„Astăzi ne vom costuma în oameni” – anchilopoetica, de Ioan Mateiciuc

Ceea ce mi s-a părut deopotrivă fascinant și inexplicabil în anchilopoetica lui Ioan Mateiciuc a fost că, încă de la începutul lecturii, am avut impresia că universul poetic este unul nespus de fragmentat – în care cele trei steluțe separă poemele nu doar unul de celălalt, ci și fibra lor interioară aparent incongruentă – însă, în același timp, că aceste casete eterogene cu imagini se derulau în fața mea într-un mod (surprinzător de) fluid. Ca și cum această fragmentare ar fi fost una atât de puternică, încât a ajuns în punctul în care să se prăbușească sub propria presiune, camuflând protuberanțele și crevasele divergente ale poemelor prin îmbinarea lor într-un joc de Tetris ce dă impresia că ar putea continua la infinit. Un joc de Tetris în care, în interiorul cuburilor multicolore care cad (nu poți spune exact de unde, însă, la un moment dat, încetezi să îți mai pui întrebarea) într-o succesiune imprevizibilă și cu o viteză ce crește exponențial se află portretul unui dumnezeu într-un scaun electric, lebedele negre (care) au început deja/ să rescrie partitura metastazelor multicolore sau fotografiile vechi în care ascultăm pulsul morții. Toate acestea devin imagini incandescente ce se aglutinează în jurul aceleiași voci, stratificându-se și transformându-se într-o construcție haotică în aparență, însă în care – dacă încerci să o analizezi mai îndeaproape – vei observa că fiecare piesă se află exact la locul potrivit. În universul construit din petice și crâmpeie de imagini pe care îl creează Ioan Mateiciuc, grafica lui Ioniță Benea pare să penduleze între a acutiza impresia de fragmentare (disecând cu o precizie chirurgicală priviri și spaime, rugăciuni și dureri și oferindu-le o formă grafică prin contrastul tăios alb-negru) și a o domoli, opunându-i din când în când linii ce șerpuiesc blând pe pagină. Astfel, imaginile izbitoare din punct de vedere vizual ce se conturează în poeme și grafica bazată pe lumini și umbre a lui Ioniță Benea contorsionează universul înțesat cu paradoxuri din volumul anchilopoetica, făcând imposibilă anticiparea direcției în care acesta te va dirija.

astăzi/ ne vom costuma în oameni și/ vom ieși în stradă/ cine știe. poate/ nu ne va recunoaște/ nimeni

Am avut senzația constantă că ființa navighează – când somnambulic, când mânată de o stare de hiperluciditate – într-o lume în care conceptul de cotidian este pulverizat în întregime și înlocuit de o concretețe irecognoscibilă, care stârnește atât o fascinație ingenuă, cât și un sentiment de neliniște administrat în doze mici. Noțiunea de uman se dilată vizibil, făcând loc unei priviri ce studiază rece și aproape mecanic realitatea (?) ce o înconjoară, descompunând fiecare senzație, fiecare amintire și imagine ce îi este livrată algoritmic (hipofize prin toate golurile. sânge în substanțe./ nicăieri umbra lui retrasă anapoda cuminte/ fetișuri născute din convingeri). Astfel, lumea care se configurează în fața cititorului se arată ca fiind distorsionată și fluidă, deschizându-și treptat și cu o mare precauție faldurile în fața ochilor poetului care, neștiind către ce să privească mai întâi, încearcă să asimileze totul dintr-o singură ochire. Și face acest lucru fără să conștientizeze (sau poate conștientizând prea târziu) că, pe măsură ce se năpustește cu o mai mare vehemență către epicentrul realității pe care încearcă să și-o însușească, nu face decât să se detașeze mai tare de ea, fiind împins de o forță invizibilă, însă palpabilă. Pe tot parcursul volumului, această tentativă este marcată de un firesc neobișnuit, ce (aproape) reușește să estompeze stranietatea care se aciuează între poet și universul în care încearcă frenetic să se insinueze – sau, mai degrabă, pe care încearcă atât de vehement să îl interiorizeze.

