Cu o prezență calmă, dar pătrunzătoare, Shalev a reușit să transmită acea senzație unică de căutare continuă a adevărului în relațiile umane.
Întâlnirea cu Zeruya Shalev a fost una dintre cele mai emoționante experiențe. Cu o prezență calmă, dar pătrunzătoare, Shalev a reușit să transmită acea senzație unică de căutare continuă a adevărului în relațiile umane. Mărturisirea ei că nu știe cum se manifestă iubirea adevărată m-a captivat și m-a făcut să-i privesc romanul printr-o nouă lentilă. Așa cum se spune că o carte pe care o citești la vârste diferite se simte mereu altfel, la fel a fost și recitirea Destinului după această întâlnire – căutând nu atât un răspuns final, cât urmele întrebărilor care par să răsune în paginile sale. Descoperirea că uneori cărțile nu oferă răspunsuri clare, ci doar întrebări care se adâncesc a adus un nou nivel de profunzime experienței mele de cititoare. În plus, autograful primit a fost o adevărată bijuterie: cu o caligrafie elegantă, Zeruya m-a surprins cu mesajul „Wish you a wonderful destin”, o urare care a adăugat o notă personală și caldă interacțiunii noastre. De asemenea, Cătălin Dorian Florescu a fost un alt autor ce m-a impresionat. Felul în care vorbea despre scris, considerând literatura ca o aventură a limbajului m-a făcut să-mi doresc să-i citesc și alte romane. Cătălin Dorian Florescu avea un farmec aparte, nu a ocolit ironia, a dat impresia că se bucură de dialogul cu noi, făcându-mă să înțeleg că literatura poate fi simultan un refugiu și o oglindă a imperfecțiunilor noastre. Pe de altă parte, Marin Mălaicu-Hondrari m-a lăsat cu o ușoară dezamăgire. Deși discuția a curs natural, am simțit că s-a ferit de răspunsuri profunde și că a evitat să-și deschidă cu adevărat sufletul în fața noastră. Această lipsă de deschidere a contrastat cu dorința mea de a găsi în scriitor o extensie a personajelor și a ideilor sale. În loc să mă provoace să-i citesc romanele, am rămas cu impresia că autorul nu se lasă descoperit ușor, iar acest lucru mi-a diminuat curiozitatea. FILIT a fost o experiență incredibilă, care mi-a amintit de ce iubesc literatura și cum fiecare scriitor, cu stilul și vocea sa unice, aduce ceva irepetabil în paginile pe care le scrie. (Miruna Manolachi)
Zeruya Shalev este o autoare pe care am așteptat-o cu nerăbdare și întâlnirea cu ea a fost cu adevărat captivantă. Spre deosebire de mulți autori care își atrag cititorii prezentând acțiuni sau întâmplări palpitante, Shalev reușește să seducă prin complexitatea personajelor sale, fiecare dintre ele fiind descris cu o delicatețe și cu o atenție la detalii care transformă orice pagină într-o explorare intimă a condiției umane. Cărțile ei nu lasă loc de ambiguitate, ci mai degrabă invită cititorul la un continuu dialog. Este o autoare care scrie cu o astfel de claritate și de empatie, încât întrebările nu mai rămân suspendate, ci se transformă în reflecții și introspecții ce ne ajută să-i înțelegem nu doar personajele, ci și pe noi înșine. Exact la singura întrebare care m-a măcinat de-a lungul cărții, ce avea Alex să îi spună lui Eden înainte să moară, Shalev subliniază că, de-a lungul scrierii, nu s-a întrebat niciodată ce ar fi vrut Alex să-i spună, lăsând cititorii să își contureze propriile interpretări. Astfel, ne-a invitat să explorăm modul în care tăcerea poate fi ambiguă, deschisă, transformându-se într-un joc subtil între intenție și percepție. (Ștefania Vrânceanu)
