Andreea T. Felciuc, Frumusețea este. O privire prin lupa feminității

Ca într-o incantație veche, depășind relativitățile modernismului, conceptul de frumusețe împrumută din semiotica naturală a originarului. Frumusețea devine plastilina care suferă multiple refaceri, toate denaturalizate, toate departe de tipar, dar mânate de o vibrație autentică și sentențioasă.

Citind volumul de debut al Andreei T. Felciuc, intitulat Frumusețea este (Editura Vinea, 2021; editor, Nicolae Tzone), ajungem să reconsiderăm impulsurile benefice pentru retină, dimensiunile exteriorului, întrucât toate se reorganizează într-o geneză nouă, supusă unei viziuni simetrice, dar spontane și sensibile. Fervoarea vocii poetice transformă fiecare decor cunoscut într-un spațiu regenerat, purtând, însă, aprioric, două repere sacre: feminitatea și umanitatea.

Interesant este că frumusețea, în pofida reconsiderărilor permanente, a fost raportată mereu la opusul său și privită prin lupa feminității. Ce nu este frumos? Hidosul și denaturarea, în speță. Un caz: Mary Ann Bevan. Să ne gândim la celebra poveste a acestei femei bolnave de acromegalie, care, pentru a-și întreține familia, se angajează la circ, în Cercul Ciudaților, fiind ironizată  și judecată pentru monstruozitatea sa sau pentru ceea ce privesc oamenii ca fiind monstruos în manifestările bolii. Disputa frumuseții cu urâtul sau a frumuseții interioare cu cea exterioară se prăbușesc, deodată, sub stigmatele patologicului, care nu mai ține cont de aceste repere. Boala există singură, subsidiară propriei naturi, cu o nouă geneză: și merită această reconsiderare a esteticii sale. Volumul Frumusețea este surprinde prin alegerea unei teme dominante în toate poemele, deslușite cu o sinceritate provocatoare încă din titlul cărții. Într-o lume a chirurgiei plastice, a standardelor de frumusețe, a spiritualizării extreme a frumosului, în tabăra cealaltă, poeta are curajul să denunțe că… frumusețea este.

Pentru Andreea Felciuc, frumusețea este energie apriorică șabloanelor de orice tip, este impuls de culoare, sinestezie tactilă, vizuală, auditivă: ,,ar fi vrut să-i fi spus/ cum arăta în galben muștar să-i fi amintit că este ușoară/ focul și becul emanau de la ea”. Însuși limbajul se mulează pe originalitatea viziunii și capătă asocieri surprinzătoare, artificii de compunere stilizate inedit și reconfortant: ,,printre cuvinte-glucoză printre/ membrane telefonice am chipul”. Deși deschisă abstracțiunilor, denaturalizării, frumusețea felciuciană rămâne fidelă feminității, într-un fel de kinetică sacră: ,,în care mă credeam femeie/ am urcat declamând amanţi/ în conversaţie mânjită/ de ruj convenţional vorbesc”.

Aproape architectural, tot decorul poetic se supune prerogativelor feminității. De la reflexivitatea dulce-melancolică (,,mi-ar fi mai cald pe paginile/ albe ale unei cărți/ mă mai gândesc”) la dramatismul vizionar și resemnat (,,nu cred în mâine aştept să te întorci destinul/ excepţional e cel mai trist”).  Recursul la referințele culturale se regăsește fulgurant în poemele sale, trădând, de pildă, ardoarea trăirilor titanice din romanele rusești: ,,un bărbat vorbeşte despre comunism şi mântuire ca bulgakov despre dragostea din moscova a margaretei”. Feminitatea nu se obstinează de la vulnerabilitate, aceasta fiind asumată ca într-o inerție magică: ,,păpuşa recentă a apărut/ dimineaţa când şi-a lovit de lustra/ cupola de circ desenată cu cretă/ desupra capului becul nu s-a aprins/ păpuşa recentă a zâmbit totuşi”. Cu aceeași voce testimonială, poeta divulgă regretul, perenitatea, iar frumusețea devine, totodată, devitalizare: ,,ziua asta nu există/ n-a trăit-o nimeni înaintea noastră/ (…)/ ştiu că ai să citeşti asta/ să nu-mi zici nimic/ despre cercuri”.