e ca o pledoarie a răsturnării în sine/ inițierea. marla. afluviile de idei. spațiile toate/ ne aduc aminte că există un contract/ între respirație și lume/ care/ se poate rezilia oricând 

La această impresie contribuie într-un mod decisiv și ilustrațiile lui Ioniță Benea, ele reușind să materializeze ceea ce în poeziile lui Ioan Mateiciuc rămâne la nivel de stare, și anume faptul că ființa se plimbă printr-o lume aflată într-un stadiu terminal de dezintegrare, urmărind senin fiecare bucată care se desprinde sub privirea lui și încercând să o prindă. Iar apoi, încercând să  reasambleze cu atenție fragmentele pe care a încercat să le prindă în zbor și așteptând în tăcere să vadă cum va arăta această capodoperă bucățelită – mirosul infuziei de ceai albastru/ obsesiile rulau fără întrerupere în googlemap/ lăsând viața să se dizolve/ părțile mele neprogramate. Chiar pe pagina alăturată acestor versuri se află conturul unei siluete umane înconjurate de linii și forme care par să se rotească tumultos în jurul ei, fără să îi acorde timp să le deslușească natura: corăbii ce se întrupează din linii întortocheate (bineînțeles, plutind undeva în zare, căci în micro și macroversurile din Anchilopoetica, nimic nu este ancorat de ceva), un set de trepte care urcă spre o ușă ce nu pare să ascundă decât un neant infinit și, în același timp, contururile unei cruci ce pare să atragă în câmpul ei gravitațional toate celelalte forme. Așa cum seninătatea (de natură aproape divină pe alocuri, aș putea spune) poetului atrage în jurul ei toate rămășițele acestei lumi degradate (îmi amintesc cum oamenii creșteau frumos/ fiecare pe oasele proprii./ puțini înțelegeau/ gravitația). În altă ilustrație, un chip înmărmurit veghează (sau examinează) un oraș ce dă impresia că s-ar putea desprinde în orice moment de pe axa pe care este construit, începând să plutească și spărgând cupola de plexiglas a privirii care îl ține laolaltă. Căci, în ilustrațiile lui Ioniță Benea, gravitația se disipează în totalitate, fiind înlocuită de tăcerea convulsivă a nebuniei totale care străfulgeră la intervale regulate poemele lui Ioan Mateiciuc.

situații sociale complexe vieți singulare/ (nu realizăm că râsul nostru e împotriva copiilor copiilor noștri)

Cu toate că, pe parcursul volumului, poetul îți poate da senzația că se perindă inerțial prin lumea pe care (nu conștientizează că) o modelează de unul singur, cred că există momente în care agilitatea lui pare a se ascuți brusc în puseuri de luciditate, permițându-i să asimileze, chiar și pentru puțin timp, faptul că se scufundă iremediabil într-o realitate din ce în ce mai ciobită și că degradarea din exterior se imprimă la indigo și pe fibra sa interioară (îmi plac scrisorile și îmi place cola/ sunt un om treaz/ veghez asupra mea ca un salvamar deghizat). Așa cum și în ilustrațiile lui Ioniță Benea, privirea încremenită pe chipurile ființelor umane aparține cuiva care înțelege că trebuie să găsească ceva de care să se prindă cu toată puterea pentru a nu se prăbuși în interiorul unui haos pulsatil din care nu se va mai putea sustrage. Însă, adeseori, chiar și aceste scurte momente de luciditate se dovedesc a fi șterse de promisiunile universului prin care se perindă, ca și cum el ar avea puterea de a detecta crâmpeie din orice gând care îi amenință existența și să le taie cu o singură linie.

 Grafică de Ioniță Benea (lucrări care ilustrează volumul anchilopoetica, de Ioan Mateiciuc apărut la editura Alexandria Publishing House, Suceava, 2020)

*Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!