Este iubirea suferință, salvare, o întrepătrundere între acestea sau ceva mai mult? Cum se răsfrâng destinele individuale în destinul unei comunități și cum putem repara fisurile provocate de traumă și de suferință? Acestea sunt câteva dintre întrebările pe care literatura le pune, iar FILIT, prin întâlnirile Alecart de anul acesta, m-a adus mai aproape de niște răspunsuri. O autoare pe care am reținut-o e Zeruya Shalev, care ne propune în Destin o iubire complexă, ce poate fi atât o sursă de vindecare, cât și de suferință, o iubire care uneori se transformă în opusul său. Discuția cu autoarea a surprins modul în care iubirea, înstrăinarea și vindecarea se întrepătrund – atât în călătoria Atarei către Rahel, cât și în viața fiecăruia dintre noi. Personajele lui Shalev, prin prisma suferinței și a regretului resimțite, încearcă să găsească un echilibru între durerea trecutului și speranța prezentului, între dorința de apropiere și nevoia de a se proteja de dezamăgire. La final, am rămas cu ideea că în lume și în viață avem doruri care nu se vor împlini niciodată. Sunt acele doruri care ne însoțesc în tăcere. Ne construim viețile în jurul lor, învățăm să trăim ignorându-le, dar ele rămân acolo – un ecou al sufletului, o dovadă că suntem incompleți. (Ecaterina Langa)
Citește AICI și AICI cronici ale romanului DESTIN, de Zeruya Shalev.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la răspunsurile Tatianei Țîbuleac a fost capacitatea de a asocia imediat o secvență a cărții cu întâmplări din viața personală. Nu ne-a dat impresia că ar avea ceva de ascuns, ci că se află în fața noastră tocmai pentru a ni se destăinui.
Cel mai mult mi-au plăcut răspunsurile lui Radu Vancu, sinceritatea Tatianei Țîbuleac și interesul lui Defne Suman față de felul în care i-am citit romanul. Încă de la prima întâlnire Alecart la care am participat anul trecut, unde discutam volumul de poezie Kaddish al lui Radu Vancu, i-am observat autorului atât erudiția, cât și plăcerea de a împărtăși cu noi experiențele de lectură și de viață. Am apreciat aceste aspecte și în cadrul discuției despre jurnalul publicat recent, Boala & Războiul (Jurnal 2020-2024). În plus, țin neapărat să mărturisesc că m-a mișcat profund autograful primit: „Pentru Dora – frumusețea există”. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la răspunsurile Tatianei Țîbuleac a fost capacitatea de a asocia imediat o secvență a cărții cu întâmplări din viața personală. Nu ne-a dat impresia că ar avea ceva de ascuns, ci că se află în fața noastră tocmai pentru a ni se destăinui – o metodă sigură de a-i seduce pe tinerii cititori din sală. Pe Defne Suman am urmărit-o cu foarte mare interes, mai ales datorită faptului că gesticula mult și avea tendința de a se apleca spre public – presupun că tocmai pentru a se simți mai aproape de noi. Singurul autor care nu m-a impresionat este Marin Mălaicu-Hondrari din cauza senzației pe care mi-a lăsat-o… și anume, de lipsă de interes față de cititorii săi – mai ales în contextul în care mulți dintre noi am făcut un efort să-i citim cartea publicată cu doar câteva zile înainte de întâlnire. În ciuda acestei atitudini, a avut câteva răspunsuri demne de reținut, cum a fost cel despre cum poate un imigrant să considere locul în care a ajuns „acasă”. (Dora Iacomi)
Întâlnirile Alecart la Filit au fost, ca întotdeauna, un prilej de a mă întâlni cu literatura contemporană, cu personajele care m-au emoționat și care m-au făcut să privesc oamenii ca pe niște povești neterminate. Discuțiile pe care le-am avut la Muzeul „Vasile Pogor” cu autorii m-au impresionat, în special cele cu Defne Suman și Tatiana Țîbuleac. Am aflat, de exemplu, că Tăcerea Șeherezadei este un roman al femeilor și al problemelor cu care ele se confruntă. Explicațiile și răspunsurile m-au făcut să vreau „să călătoresc„ prin fiecare capitol al romanului și să descopăr acea „her-story” de care aceasta ne-a vorbit cu atâta sinceritate. De asemenea, printre alecartieni, Vara în care mama a avut ochii verzi a fost un roman foarte apreciat datorită poveștii înduioșătoare a lui Aleksy și a mamei sale. Tatiana Țîbuleac nu s-a sfiit să ne spună că a pus o parte din viața ei în roman. Mi-a plăcut că ne-a vorbit sincer despre trecutul ei, despre moartea surorilor și despre relația cu tatăl. Mi-am dat seama că a creat un roman extraordinar și cu siguranță îl voi reciti având în minte răspunsurile sale.
