Personajul principal al spectacolului Anatomia unei sinucideri nu sunt cele trei femei aparținând unor generații diferite, între care spectatorul descoperă că există nu numai o legătură de sânge, ci și aceeași „problemă” care le surpă existențele: golul, pustiirea interioară de care sunt atinse, morbul disoluției împotriva căruia luptă, încercând să-l țină la distanță, îmbrățișându-l ca singura certitudine pe care o au, fugind de el, privindu-l în ochi, ridicând (sisific) ziduri ce nu sunt niciodată suficient de puternice pentru a le apăra, pentru a le face să simtă că există ceva – pe termen lung – solid în ele și în viața pe care o duc ca aceasta să merite (totuși) să fie trăită, lăsându-se în voia lui. Fiind bântuite de el. Carol, Anna și Bonnie sunt doar trei ființe de carne și sânge, trei femei cu trei vieți secționate, peticite, căutând pentru un timp să facă suportabil insuportabilul. Adevăratul personaj este depresia.
Carol, tu ești fericită?
E depresia profundă, ale cărei cauze rămân necunoscute în ceea ce o privește pe Carol – vidul interior, senzația de absență, de inadecvare, oboseala, absurditatea oricărei interacțiuni, efortul și dezorientarea presupuse de fiecare gest mărunt din care i se alcătuiesc zilele și căruia nu îi poate da vreun sens; lupta, mereu reluată, mereu mai disperată, de a rămâne aici, în prezent, de a-și fi de ajuns, de a se agăța de ceva. Carol – un trup naufragiat, purtat de valurile negre ale unei melancolii adânci, fără o cauză precisă, dar nu mai puțin amenințătoare și perfidă. Carol, sufocându-se în cele din urmă, tot mai pierdută și mai neputincioasă, lăsându-se purtată tot mai adânc pe teritoriul mocirlos al renunțării. Împotriva căreia nici lumina revărsându-se în camerele din casa cumpărată după primul moment în care tentația de a renunța a fost mai puternică decât orice, nici silueta prunilor înfloriți, privită de la fereastra dormitorului, nici măcar Anna, fetița pe care o iubește și pentru care promite că va rămâne (Te iubesc și o să rămân. O să rămân cât pot eu de mult.) nu o pot salva.
Poate că viața e prea grea pentru unii. Și golul prea mare.
E depresia care se declanșează în cazul Annei, tânăra ce pare a fi ferită de mrejele ei atâta timp cât prezența mamei se așază în juru-i ca un zid de netrecut între răul nevăzut și coconul încă protector al vieții pe care o duce, tânăra ce pare a avea întregul viitor în față, frumoasă, încrezătoare, senină, în momentul în care Carol renunță. Și trupul ei ajunge răstignit pe șinele de tren. Iar Anna trebuie să afle asta privindu-și tatăl, neputincios, în ochi, în fața unor stânci mute și a mării ce nu-i poate oferi nici ea vreun răspuns, chiar în ziua în care mama ar fi trebuit să adauge încă un an luptei împotriva a ceea ce, iată, s-a dovedit mai puternic decât dragostea pentru ea. Acela e momentul în care pentru Anna începe fuga: de ceea ce a trăit, de ea însăși, de realitate. Fuga de vinovăție, de ceea ce nu poate înțelege și accepta, fuga de acum, de aici. O fugă autodistructivă. Orice devine acceptabil, orice e bun ca să nu mai simți, să nu mai știi, să alungi amintirile, să faci suportabil scurtul interval dintre o doză și următoarea – întotdeauna un pic mai mare, un pic mai puternică, mai aproape de saltul periculos spre neant. Dar Anna nu e Carol și există un moment în care trupul ei tânăr îi cere să lupte, îi cere să aleagă, să se agațe de ceva, să spere la normalitate. Pentru că fuga de realitate ajunsese să însemne deja de ceva timp nu doar a-și face sieși rău căutând uitarea, ci a face rău celorlalți. Normalitatea Annei se naște și se hrănește pentru o vreme din iubire. Dar firele care o leagă de ea sunt fragile, vulnerabile și cedează atunci când viața se arată diferită de visurile proiectate. Pentru ea, nașterea unui copil, o fetiță și nu băiețelul dorit – șansa de a fi altfel, de a ține răul la distanță, de a rupe blestemul – înseamnă recăderea, tot mai adâncă, în abisul negru al depresiei. Maternitatea nu e în cazul Annei o salvare, ci se va transforma în lama ascuțită cu care va pune capăt durerii, debusolării, anxietății, lipsei somnului, oboselii cronice. Strigătul ei de ajutor, avertismentul ei lucid (Nu sunt un proiect de binefacere. O ființă umană, asta sunt!), deși ajunge pentru un timp la cel care o iubește, nu o poate salva de ea însăși. De coșmarurile, de exasperarea, de neputința, de zbaterea, de nonsensul care au devenit zilele și nopțile ei de femeie tânără, de mamă tânără.
Simțeam că nimic nu e stabil.
E lupta împotriva răului care înseamnă în cazul lui Bonnie conștiința unui blestem de care e atinsă, pe care încearcă să îl țină cu disperare departe de sine – acel trecut tulbure de care fuge, dar de care va fi treptat acaparată cu cât mai mult timp va petrece în casa ce nu a reușit să fie vreodată un cămin, în casa pe podeaua unde s-a născut și la etajul căreia Anna a renunțat la viață și la ea, între pereții căreia se ascund umbre întunecate, în fapt, suferințe și neputințe, acolo unde îi țin companie viețile frânte ale celorlalte două femei și spectrul a ceea ce viața ei înseși poate deveni. Casa pe care vrea să o vândă, dar de care nu se poate despărți. Casa a cărei prizonieră devine. Bonnie care știe că nu poate lupta împotriva a ceea ce este, a ceea ce trecutul a deversat în sufletul și în mintea ei, dar care, spre deosebire de Carol și de Anna, găsește puterea de a pune capăt, de a întrerupe perpetuarea răului, refuzând posibilitatea de a aduce pe lume un copil. Oprind mai întâi în ea atracția față de un bărbat, preferând să caute un soi de salvare lângă un trup asemenea ei, și apoi clamând dreptul de a fi ultima verigă a acestei familii blestemate.
