi luat într-un astfel de context.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.