Mă bucur că și de această dată Filit m-a adus mai aproape de oameni, fie ei autori, fie colegi sau personaje ale unor romane. Discuțiile din acest an au fost ca un medicament împotriva indiferenței care a devenit o problemă reală în viața noastră de zi cu zi. (Eliza-Laura Bar)
Entuziasmul lui Defne Suman și bucuria cu care a pășit în sală, ca autoare și cititoare alături de noi, au creat o conexiune vie și autentică, deterinându-ne să-i fim alături.
Întâlnirile Alecart la FILIT au avut întotdeauna o atmosferă de familiaritate, asemenea unei ieșiri în oraș cu prietenii. Sunt o formă de dialog profund, pe care îl simți autentic – asculți ceea ce au ceilalți de spus și te conectezi cu trăirile altora, devenind, pentru un moment, parte din lumea lor interioară. Înainte de a scrie despre Alecart, aș aminti de dialogul din Sala de Festivități cu Bogdan O. Popescu, căci, inspirată de răspunsurile sale, m-am întors la volumul lui, Poemul de gardă, pentru a reciti o poezie care mi-a rămas puternic întipărită în minte, De dragoste:
totul a început când am căzut de la etajul dragostei de tine
și de atunci nu fracturile mă fac să urlu ca un pirat sfârtecat
ci al tău contur, prințesă Jo care nu te lași salvată
în această biată epopee.
pentru că ești mișto, ești cea mai mișto,
iar eu de atunci umblu atât de bandajat pe ochi, pe palme, pe inimă
încât această baba-oarba cu țepi mă sperie
în fiecare seară când nu te găsesc.
Când i s-a adresat întrebarea dacă prințesa Jo ar mai putea fi iubită, răspunsul a fost sincer și melancolic: Prințesa Jo rămâne în trecut, o amintire a unei iubiri apuse. Pe când sala aștepta următoarea întrebare, gândul meu a rămas la prințesa Jo, la cum a fost creată și de ce a trebuit să dispară…
Revenind la Întâlnirile Alecart, m-aș opri la prima care i-a adus împreună pe Defne Suman și Marin Mălaicu-Hondrari. Aș vrea să mă concentrez pe dinamica și atmosfera primei zile, deoarece consider că răspunsurile celor doi au fost concise, dar cu impact, oferind întâlnirii o notă captivantă. Intervențiile lui Defne Suman și modul ei de a vorbi m-au intrigat, căci pasiunea și curiozitatea sa aveau o forță molipsitoare, ce ne făcea și pe noi, cititorii din sală, să intrăm în dialog. În schimb, Marin Mălaicu-Hondrari a abordat o atitudine mai rece și detașată, care, cred eu, a redus dorința audienței de a-i pune întrebări. Astfel, am ajuns la concluzia că entuziasmul lui Defne Suman și bucuria cu care a pășit în sală, ca autoare și cititoare alături de noi, au creat o conexiune vie și autentică, determinându-ne să-i fim alături. Nu scriem literatură ca să avem dreptate (Radu Vancu, Boala & Războiul. Jurnal 2020-2024), însă citim literatură pentru a ne apropia de adevăr și de dreptate, chiar dacă trăim într-o lume condusă de iluzii și de minciuni. Întâlnirile Alecart la FILIT devin biletul nostru de evadare. (Ilinca Cotruță)
Am apreciat lejeritatea si transparența cu care Cătălin Dorian Florescu discuta cu noi și mai ales faptul că de fiecare dată adăuga în dialogul său amintiri din viața personală care ne-au ajutat să înțelegem mai multe aspecte din roman. După întâlnirea cu acesta, am simțit nevoia să mă reîntorc la Bărbatul care aduce fericirea.
