,,Fapte, nu vorbe.” Niciodată ,,fapte, nu gând.” În ce măsură este omul definit cu adevărat de acțiunile/faptele sale conștiente, limitate de context, în detrimentul a ceea ce nu poate stăpâni? Creierul inventează detalii pentru ca amintirile noastre să aibă sens, completează ceea ce retina nu receptează din cauza ,,punctului orb”. Poate că omul este, de fapt, produsul tuturor acestor puncte oarbe, căci ele sunt cele care îi aparțin în totalitate. Fiecare act există doar într-un anumit context – fie el un loc, un timp, un scop -, deci nu definește interioritatea absolută a persoanei. Poate că este de ajuns, așadar, să-i descriem pe cei din jur pentru a ajunge la noi înșine. S-ar concretiza astfel un nou tip de „personaj”: cel ce nu face, ci doar este; cel a cărui existență autentică trebuie prinsă de pescar în mrejele sale; cel ce se află ascuns adânc înăuntrul fiecăruia. Mai precis, esența umană.
Volumul falsul pescar al lui G. Coltzi pornește de la o imagine sub semnul căreia este construită fiecare poezie: asocierea stelelor cu peștii. Atunci când cerul înstelat se reflectă în apa râului, stelele par a fi niște creaturi acvatice tangibile, pe care pescarul încearcă să le prindă, să le ademenească să iasă la suprafață cu undița sa. Noaptea devine astfel un moment al liniștii, al lipsei constrângerilor diurne, un moment al sincerității omului, când acesta poate fi descusut cum se cuvine. Și stelele, și peștii ies în evidență, căci „plutesc” într-o lume uniformizată, iar în prima parte a volumului ei sunt poeții din cabană. Ulterior, fiecare om este un soi de pește în care se reflectă un concept, o idee, un arhetip chiar, putând fi redus la un punct de lumină, de energie. Fiecare pește are steaua lui, iar poetul pretinde a fi un pescar în încercarea de a prinde aceste puncte iradiante.
cabana fluturica neguri
și ape o cuprind. pești
albi prin ape plutind
pescarul prinde
umbrele lor
la răsărit
se topesc
pe rând
Prima parte a volumului este dedicată poeților și gazdelor din Cabana Fluturica – fiecare cu stilul, cu locul și cu rolul lui. Este surprinsă starea lor ontologică, felul de a ocupa un loc în lume, fiecare fiind doar el însuși – nu subsumat unei funcții, nu un rol social. Luminița este o femeie pentru care poți face o crimă, Simona schimbă în fiecare dimineață culoarea deprimantă a mierii, Enrique se gândește cum să publici în granada mândra grădină cu fluturi a tânărului berlinez eminescu, Florin se satură cu noile ceaiuri cu gust de flori, Sorina face pași mici pentru o glorie de durată, iar Cîrsti adoarme devreme și postește ca și când n-ar fi singur pe pământ. Imaginile sunt de o extraordinară limpezime. Percutante. Esențializate. „Personajul” e prins în câteva versuri. Totuși, poetul le dă viață prin stare. Fiecare acțiune, fiecare reacție, fiecare gând pe care îl percepem la oricare dintre cei de mai sus este rezultatul propriilor „completări”, iar ei există și în afara pescarului ce îi prinde, căci nu îi aparțin lui, ci celor ce îi „consumă”.
Abilitatea de a descrie pe cineva în absența faptelor determină esențializarea existenței. Identitatea nu se naște din acțiuni controlate, ci din acele părți ale ființei ce scapă intenției, iar fiecare om este redus la o serie de gesturi fragmentare, aproape întâmplătoare, la reflexele prin care se conturează acel punct unic de lumină. Așa cum stelele devin pești când se reflectă în apă, tot astfel fiecare „personaj” ilustrează un arhetip transpus în viața de zi cu zi. În această lumină, ,,ceea ce nu se întâmplă” devine chiar contextul în care adevărul poate fi prins.
nu cunoștea nici golul
de-afară nici felul de-a fi
nici bărbat nici femeie
dimineața pierea sub palme
Stelele cad. Inițial printre oameni, apoi în capul pescarului. A doua parte a volumului urmărește cum acest mod de a privi și de a analiza îl macină pe dinăuntru e poet – exact așa cum trăirea în abstract trece de la farmec la redundanță și devine, în fond, un blestem.
