aici nu este poezie/ nu este agonie sau moarte/ sau blasfemie/ nu este extaz nu este murdărie/ nu este/ nimic. (Lumina dimineții)
Mi-am notat în dreptul acestor versuri observația întrebător-confuză va fi vreodată ceva? Dacă nimicul e doar nimic ori dacă el aparține de gaura neagră care apare recurent și incisiv în versurile Angelei Marinescu. Gaura neagră absoarbe, aplatizează până la anulare, până la o dispariție despre care nu se știe dacă renaște sau nu sub o altă prezență de partea cealaltă a sa. Antimateria e un soi de nimic, dar simplul fapt că a fost denumită o definește ca fiind, în esență, ceva. Nimicul Angelei Marinescu e poate viața însăși, căci ea are nume, dar nu e ceva concret. Nu există obiectul palpabil viață, ci doar logosul ei ca singură posibilitate de a da formă.
A fost o provocare să citesc Subpoezia Angelei Marinescu din perspectiva unei confruntări cu sinele care țâșnește din versuri și se răsfrânge asupra cititorului. Și poate că e impropriu spus cititor, căci poezia sa nu se citește, se simte și se trăiește, dar nu ca regăsire în primul rând, ci, dimpotrivă, drept conflict interior și exterior deopotrivă, marcat de coexistența revoltei și a resemnării/acceptării în același cuplu inseparabil trup-suflet. În aceeași măsură, îmi este greu să aleg un volum specific, căci cele care se regăsesc în Subpoezie (Opere complete, vol.I, Editura Charmides, 2015) alcătuiesc în interioritatea mea o luptă a unei (anti)deveniri, cu toate etapele și elementele-obsesie ale sale. E un întreg de întuneric și umbră, de sânge și fier, de moarte și nimic, de poezie și scris cu gâtul, cu tălpile, cu tot trupul. Te întâlnești violent și melancolic cu tine însăți, cu feminitatea și masculinitatea din tine, cu absențele și prezențele care te construiesc în timp. credința, cacofonia și oligofrenia (triada indestructibilă a sufletului feminin) (Insinuare pe lângă o ființă ciudată) iar apoi: femeie fără față, violentă cu sine,/ nu cu alții (Nebunie) Transmutație interioară în încercarea de deslușire a sinelui, a identității – unde se încadrează feminitatea și ce este ea de fapt? Te definește, înseamnă ceva, ce urmă își lasă ea asupra ta ca femeie? Te identifici prin ea, o accepți sau o respingi vehement? Angela Marinescu nu oferă un răspuns, căci pe acesta, dacă există, și-l dă fiecare individual. Poeta doar transpune în violența cuvântului pe cea a luptei interioare, a vieții care se desfășoară convulsiv în carnea și sângele fiecăruia. Iar de undeva dintre toate astea se scurge cu o intensitate dezarmantă poezia.
ochi ce se privește
drept în ochi
nicio șansă
gheară compactă
azurul acoperă peisaje carnivore (Artificial)
M-a marcat nivelul de abstractizare a trăirii și a expresiei acesteia din volumele recente ale poetei. Mărturisesc că citeam majoritatea poeziilor de două sau de trei ori până să pot prinde ideea, însă încă de la prima lectură a lor simțeam cum se infiltrează printre gândurile mele ca o inundație care remodelează malurile râurilor, le rupe cu tot cu șoseaua de asfalt încins și pământul de dedesubt. Iar după, ori refaci drumul, ori îi schimbi traseul, ori refaci malul, cert este că ceva schimbi și că nu va arăta la fel ca prima dată – important e cum reconstruiești tu din ceea ce se zdruncină. Te revolți, probabil, că s-a rupt drumul, dar, totodată, nu poți decât să accepți și să mergi mai departe. O gheară compactă e o gheară care zgârie și taie în orice material și materie, mai ales în carnea omului. Angela Marinescu despică și disecă trupul pentru a găsi esența, pentru a găsi mintea și resorturile sufletești ale ființei. Și le găsește sub forma nimicului, căci asta sunt, un nimic pe care decizi singur cum să îl folosești (sau nu).
Disecarea înseamnă totuși violență. A sinelui și a limbajului. O violență care își află, la un moment dat, un sens. ochiul se umble de sânge./ sângele are ochi. (despre cum apuc taurul iubirii de coarne) Sensul e, poate, zdrobirea trupului, a cărnii și carnalității, a sexualității și a bolii, până când sângele îneacă tot, iar picioarele ies din cap. Din această (auto)distrugere se arată nimicul, deci trăirea, iar din trăire, poezia. Sensul îl dă poezia, care devine modul de a trăi o viață ce nu mai poate încorpora un fizic normal. melancolia îmi este insemnată,/ pe dinăuntru, cu fierul roșu,/ ca vitele, la abator./ sunt dusă cu sila în gulagul melancoliei/ melancolia mea este numai carne și sânge. (despre cum apuc taurul iubirii de coarne) Pe parcurs, lupta devenirii se transformă în chiar firescul vieții, se suprapun și se autodetermină, iar violența răzvrătirii ajunge să fie de fapt forma acceptării. Totul e al tău la un moment dat, căci totul izvorăște din trupul tău despicat. Doar că totul e în același timp nimicul, iar atunci când deții nimicul, când gaura neagră devii chiar tu, nu mai ai nimic de pierdut. Cei puternici sunt cei care trăiesc dincolo de carnea și sângele trupului și cei mai puternici sunt, poate, cei care nu mai au nimic de pierdut. Asta îi face cei mai periculoși și cei mai blânzi dintre toți.