Cătălin Dorian-Florescu a fost autorul meu preferat din acest an, tocmai pentru că la început părea o fire distantă, care nu va dori să se deschidă în fața unor tineri cititori. Însă, în momentul în care au început prezentările făcute cărților de către colegii mei, am putut observa o schimbare în atitudinea lui și bucuria de a ne asculta. Am apreciat lejeritatea si transparența cu care discuta cu noi și, mai ales, faptul că de fiecare dată adăuga în dialogul său amintiri personale, care ne-au ajutat să înțelegem mai multe aspecte din roman. După întâlnirea cu acesta, am simțit nevoia să mă reîntorc la Bărbatul care aduce fericirea. Din același motiv am apreciat-o pe Tatiana Tîbuleac care, deși a primit câteva întrebări personale, ne-a împărtășit cu emoție unele aspecte din carte ce seamănă cu viața și cu experiențele sale, ceea ce m-a convins să revin la Vara în care mama a avut ochii verzi. (Miruna Ciobanu)
La ALECART autorii nu există în afara volumelor, iar cărțile nu prind viață fără cititori.
Filit este sărbătoarea unde scriitorii oferă publicului o parte din ei, vulnerabilitate lor devenind a tuturor celor din sală și îndemnându-ne să punem o mulțime de întrebări. Lana Bastašić, autoarea romanului Prinde iepurele, m-a fascinat prin ingeniozitatea cu care și-a făcut personajele să se apropie de sufletul nostru și prin capacitatea de a pune în scenă câte o poveste pentru fiecare dintre noi. Prin discursul și disponibilitatea de a accepta fiecare interpretare a nuanțelor din carte, Lana mi-a amintit ce iubim atât de mult la Întâlnirile Alecart: cititorii „se înfruptă” din vulnerabilitățile personajelor, din povești și din răspunsuri, iar scriitorii împărtășesc cu publicul experiențe legate de scris și de viață. (Mălina-Gabriela Iriciuc)
Întâlnirea care mi-a atras cel mai mult atenția pe parcursul celor cinci zile, poate și pentru că nu sunt încă familiarizată cu poezia contemporană, este cea de la Zoon Poetikon de sâmbătă după-amiază. Bucuria pe care mi-au inspirat-o poetele încă nedebutate editorial, dar și poeții deja consacrați pe parcursul celor două ore m-a luat prin surprindere; efectiv, m-am simțit ca acasă. Abia acum am senzația că învăț să simt poezia, să o văd, să o iubesc. Și, da, sunt hotărâtă să citesc mai multă poezie.
Alți doi scriitori care m-au impresionat: Alena Mornštajnová (Hana) & Cătălin Dorian Florescu (Bărbatul care aduce fericirea). Modul în care Cătălin Dorian Florescu ne explica și ne povestea experiențe ce prindeau viață în mintea mea imediat – ca și cum m-aș fi uitat la un film super tare – mă ducea cu gândul la bunicul acela înțelept ce se leagănă pe un scaun de lemn încercând să descifreze sufletele noastre. Cât despre Alena Mornštajnová, ea ne-a dat tuturor un sentiment de siguranță și ne-a oferit speranță. (Maia-Alexandra Poșchin)
La Întâlnirile ALECART la FILIT, Marin Mălaicu-Hondrari m-a impresionat prin felul său de a fi. Vorbea calm și rar, cu un umor subtil, ca și cum dorea să ne învețe ceva important despre viață. Cuvintele lui păreau să aibă o greutate aparte. Totuși, la finalul întâlnirii, m-a surprins. S-a ridicat brusc și a spus că merge afară să fumeze, pentru că… nu mai rezistă. Deși gestul a părut puțin ciudat, i-am apreciat sinceritatea. Tocmai acest amestec de calm și de spontaneitate m-a făcut să citesc Clandestin și să încerc să-l înțeleg mai bine pe scriitorul din spatele cărții. (Eduard Andrei Pintilie)
Întâlnirea cu Clara Usón și Radu Vancu a fost momentul meu preferat din aceste cinci zile, fiindcă cei doi au adus printre noi idei care mi-au deschis ochii asupra societății și asupra modului în care este ea condusă. Această experiență m-a ajutat să văd dincolo de ceea ce pare evident.
