Ochi în ochi: Într-un pat, sub cearșaful alb, de Andra Rotaru

am nervi care încep/ din pântecul mamei

Volumul de poezii al Andrei Rotaru mi s-a arătat precum o definiție a omului însingurat și străin de sine, a cărui ultima șansă spre cunoaștere este rugăciunea. Într-un pat, sub cearșaful alb este povestea ființei care învață ce înseamnă limitele și tiparele sociale, care descoperă ce presupune uniformizarea și urmările procesului de integrare: Lumea mea e/ un balon/ în care mă sufoc. Asumarea unui rol sau a unui statut, încercarea de a disimula anumite stări de dragul validării, toate acestea conduc către un proces dureros de pierdere a autenticității: Zâmbesc într-o oglindă care deformează. Cu toate acestea, fiecare acțiune săvârșită cu scopul schimbării este asociată unei „renașteri”. Astfel, prin ochiul celuilalt putem iniția cunoașterea unui sine pe care altul o proiectează în noi. Riscul însă este de a găsi imposibilă asocierea cu noul rol atribuit, cu o imagine impusă căreia trebuie să îi corespunzi.

femei din crengi de copac își înfig tulpinile cu zimți în gâtul meu

În acest sens, vorbim despre rolul femeii în general în societate, despre reducerea existenței sale la estetic, la rolul de soție și de mamă. Respectarea normelor impuse reprezintă condiția și, poate, o ultima șansă pentru iubire: sunt iubită atunci când am obiceiuri de femeie. Fiecare trăire consumă și dezumanizează ființa, naște în imediata apropiere nevoia de autoapărare, de protejare a interiorității în procesul devenirii prin celălalt. Un prim scop este integrarea în tipologii lipsite de particularitate: alte fete nu poartă metale în jurul pieptului, așa cum le port eu sau forțez o zbatere între colți de animale de companie și femeia care crește. Limitarea sinelui la un statut, respectiv la un rol, determină sinele să-și privească eul asemenea unui animal: ca un animal în lumea oamenilor. De fapt, această asociere devine sugestia instinctului de supraviețuire, a simțurilor ce ghidează. Este evidentă imposibilitatea de a comunica printr-un limbaj comun în absența unei viziuni asemănătoare, astfel că intuiția este singura  modalitate prin care interacțiunea devine posibilă. Cu toate acestea, vorbim despre nevoia de a aparține, de înrădăcinare într-un grup, în ciuda diferențelor de percepție sau a sacrificiilor pe care le presupune integrarea: sunt un animal/ îmi sap culcuș acolo între ei sau Sunt o fiară blândă și mă crestez/ pe un pat identic cu al victimelor sau un animal cu picior lemnos, fără nervuri.

am primit porecle/ după naștere/ într-o încrucișare care/ m-a deformat

Transformarea este dublată de regret, unul atât amânat, cât și negat, pentru a nu întârzia procesul maturizării. Astfel, vorbim despre regretul inocenței, dorința de a recupera naivitatea, dar și inconștiența. Cunoașterea lumii-societate nu oferă control sau răspunsuri, ci devine un factor al dezechilibrului ce declanșează și alimentează sentimentul de rătăcire: Țin în minte gustul de copil fără sex, aruncat în colțul camerei fără vedere la lume. Odată prins în acesta joc al schimbării, retrospectivele nu devin mai clare, ci mai ambigue și, în loc de răspunsuri, generează întrebări. Înainte de contactul cu o anumită colectivitate, pentru a-ți asigura integrarea, este necesară o remodelare a sinelui, o acceptare a unei alte imagini, anume cea proiectată. Acest aspect este, de exemplu, evidențiat de acceptarea anumitor etichete. Un nume nou atribuit de către celălalt în urma unei analize caracterial-deformatoare. Precum un botez ce marchează introducerea ta în respectiva masă, prin nume se propune o oglindă a felului în care ai fost perceput. În acest caz, diferențele de perspectivă provoacă dorința de anonimat: și mă ascund așa cum nu am făcut-o niciodată sau ascund feminitatea.

Suntem generația, suntem aproape morți (…) miros oamenii jupuiți de viață și pe venă de la gât încă simt pulsul vieții

Pentru a uniformiza este necesară moartea, atât cea a originalității, cât și a individualității pentru a nu există decât ideea de sine prin colectiv. Acest proces se manifestă printr-o perpetuă consumare a eului până la pasivitate: corpuri rănite/ al meu, în bandaje, privește din lateral viață sau am vertebre așezate împotriva naturii, sunt o doamnă care poartă corsete în pat. Reformarea interiorității are ca  ultim efect imposibilitatea de a diferenția și de a separa sinele cunoscut de tine și cel cunoscut prin celălalt. Remodelarea e pregnantă și acționează adesea asupra percepțiilor. Efectul devenirii și al integrării este, de fapt, mecanizarea stărilor, a sentimentelor, respectiv, imposibila diferențiere între sacru și tern: lumea este o prăpastie industrială.  „Industrializarea” interiorității și felul său robotizat de a funcționa anulează șansa profunzimii, a substratului, a unei gândiri ce vizează altceva în afară de imagine: restul lumii este o jucărie care pornește când învârt cheia cu huruit. Acest aspect este evident prin asocierile prezente pe parcursul poeziei. Prin amintirea unor imagini sau obiecte ce țin de pragmatică și de cotidian, în general, de planul material, nu doar că se impune ideea de robotizare a ființei, ci se și reduce totul la un cadru minimal. Astfel, totul este despre supraviețuire, implicând anularea semnificațiilor: e închis în piept, cu balamale pe care nu pot să le deschid sau ating obiectele din jur fără nimic altceva. De fapt, este necesară o înstrăinare și o renunțare la tine pentru celălalt, iar singura salvare a autenticității se află în dialogul cu sinele: Dansez goală între mine și ceilalți. Nu există nimic, suntem trupuri, ne folosim cu îndemânare. Se problematizează astfel, existența unui vid echivalent superficialului promovat în societatea contemporană. Supraviețuirea într-o astfel de conjunctură este posibilă doar prin proiecție, prin imaginație și imagine, printr-o vocație a admirației continue și subiective: fug și pictez oameni, cărora le cer ceva bun. Un alt aspect ce stă la baza conservării sinelui este pasivitatea ca formă de protejare a interiorității, o implicare treptată: îi las să trăiască iluzia binecuvântării.