Sunt bine, sunt bine!
E recognoscibil în Anatomia unei sinucideri ceva din suflul greu, încărcat de fatalitate și de visceralitate din trilogia lui Eugene O’Neill. Și prin O Neill e imposibil să nu simți adierea tragediei grecești. Numai că astăzi omului îi este refuzat transcendentul. Nu există un destin implacabil care să se împlinească și blestemul ce zguduie viața mai multor generații ale unei familii nu mai e consecința hybrisului și nici rodul voinței unor zei ce pedepsesc faptele muritorilor. Acum sângele nu mai cere sânge, dar rămâne legătura de netrecut care unește indiferent ce încercăm să punem între noi și ceilalți. Atunci, demult, sângele vărsat, vinovăția ce trebuia ispășită se pogorau sub forma Eriniilor și puneau stăpânire pe sufletul celor atinși de ele. Acum nu mai există vinovăție sau ea nu mai e cunoscută. Astăzi Eriniile nu vin din afară, ci sălășluiesc înăuntru și te iau în stăpânire neavând unde să te ascunzi de ele. Atunci, demult, suferința presupusă de ispășire avea capacitatea de a transfigura Eriniile în Eumenide. Astăzi însă Eriniile nu se lasă alungate de nimic. Furia lor devastatoare, acaparatoare pustiește totul în jur și nimic nu le poate opri. Eriniile prezentului au luat forma depresiei. Ele dormitează înăuntru, pot fi ținute un timp la distanță, poți crede că îți îngăduie să te eliberezi de ele, că le-ai învins, dar, în realitate, capetele lor hâde continuă să se ivească, să se multiplice, să prolifereze. Hrănite de singurătate, de rutină, de sentimentul eșecului, de spaimă, de neputință, de prezența intruzivă a celorlalți, de judecata lor, de absența lor, de întrebări aparent nevinovate. Sau de orice altceva. Carol luptă, Anna luptă, Bonnie luptă. Carol renunță, Anna renunță, Bonnie renunță. Dar renunțarea lui Bonnie e o altfel de renunțare. E soluția oedipiană: alegerea nu aparține nimănui altcuiva, eu singur decid să pun capăt răului, să nu-l perpetuez. Acționând împotriva trupului meu, împotriva legilor naturii și ale vieții, îmi iau libertatea de a fi stăpânul propriei vieți. Ultima dintr-un lung șir de vieți atinse de Erinii, atinse de depresie.
Nimic din această tulburătoare luptă nu ar fi putut dobândi forța și acuitatea pe care au avut-o dacă spectacolul pus în scenă de actorii Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe nu ar fi fost gândit ca o solidă arhitectură regizorală. Pentru a reflecta pulsația vie, autentică, devenită aproape tangibilă, a poveștilor de viață pe care le spune. Cu linii de forță bine evidențiate, cu o tensiune ce s-a acumulat gradat, curat conceput, cu tranziții firești de la un plan la altul, de la o viață la alta, cu scene care se joacă uneori concomitent, alteori alternativ, cu subtile oglindiri și diferențe, într-un spațiu ce presupunea minime schimbări de decor (dar la care se ajunge atât de greu!) și cu un joc excepțional al tuturor actorilor (majoritatea interpretând mai multe personaje, în planuri/timpuri diferite), Anatomia unei sinucideri a fost o „lecție” de viață și de teatru. Fiecare rol și fiecare scenă au fost extrem de atent lucrate, într-un spectacol cu personaje care cresc treptat (Carol) în ciuda cenușiului și a golului de care e înconjurată, care arată de la început o față pentru ca apoi să o deconstruiască, să dezvăluie ce se ascunde în spatele succesiunii de măști/euri pe care le poartă, până când rămâne același gol (Anna), cu o fragilitate drapată în siguranță de sine și o singurătatea din ce în ce mai profundă, ascuțindu-și voința treptat, dar acaparator, în ceva ce pare împietrire și apoi renunțare pentru a se reașeza în matca unei altfel de acceptări (Bonnie), cu momente de vervă, de neputință, de dezorientare, de indiferență, cinism sau egoism, fiecare personaj trăiește și e acolo. Credibil, întru totul el însuși, indiferent de lungimea partiturii. Ieșirile și intrările în scenă, ușile (albe – culoarea aseptică predominantă, cu răceala ei mortuară) deschizându-se și închizându-se tensionat și rupând ritmul, bucățile muzicale, totul a fost bine gândit, omogen, modern și problematizant. Un spectacol ca o ușă care se încuie și tu rămâi prizonier înăuntru.
Anatomia unei sinucideri după Alice Birch// traducere: Alina Ioana Vasiliu// adaptare/dramatizare/regie/coloană sonoră: Diana Mititelu scenografie: Alexandra Budianu//Distribuție: Ioana Alexandrina Costea, Ion Fiscuteanu Jr., Fatma Mohamed, Daniel Rizea, Nicoleta Lefter, Oana Jipa, Iulian Trăistaru, Mona Codreanu, Camelia Paraschiv
Foto: George Popovici
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