Nu putem să nu observăm clara legătură între poemul fântâni secate și fiul care crește. Cronologia este clară, de la târziu la prea dimineață. Inițial, bărbatul visează la munte, la înălțime, nu pentru o „poziție” superioară, ci pentru viziunea mai amplă pe care aceasta o conferă și pentru apropierea de stele. Mâinile ca două vâsle îndoite de vânt arată că există o menire ce nu se poate manifesta momentan. El se temea de aripi, ca mai apoi să admire steaua cu aripi rotunde și clipiri, cu aripi ce nu mai par la fel de impunătoare și de tăioase. Se stinge astfel frica de a se apropia, de a descrie – putem crede că este vorba despre rușinea mâinilor ca două vâsle îndoite în vânt sau despre confruntarea altor opinii, poate mai puternic înrădăcinate, dar nu despre asta este vorba – vedem aici, de fapt, o frică a omului de a se îndepărta de gest, de ceea ce poate controla, de ceea ce, în aparență, îi aparține doar lui. Ne confruntăm cu o teamă profundă de a ne apropia de esență. În fântâni secate, această frică se risipește – când steaua căzătoare îl prinde de picior și coboară în fântână, trăgându-l după ea: există un catalizator al nevoii de a descrie și, în fond, de a crea, există un moment de conștientizare, o clipă în care materia tare, pură, esențializată nu mai poate fi stăvilită. Atunci când ideea abstractă coboară între oameni și bărbatul o recunoaște în cel de lângă, simte că poate (și că trebuie) să capteze cu adevărat miezul acesteia. De abia apoi trece din fântână în fântână și ajunge cu adevărat pescarul din titlu.
cu năvodul agățat în jurul
lunii nemișcați ca trestiile
slabi și în vânt
ei cântau după perdea
aruncau vocile spre grădină
ca o salbă
De ce este totuși necesară umanizarea conceptului? Aceasta este diferența între cântare și cuvânt. Cântecul se prinde de om, iar acesta îl fredonează fără a-și da seama, completând cuvintele lipsă cu rime sau note proprii. Imaginea concertului peștilor în grădina răcoroasă nu este aleatorie, ci demonstrează că existența omului descris ,,curge” mereu, are o continuitate și un flux ce atrage și alte elemente, este un cântec cu ecou, iar cel înfățișat nu există în afara raporturilor cu alții. Cântarea definește modul de a se mișca, de a vorbi, de a se purta al unui om ce seduce prin chiar ființa sa, ce există în afara aparențelor și a faptelor sale, căci poartă în sine ceva mai complex decât simpla frază – ritmicitatea, naturalețea, fluiditatea. Aici este poate cel mai clar vizibil și farmecul începutului: modul în care „personajele” din jur îl seduc pe poet, bucuria de a asculta și de a surprinde.
și peștii năpădesc grădina – pe noi. Totul cântă în jurul lor, tot ceea ce îi înconjoară este influențat și schimbat de acest mod de a fi, iar noi ne-am întoarce pe ușă dacă am vrea, ne-am putea naște, am putea să împrumutăm această trăsătură specifică oamenilor creați din nou prin descriere și să ne naștem cu adevărat, să fim, nu să facem. Totuși, la o notă mai înaltă vântul se sparge, ușa se-nchide, iar ecoul acesta este distrus de nevoia unui moment individual – ajungem la solo-ul sopranei, cel în care armonia lasă loc unei clipe de urlet, unei trăsături definitorii care să modeleze percepția, care să ofere formă și să valideze (sau nu) modul în care „personajul” a fost privit. Așadar, să-i facă dreptate, să dea suflu lutului și să-l transforme din creație în ființă. Există deocamdată un echilibru între abstract și concret, între idee și om.
dacă ar merge câte doi
pe uliță cu mâinile la spate
cu plus
dacă ar merge mai mulți
cu mâinile la spate
cu degete prinse
cu minus s-ar face frig
Există, inevitabil, și tendința de a fi tehnici – și poate că două astfel de viziuni ar ajuta la concretizarea stelei, a ideii, însă această abordare rece, atunci când este aleasă de mai mulți pretinși pescari, sugrumă teorii și răcește „personajul”, îl îndepărtează. Dacă toți ar privi peștii fără orgoliul omului ce teoretizează, ar putea vedea înăuntrul lor, iar ,,zeii”, adică creatorii, ar schimba omenirea întreagă. În copilărie omul se întâlnește prima oară cu povestea. Acesta este momentul perfect pentru a învăța să caute, să asculte – căci copilul are oricum instinctul de a săpa, de a întreba și, mai ales, de a asocia. Putem spune astfel că omul poartă povestea în sânge, fiindcă este crescut și învățat nu doar cum să citească, ci și cum să recepteze. Nu este în natura lui, așadar, să îndepărteze povestea și să apropie textul, dar uneori face această greșeală, iar steaua urcă, devine din ce în ce mai greu de atins, de prins. Prezentarea acestui rezultat extrem pare, în contextul volumului, o anticipare a ceea ce avea să resimtă însuși pescarul – a cărui soartă urma să semene tulburător cu cea a celor blamați anterior.
