Cu o luciditate sentimentală a durerii, Andrei Rusu* construiește un spațiu al inimilor imposibil de vindecat cu ajutorul antibioticelor, un spațiu în care depărtările trupurilor sunt îndepărtări ale umanului și emoțiile sunt proiectate numai în viitor. Poezia sa este o poezie cerebrală care leagă asemenea unor sinapse momentele trăite cu adevărat, în care realitatea e la fel de intensă ca durerea unei inimi inflamate ce devine durerea unei lumi întregi, o durere ca o umbrelă care ascunde trupuri cu miros de cremă de soare ce îmbătrânesc sub fabricile de lumină. Din versuri se simte curentul din inima mamei, motoarele se aud pe frecvențele respirațiilor cititorului, iar imaginile puternice reușesc să ofere un diagnostic de o acuratețe poetică pentru fisurile sufletului unui pacient îndurerat de sfârșitul sezonului portocalelor sau de sfâșierea inimilor din camera de Urgențe a unui spital. (Opriti motoarele./durerea e doar o senzație cerebrală/ durerea din mână nu e în mână cum/ durerea lor nu poate fi doar a lor ).
curăță-ți bine rănile și privește
deasupra pe cer se zdruncină motoarele
industriei turismului sufletesc
Ce este fascinant la poeziile lui Andrei Rusu este jocul autentic prin care atașează spațiului său poetic cuvinte din domeniul medical auzite pe holurile spitalelor și în camerele pacienților, reușind să transforme anatomia corpului uman într-o anatomie a durerii împărtășite care își poate găsi tratamentul în norii pufoși ca un aluat, în canapeaua verde de catifea sau în gândul la un viitor trăit cu un motan portocaliu (știm că nu o să avem riduri când vom fi/bătrâni și un motan portocaliu/ va umple spațiile dintre noi). Astfel, poemele lui Andrei Rusu ne fac să ne întoarcem înăuntrul nostru, la originile neajunsurilor pe care le avem și la fisurile care se produc atunci când oftăm, amintindu-ne în același timp cât este de vie poezia contemporană și cât de aproape de noi își poate găsi loc. (Maria ROȘCA, redactor-șef adjunct Alecart)
te rog să nu plângi când am să plec
Opriți motoarele.
durerea e doar o senzație cerebrală;
durerea din mână nu e în mână cum
durerea lor nu poate fi doar a lor
Unde sunt acum cei care ne spală Cerurile?
strânge-mă tare de mâini și spune-mi
dacă are sens tot drumul
Opriți motoarele.
el se uită la curentul cum se zbate în
inima mamei și știe că în curând
va spăla și ea
norii de păcatele omenirii
curăță-ți bine rănile și privește
deasupra pe cer se zdruncină motoarele
industriei turismului sufletesc
cum hârâitul acesta ne survolează
cum gravităm în jurul unei frumuseți
cât o tristețe
Poate de asta creierul poate fi o
canistră de durere inflamabilă
nu intra dincolo fără chemare
nu vorbi cu străinii
nu plânge atunci când va veni momentul
Te rog să râzi și
nu mă întreba de ce toate sentimentele
sunt proiectate în viitor
tot ce am în mine e fragil
tot ce am în mine e fragil ca
lumina de toamnă într-o pânză de păianjen
de aici se termină asfaltul și iar
mi-e frică de ce nu înțeleg și de zilele
în care ești la 2000 de km distanță
se vede cum plouă departe
cum norii se împrăștie încet
cum tot ce e în jur se împrăștie încet, iar
oamenii întreabă pe Google cum apar
varicela, cancerul, curcubeul și
lumina sfântă; pe cerul nostru
un stol de pescăruși zboară împiedicat,
fluturii de noapte mi se lovesc de față,
și eu te întreb cum se traduce
o bătaie de inimă
„Simt aripioarele unei păsări în pieptul meu”
așa se descrie durerea aici, unde
copacii se rup de atâta frumusețe
și câinele tău visează pe canapea;
a trecut sezonul portocalelor, au trecut și
crizantemele, și inima mi se topește
precum ghețarii în Antarctica, acum când
corpurile noastre miros a cremă de soare
și știm că nu o să avem riduri când vom fi
bătrâni și un motan portocaliu
va umple spațiile dintre noi
tot ce am în mine
e fragil ca o sistolă
e primăvară
„Ne îmbolnăvim și nu ne mai ajută
nimic pe lumea asta, nici plânsul, nici
părerile de rău. Ai mâncat ceva azi?”
am lipit cu grijă electrozii de piepturile lor
unde durerea înflorea ca o primăvară;
dacă asculți cu atenție, se aud vânătorii
în liniștea asta cu miros de kerosen
de unde încep și se termină drumurile spre cer;
strâng în mână fiola călduță cu sânge iar
ei nu înțeleg ce li se întâmplă, cum stau
cu toții la marginea unei prăbușiri și
muguri de aripi le răsar pe spate
azi a ieșit iar soarele, e ianuarie cu
miros de frig & ceva ce nu înțeleg e în aer
mă gândesc la tine cât
fosilele unui animal necunoscut
se scaldă în lumină în vitrina memoriei
și poate că într-o altă viață am fost și noi
ultimii doi pești dintr-o specie dispărută;
uite, au trecut turbulențele și încet
ieșim din nori cât mă strângi tare de braț
de sus, orașele sunt insule de scântei
și constelațiile tale se aprind tot mai tare
căldura ta
azi am simțit prima dată soarele atât de
cald în salonul de terapie intensivă
am simțit cum stăm toți sub același cer
și uite, în locul din care ai plecat a rămas
o baltă de lumină, iconițele de hârtie din
camerele cu uși de plumb, farurile din
contrasens și steluțele tale vasculare;
simt toate astea ca pe mici reactoare de
dopamină când încep să apară stelele
dimineața devreme
îmi spuneai că oftatul face rău la inimă,
oricum suntem în trecere prin orașul cu
ceață, oricum nu știu să desenez și tu erai
atât de frumoasă și aerul cu miros de lemn
ars al satelor de munte al iernii al drumului
astea-s griji pentru ziua de mâine;
cerul tău are urme de sudură, cel mai bine
se văd de pe acoperișul bisericii, de sus
uite copiii în coșulețe, uite părinții tineri
cum își frâng inimile la Urgențe, uite
sufletele mari și grase și înțeleg cum
am fost și noi fabrici de lumină;
suntem împreună la capătul nopții
și nu știu ce să fac
cu toată căldura asta
*Andrei Rusu, membru al Clubului Alecart, este student al Facultății de Medicină – UMFST „G.E. Palade” Târgu Mureș. Fotografia și poezia sunt pasiunile lui ascunse. A câștigat anul trecut Marele Premiu al Concursului Național de Poezie Religioasă Tânără „Light of Life” – Suceava, a avut lecturi publice la FILIT Iași – la ZOON POETIKON & Noaptea albă a Poeziei. În liceu a fost de două ori finalist al Concursului Național LicArt.