eu m-am născut
gata violată
de
creierul
meu (o femeie nu este decât un cântec de lebădă)
Disecarea amintită anterior ajunge la un moment dat să capete nuanțele unei confesiuni care te intrigă. E ca și cum un om vine și își deschide trupul în fața ta, îți spune că uite, aici sunt toate organele și oasele mele, tot sângele meu e aici și curge spre picioarele tale, cunoaște-mă așa cum sunt. Iar tu nu știi ce să faci. Tot ce îți rămâne e să îți întorci privirea înauntrul propriului trup și să încerci să descoperi nimicul tău. Să găsești, să numești și mai apoi să (îți) arăți. moartea mea este în cap./ tăiați-mi capul. (Fugă postmodernă XVI) O confesiune care, deși înglobează mereu potențialitatea unui strigăt de ajutor, doar o amintește pe aceasta și nu o exercită. Vulnerabilitatea este un atu și nu o deficiență; ea este luată ca prezență și nu ca o absență a ceva și tocmai aici se concentrează și puterea ființei ce populează aceste versuri. Totodată, vulnerabilitatea naște dorința de evadare dintr-o lume ce restricționează și agasează, însă ea nu trădează o disperare ridicolă sau crearea unui vis utopic, ci, din contra, asumarea sinelui ca parte a unui mecanism ce nu poate fi distrus. Atunci când nu poți distruge sistemul, te distrugi pe tine și dai un sens întregului proces. Poate că asta e, de fapt, (anti)devenirea sinceră, căci atunci când autodistrugerea capătă un sens ea începe să (re)construiască spațiul interior. îmi provoc alienarea dar sexul meu atât de negru/mă copleșește./sunt ceea ce nu sunt. (Valea însângerată) Prezențele și absențele se împletesc între ceea ce ești, ceea ce ai vrea să fii, ceea ce ai fost și ceea ce ai fi putut fi.
căci paradisul este ușa pe care ieși
atunci când ți-e frică (***)
Unde se mai plasează perspectiva morții în tot acest proces perpetuu de zdruncinare și remodelare interioară? Nu se poate spune foarte precis. În iminența ființei însă, viața, nimicul sunt prea intense pentru a se lăsa cu totul pradă acestei finalități. Moartea e relevantă prin doza de reconfigurare pe care o poate aduce interiorității, pe care nu o anulează, ci participă la construirea sensului. Ea marchează, dar nu uimește. Există, dar nu amenință. relaxează-te nu pot îi spun sunt blestemată/ să văd putregaiul și îmi scutur mâneca/ peste mormântul îngust al judecății de apoi (***) E un soi de oscilare între recunoașterea caracterului decisiv al morții și încercarea de a o transforma în element al căutării sensului. De aici și inexactitatea distanței dintre ființă și moarte. Care e abordarea corectă? Există așa ceva? Nu se știe. Tot ce știi e că te întorci tot la un nimic, un altfel de nimic, pe care încerci să îl vizualizezi și te întrebi dacă tu trebuie să îi dai sens sau el îți dă sens ție. Ajungi la nimicul de după moarte, asemănător cu cel al vieții și totuși atât de diferit. Un nimic care numește o antimaterie a unei alte existențe, dar a cărui deslușire e încă imposibilă, căci în moarte nu mai poți să îți diseci trupul. Sensul de după moarte e, poate, asemenea tesseractului lui Cărtărescu – el se compune din sensul vieții-nimic, dar ceea se construiește cu el e dincolo de înțelegerea ființei. Personajul lui Cărtărescu (mă refer aici la cel din Solenoid) reușește, totuși, după ani de muncă, să vizualizeze a patra dimensiune. Nimicul morții oare poate fi însușit prin despicarea trupului în viață?
Notă: Articolul va putea fi citit și în Suplimentul Alecart de Poezie (ediția a V-a, iulie 2018) dedicat poeților ce participă la Festivalul internațional de poezie și muzică „Poezia e la Bistrița” (12-15 iulie).
Grafica, inspirată din poemele Angelei Marinescu, este semnată de artistul plastic Ioniță BENEA și a fost inclusă în expoziția INTIMITATE de la FILIT 2017.
*Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.