era încovoiat ca o seceră
era mândru și râzând
se apropia
sărută-mă țipa cu glas de uliu
Un bărbat reușește să urce pe munte, este acum atotputernic – știe să observe, știe să creeze, știe, așadar, să iubească, dar se lovește de un scenariu aparent imposibil – femeia nu vrea să fie prinsă, femeia îi cere să nu se miște, pentru ca apa să nu mai tremure, steaua să nu mai fugă prin râu, iar ea să nu mai lumineze. Femeia nu vrea să-i fie muză. Aripile bărbatului continuă să crească, îl transformă într-un monstru care cere să fie sărutat pe cioc, căci, oricât de intim ar fi actul acesta al descrierii și al cunoașterii celuilalt, el nu trebuie să se piardă pe sine și să îi transforme pe cei din jur în pradă. Premoniția e pe punctul de a se împlini.
În raport cu acest om devenit monstru se afirmă falsul nostru pescar – imaginile lui devin din ce în ce mai concrete odată cu apariția femeii alături de care se plimbă în parc și al cărei ochi e mai viu. Ea nu are încă experiența bărbatului și tocmai acest lucru o face să vadă mai mult decât ,,un adjectiv ce stă bine lângă un substantiv”. În același timp, entuziasmul începutului se pierde și pescarul nu se mai bucură de peștii prinși, ci mai degrabă observă că gândul lui naște gol după gol, nimic nu mai mișcă, timpul nu mai are logică și nimeni nu închide ochii. Nimic nu are sens. Mintea lucrează împotrivă-i, înăuntrul său se construiește o statuie impasibilă, un monument închinat sinelui. În aceste condiții, singura dorință a bărbatului e să se întoarcă la începuturi: la mărul roșu ce nu cunoscuse încă saturația: golul și felul de a fi. Cândva, ziua îi permitea să fie un om ancorat în concret, în fapte, dar această ancoră ruginește, se erodează și îi dă drumul. Deși un pescar bun știe că nimic nu trebuie să scape. În acest vortex al minții, nici dragostea nu mai are loc, nici pescuitul nu mai are sens. Fie acesta rezultatul unei saturații sau al unei oboseli a gândului, bărbatul încearcă să revină la atitudinea inițială, să reobțină plăcerea de a descoperi. E prea târziu, totul pare în zadar.
servus
viață a cărților
mai sunt nebuni
de descântat
Se naște absența: pescarul a rămas cu o cameră goală, cu sufletul rece. Sugrumat de abstract și de fuga după oamenii din jur, de încercarea de a-i analiza, de căutarea perfecțiunii, bărbatul își simte sufletul pustiu. Atunci doar visul îi e refugiu și salvare, căci el îi permite, într-o anumită măsură, să revină la începuturi, adică la entuziasmul căutării. Aici apare copilul (copilul acesta veghează aerul să nu-i cadă aripile) – figura ce îi amintește de ipostaza inițială, cel ce nu cunoaște încă „arta” cuvântului și nu poate transforma ideea în teorie. Se încearcă o evadare prin puritate – imaginea copilului și cea a visului vor să-l atragă pe pescar înapoi la simplitatea vieții, dar eșuează.
nu completăm
cercuri în cuvinte
abstracte
de azi literele
au murit
între noi
vin cuvinte fără corp
Abstractul devine inamic și bărbatul conștientizează asta. Nu poate să nu se raporteze la ceea ce a pierdut, la femeia pe care nu a mai putut să o vadă ca pe un om din cauza pierderii disponibilității de a o privi fără a o analiza. Poeții uită că sunt oameni. Îmbrățișarea abstractului, deși scoate la suprafață, poate, esența omului și un nou tip de „personaj”, distruge poetul (și ce sens mai are opera unui om ce nu știe să trăiască?)