Cred că răspunsurile tuturor autorilor invitați au fost încărcate de sinceritate și de naturalețe, astfel încât fiecare întâlnire s-a transformat într-o conversație intimă, exact ca într-o familie, și mi-a întărit încrederea în propriile idei, făcându-mă chiar să-i adresez o întrebare Clarei Usón. Răspunsurile ei mi-au oferit o perspectivă nouă asupra cărții și asupra personajului Ratko Mladić. De aceea, întâlnirea cu Clara Usón și Radu Vancu a fost momentul meu preferat din aceste cinci zile, fiindcă cei doi au adus printre noi idei care mi-au deschis ochii asupra societății și asupra modului în care este ea condusă. Această experiență m-a ajutat să văd dincolo de ceea ce pare evident. (Ioana Grumăzescu)
Asemenea Șeherezadei (atât cea din 1001 de nopți, cât și cea din romanul lui Defne Suman, Tăcerea Șeherezahei), fiecare autor care pășește pragul Alecartului devine un corp alcătuit din mii și mii de cuvinte. Acestea se revarsă asupra cititorilor, le intră în suflet și în amintire, acolo unde se cristalizează sub forma poveștilor care îi vor ține în viață până la următoarea întâlnire – fie aceasta în cadrul FILIT sau nu. Așa cum din poveștile care ne-au fost citite, copii fiind, am rezonat inevitabil cu unele într-o mai mare măsură decât cu celelalte, la fel și acum, ascultându-i pe cei zece autori de anul acesta, unele povești și personaje s-au apropiat mai tare de acel sentiment inexplicabil compus din fascinație, familiaritate și căldură. Pentru mine, acest personaj fantastic poartă numele de Kapka Kassabova. „Cazul” acesteia, recunosc, a fost unul neașteptat, deoarece am întâlnit-o pe Kapka Kassabova cu Frontiera necitită, însă fiecare răspuns pe care autoarea îl oferea alecartienilor mă aducea cu pași uriași și siguri spre întâlnirea cu volumul ei. Există o umanitate în ea, o grijă și o egală admirație față de pământul și de natura care ne oferă nouă tuturor o casă în sânul eternității lor, dar și o credință puternică în absurditatea existenței „frontierelor” din care se trag războiul și suferința asupra oamenilor, asupra vecinilor sau celor mai îndepărtați. Pe Kapka Kassabova am simțit-o drept personificarea sentimentului ancestral al comuniunii – pe care aceasta îl și dezvoltă în carte, un autor pentru care literatura păstrează vie lumea celor ce au pășit înaintea noastră, lumea în care frontierele nu despart, ci apropie. (Ioana Crega)
Momentul meu preferat din întâlnirea cu Kapka Kassabova rămâne momentul în care prietena mea îi adresează o întrebare (ceva legat de poemele unui soldat grănicer) la care îi răspunde zâmbind: “Tu trebuie să fii atât de sensibilă și blândă dacă gândești romanul în acest fel…”.