În unele poeme, textul capătă variațiuni suprarealiste, dar imaginarul poetic nu sfidează niciodată legile fizicii: ,,trăim acel moment t1/ al gândului care mă impinge/ să accept acel t2 al deciziei lui/ un velar fericit cu/ aceleaşi întrebări/ cu modele noi de amânare/ cu paliative”. Feminitatea nu se obstinează nici de la melodramă, doar că poeta induce neologisme telenovelistice pe un ton ușor ironic, inteligent și neostentativ, nicidecum lamentativ: ,,că aud timpul cum trece oraşul/ seamănă cu un laberinto de pasiones/ chiar dacă asta înseamnă să fiu mereu entre la tinieblas”. În tandem cu asocierile neașteptate de cuvinte și imagini, cu artificiile stilistice originale, trăirile poetice sunt vulcanice, iar unele metafore ajung să redea explozia senzualității: ,,gândul lui molecular îmi intră sub rochie/ pătrunde în carne călătorește în pliuri/ îmi vine să râd în culori”. Interiorul poetic are, pe alocuri, confortul intimității, iubirea transformând contingența în sărbătoare: ,,mă îngrop în cafea ceașcă după/ ceașcă pe fereastra bucătăriei uit fereastra/ deschisă dimineaţa mă trezesc făcând/ dragoste în faţa unei clădiri oficiale”. În această stare de rezonare divină, nu întârzie să se instaleze dematerializarea, iar frumusețea este stare pură: ,, fericirea e o stare endemică sunt brusc/ această cerneală rămasă pe degete/ fumez şi devin transparentă”.

Treptat, frumusețea se fragilizează, cade în capcana iluzionării, dar alienarea imaginarului poetic ne face bine, ne delectează și ne conservă într-o lume în care frumusețea durează etern: ,, în viaţă nu contează ce prizezi/ nu contează decât fenomenele rare/ care creează o mutaţie narcotic/ nu mă interesează decât gradul/ său ultim manifestarea de pulbere/ care poate fi prizată a priza oameni”. Erotismul este în poezia felciuciană ingeniozitate de stil, univers ludic, dualitate originară: ,, finalul nu e de ajuns un simplu plan/ de privire nu e chiar flux şi reflux/ dimineaţa ne prinde îmbrățișați/ închide paragraful cu impertinenţa/ a doua virgule aşezate excitant cu capul în jos”. Frumusețea devenirilor constante își câștigă dreptul de a pretinde ipostaza frumuseții interioare. Acest ultim arhetip al frumosului e valabil numai prin conștientizarea permanentelor reciclări și accepțiuni ale conceptului. Când poeta îl invocă, cititorul simte diafanizarea și empatizează magic: ,,pentru că lucrurile pot sta/ altfel oricât am încerca să le/ schimbăm poziția nu poți/ schimba traiectoria stelei/ ea doar cade cum cade mereu”. A da o definiție frumuseții rămâne pentru poetă o călătorie interioară, o prăbușire în sinele cel mai intim și, până la urmă, un demers instinctiv: ,,frumusețea este când știi/ că rămâne toată noaptea/ să priviți cum se aurește/ geamul ferestrei și intră/ apoi întunericul”. Incursiunea este și inițiatică, dar și autobiografică: ,,obișnuiam să stau în fața ușii bunicii mele/ strângând în brațe prosopul cu unghiile pătate de roșu/ de pământul însetat în care am crescut”.

Frumusețea este (într-o imagine originală) ,,când floarea-soarelui nu găsește/ soarele se întoarce una spre cealaltă”. Cu alte cuvinte, ca într-un ritual de identificare panteistă, frumusețea este empatizare, formă concretă de umanizare. Dar cu suflul femeii originare, din matca senzualității, cu care numai trăirile asumate rezistă. Asta este… frumusețea. Cititoarea sau cititorul volumului Andreei T. Felciuc învață repede să privească prin lupa feminității.

 

*Sabinne-Marie Țăranu, fost redactor Alecart, este medic rezident la Geriatrie și Gerontologie. A publicat recenzii și cronici literare.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!