Deși s-a încercat ignorarea lui, timpul este un actor tăcut – macină și fluctuează în mod absurd. Nici măcar amintirea nu mai salvează ființa ruinată. La vederea nucului și a băncii asociate iubitei, poetul se uită în sus, la soare, la steaua cea mai mare și mai luminoasă. Doar când banca se crapă sub greutatea soarelui, bărbatul își coboară privirea. Iată și trecutul fărâmițat de grandoarea ideii și a teoriei. Ultima formă funcțională a sufletului este redusă la cenușă.
Ce se întâmplă când ideea explodează, iar omenirea este năpădită de abstract? Încep jocurile.
Simțul tactil. Frigul și căldura. Paradoxal, focul nu există în absența aerului, și totuși aceasta este prima luptă: între zbucium și liniște, între sufocare și frig, între exces și lipsă, între pescarul de acum și cel de atunci. Suntem, așadar, părtași la modul în care poetul devine hrana propriilor idei. Să înțelegi când nu e nimic de înțeles. Acesta este echilibrul perfect între foc și aer, între cel de acum (să naști o idee din nimic doar de dragul existenței acesteia, să înțelegi chiar și când nu e nimic ce trebuie înțeles) și cel de atunci (să înțelegi că nu e nimic de înțeles).
Auzul. Muzica și fâlfâitul aripilor. Scenariul apocaliptic este oprit, cel puțin pentru moment. Pescarul își admite schimbarea. A fi înseamnă a nu fi singur. Nici măcar el nu mai este personajul-esență, cel ce este și fără să facă. În acest moment, pare a reveni, măcar pentru o clipă, la omul simplu, la omul fericit. Deși ochiul ei cel viu este acum frânt, deși stelele pe care el le-a iubit acum sunt bucățele, deși ideea acum e inamic, muzica a rămas teren comun. Poate că singura salvare a omului de la a trăi soarta pescarului este agățarea de aceasta armonie și continuitate, căci ea îl va ține ancorat în viață.
Mirosul. Ploaia și portocala. Litera albă e a lui. Litera neagră, a ei. A venit momentul explicației simple. Femeia învață să țină luna în cuvânt. Poezia se decongestionează, la fel și gândul. Apele și cerul seacă – sau pescarul nu le mai acordă atenție. Dragostea ocupă locul analizei mistuitoare. Singura rugăminte: Să nu uiți cine ești.
Vocea. Gura și floarea. Atunci când închide ochii, bărbatul își revede spatele încovoiat de greutatea încercării de a urca muntele, vede irisul de acum împletit cu cel de dincolo și nu scapă niciodată de omul dinăuntrul său obsedat de abstract. Se naște, din acest motiv, impresia uciderii poeziei în fașă din cauza lipsei căutării de sens în fiecare mic gest. Cu toate acestea, cei doi sărbătoresc. (ar putea fi buzele tale și eu n-aș ști)
Un bărbat trist stă în capul scărilor și visează la femei ce încă râd. Singurul lucru cert în acest punct final este faptul că nu mai are nevoie să știe. A reînvățat să trăiască – prin vis. Întoarcerea din abstract în concret îi este imposibilă, așa că, în finalul volumului, pescarul găsește altă scăpare: ficțiunea/visarea.
Volumul lui G. Coltzi ne pune față în față, așadar, cu omul ce se lasă distrus de propriile idei și cu un anumit mod de a se raporta atât la abstract, cât și la oamenii concreți din jur. Poezia lui G. Coltzi cere să fie gândită, nu trăită. Versurile curg nestăvilite – precum firul gândirii, iar imaginile abstracte mi-au părut a avea menirea de a naște idei, fapt ce m-a obligat să caut o explicație, o teorie, în loc să o las pe aceasta să mă găsească pe mine. Cred totuși că atracția mea pentru această idee a poetului în raport cu esența, abstractul și, în fond, ființa s-a datorat în special stilului ce mi-a demonstrat importanța imaginilor percutante. În acest caz, nu pot să nu mă bucur de dubla dimensiune descoperită și să nu mă întreb, poate pentru prima oară sincer, care a fost intenția autorului. E necesar, cred, să subliniez o trăsătură ce mi se părea aproape imposibil de evitat în acest context și care a fost, cu siguranță, crucială în parcurgerea volumului: abilitatea de a evita redundanța. Falsul pescar există cu adevărat. El chiar se schimbă de la poem la poem, își amintește, visează, creează, iubește și fiecare poem promite să lumineze o altă latură a sa, uneori contrară alteia precedente.
*Sara Vieru, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI=a, filo, la Colegiul Național Iași.