Oamenii trec pe lângă mine, valsăm derutat și apropiați, chiar dacă sunt ochi calzi peste ochi care nu vor să vadă

Pe parcursul devenirii este evident sacrificiul ce consumă, ce deteriorează ființa prin necesitatea aparenței și întreținerea ei: corpul meu se întinde alături de al celorlalți sau vreau să-mi ofer trupul sau lungesc păstăi din trup între perne, fac eșafoade pe care vizitatorii se așază cu greu. Este firesc, în acest sens, un dezacord provenit din rătăcirea eului în raportul individualitate-colectivitate. Se naște deci, o incompatibilitate între exterioritate și interioritate, singurul intermediar al celor două planuri fiind, de fapt, privirea: ochii trăiesc. Aceștia sunt cei care au capacitatea de a conserva și trădează eul fiecăruia, livrându-l iarăși și iarăși către alții. Ochii sunt singurii cărora nu le este atribuit procesul de somatizare, ei devin o cale de comunicare neîntreruptă la care se face continuu apel în cazul dezumanizării. Ei devin singură posibilitate de renaștere și recuperare prin capacitatea lor de a influență o anumită viziune. Ei, în definitiv, stau la baza normelor impuse de societate: mă vizioneze cu ochiul gol sau nu mă mișcă ceea ce văd cu ochii mei.

sunt o atracție pe stradă

sau

o lipesc în țarcurile unde lumea liberă vrea să vadă estul cu vestul în aceeași încăpere

Pe tot parcursul volumului strada devine un cadru de desfășurare a acțiunii, un fundal al proiecției, un spațiu al colectivității, al rutinei care anulează ideea de natural, de inițiativă proprie: un conglomerat de cărnuri. În acest sens, apare vie prin ceilalți, animată de prezent, de amintire sau de proiecția privitorului. Ea devine un adevărat personaj prezent pe tot parcursul experiențelor și trăirilor. Un loc de desfășurare a marii mase menit să uniformizeze, să aducă împreună toate tipologiile pentru a le îngloba într-un singur fel de a fi: pe stradă oamenii sunt îmbrăcați în uniforme apretate și se așază în ordine. În acest punct diferitul atrage nu doar priviri, dar și prejudecăți sau amenințarea marginalizării. Orice tentativă de exteriorizarea a rebeliunii este suprimată. Este un spațiu în care dezumanizarea onorează prin urmarea să, anume „integrarea”, iar  masele reprezintă instanța supremă: în curând nici îngerul nu va fi treaz încleiat în smoala trotuarului de sânge. Este nucleul tuturor transformărilor, prin ea orice se modifică și se cunoaște. Acceptarea este imposibilă în absența înțelegerii dinamicii propuse de „stradă”: îmi deschid o rană în care trecutul pulsează pe străzi flashuri și informații. Încă de la început e evidentă predilecția pentru întrebări, pentru o analiză a trecutului, a istoriei. La baza acestei determinări se află, de fapt, căutarea unei motivații, a unei formule care să faciliteze înțelegerea desfășurării întâmplărilor, a schimbărilor și un posibil răspuns în ceea ce privește modalitatea de adaptare fără a-și trăda sinele, deoarece acesta presupune un subiectivism indispensabil: voi schimba trecutul cu un colaj de timpuri pictate. Se propune un cadrul al oboselii duse până la epuizare, până la o consumare nefireasca a ființei: acoperit cu pielea fiartă și dezinfectată/ se lipește de cartilajele pe care le iau la plimbare noaptea/ pe sub chipurile adormite ale străzii. Pielea, privită ca un simplu „înveliș” al interiorității este dezinfectată și fiartă, cu alte cuvinte, sterilă, refăcută, lipsită de imperfecțiune, și, în egală măsură, de vitalitate și naturalețe. Cu toate acestea, prin dezinfectarea sa se elimină orice risc al unei posibile boli, în cazul de față cea adusă de diferența față de celălalt, de individualitate.

încadrez fiecare om între rame din lemn. Îi spun să rămână acolo nemișcat să trăiască

Întregul volum de poezii al Andrei Rotaru este structurat în jurul sugestiilor care trimit către fotografie. Atât trecutul, cât și prezentul sunt marcate de ideea unei posibile poze: picioare artificiale de oameni pe care îi scrijelesc în memorie cadru după cadru. Vorbim în anumite cazuri de o viață prin și pentru fotografie, una superficială, dar plăcută estetic, una care se poate încadra în tipare sau în „rame foto”. Poeta surprinde oameni care trăiesc pentru a imortaliza și a fi imortalizați, limitându-și existența la acest fel de a fi, respectiv, la un trepied care imobilizează atunci când aceștia se mișcă developat. Pozele sunt, în egală măsură, și un apel la trecut, la memorie, pentru a retrăi realitatea prin amintire, prin momente imortalizate care axează atenția privitorului asupra experiențelor trecute, cosmetizate prin această focusare a lor asupra unei singure imagini. (…)*

 

(*Articolul va apărea integral în Suplimentul Alecart de Poezie dedicat Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”, 11-14 iulie 2019)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.