Întâlnirile Alecart la FILIT mi-au conturat încă de anul trecut niște așteptări, făcându-mă să-mi pregătesc întrebările și să trăiesc dezbaterile pe baza romanelor autorilor invitați mult mai intens. Cea mai încântată eram de întâlnirea de joi cu Alena Mornštajnová, dar, în loc ca această nerăbdare să ducă la împlinire, m-a lăsat dezamăgită. Autoarea încerca să fie cât mai clară în limba engleză, ce nu este limba ei maternă, și mi s-a părut că a ajuns astfel la teoretizarea acelorași idei. Cumva m-am bucurat când a povestit despre unul dintre elementele cheie ale scrierii romanului, orașul său natal. Întrebare după întrebare, povestea orașului distrus de Holocaust, de tifos și de războaie devenea din ce în ce mai clară, dar revenirea asupra acelorași aspecte era destul de frustrantă. O altă cauză ar putea fi contrastul dintre Alena Mornštajnová și Cătălin Dorian Florescu. Cartea lui nu o citisem și nu pot să zic că m-am gândit la vreo întrebare sau că aveam de gând să intru în dialog cu domnia sa. Acum regret asta. Modul în care își amintea sau își contura poveștile pe loc m-a frapat, m-a captivat și a ajuns să mă liniștească după încercarea de a pune întrebări și de a extrage idei din răspunsurile autoarei pe care o așteptasem atât de mult.
Citind Frontiera de Kapka Kassabova, n-am putut să nu mă gândesc la întâlnirea cu aceasta. Fiind un jurnal de călătorie, presupuneam că autoarea ar fi mai „tăioasă”, mai rezervată, dar m-am bucurat să descopăr o femeie sensibilă, cu o voce atât de calmă și cu o privire pătrunzătoare, ce parcă îți sorbea fiecare cuvânt. Când am luat autograf, m-a ascultat zâmbind senin și atent și îmi este greu să mi-o imaginez în contextul care a dat naștere cărții, astfel încât am ajuns să mă întreb cât de mult poți rezona cu un om/personaj, cât de mult îl poți înțelege dacă nu îl întâlnești niciodată.
Întâlnirile de anul acesta m-au convins că ar fi trebuit să citesc Bărbatul care aduce fericirea și că este timpul să recitesc (deja) Frontiera cu o perspectivă nouă, de data aceasta, asupra autoarei. Întrebarea adresată de Tatiana Țîbuleac publicului (dacă este mai important pentru noi să ne placă autorul sau cartea sa) mi se pare că rezonează cu o alta: „Ce carte nu ai citi?”, pentru că, în urma FILIT-ului de anul acesta, m-am convins că un autor te poate determina doar să îi descoperi romanul, nu și să i-l eviți. (Sara Vieru)
Am așteptat ediția de anul acesta a FILIT-ului de parcă ar fi fost din nou prima oară când intru în Muzeul „Vasile Pogor”, din nou prima oară când ascult momentul muzical de la începutul fiecărei întâlniri și prima oară când mă simt copleșită de lectura unei cărți dintre cele ale invitaților. Recunosc că nu am avut neapărat un autor preferat înaintea festivalului, unul pe care să îl aștept cu sufletul la gură, ci am fost încântată de fiecare volum. Deși eram entuziasmată cu gândul la dialogul cu Tatiana Țîbuleac, autoarea romanului Vara în care mama a avut ochii verzi (pe care l-am apreciat în mod special și față de care aveam câteva nelămuriri), am venit pregătită să mă bucur de surprize. Astfel, am putut descoperi scriitori fantastici și dispuși să răspundă la orice întrebare. Un exemplu este Kapka Kassabova. Momentul meu preferat de la întâlnirea cu ea rămâne cel în care prietena mea îi adresează o întrebare (legată de poemele unui soldat grănicer) și răspunsul a venit zâmbind: Tu trebuie să fii atât de sensibilă și de blândă dacă gândești cartea în acest fel… (Daniela Avădanei)
- Partea I a anchetei noastre: AICI!
*Au răspuns la întrebarea noastră elevi din clasa a X-a, filologie, de la Colegiul Național Iași, și Ioana Crega, redactor Alecart, clasa a XII-a, științe.
Foto: Ioana Fînaru (IONK), Alina Sava, Teofil Apopei
