Ani de liceu în stil alecartian. La 190 de ani de la întemeierea Colegiului Național (I)

Nu a trecut mult timp de când m-am obișnuit cu îndrăzneala de a mă numi liceancă. Ironia este că termenul „obișnuit” îmi pare cumva abstract, ca și cum nu aș rezona încă pe deplin cu toate emoțiile, responsabilitățile, oportunitățile pe care o viață de licean le aduce cu sine. Însă la Colegiul Național am primit nenumărate șanse de a mă modela și, pentru ce sunt cel mai recunoscătoare, de a mă remodela. Astfel că una dintre cele mai valoroase certitudini pe care le-am dobândit în această perioadă a liceului, aceea de a nu mă subestima niciodată, se asociază aproape inevitabil cu imaginea Alecartului, care nu și-a subestimat niciodată cititorii, cuprinzând norocul de a participa la întâlniri provocatoare și de a cunoaște povești fascinante, urmate de oameni deosebiți.

Această certitudine, aproape paradoxal, mi-a fost întărită din nou astăzi, când, purtați de o stare de euforie puerilă și cuprinși de neastâmpărul emoției, ne-am adunat, elevi și profesori, având mândria de a celebra 190 de ani de la înființarea Colegiului Național, sub pretextul lansării Suplimentului Alecart.

Starea aceea de conștientizare a apartenenței la ceva definitoriu pentru persoana pe care înveți să o construiești (poate fi irelevant ce constituie acel ceva) este o stare de tulburare interioară echivalentă într-o oarecare măsură cu patriotismul. Noi alegem dacă simțim ceva în momentul în care se vorbește de țara în care am crescut, așa cum la fiecare dintre noi este diferită acea tresărire ce se creează involuntar la nivelul subconștientului când auzim că școala noastră ajunge într-un moment cheie. Întâlnirea Alecart de astăzi a reprezentat pentru mine o intersectare critică a gândirii matematice cu cea umanistă, o îmbinare armonioasă a generațiilor, o lecție de istorie ruptă de orice context restrictiv, toate corelate printr-o sonoritate sensibilă și demnă de titlul „Vocea Alecart”.

Întâlnirea de azi a fost inedit structurată (cel puțin pentru mine, nou venită în proiectul Alecart), desfășurându-se pe trei sfere culturale distincte, asemănându-se oarecum cu o trilogie care ajunge să țină cititorul/ spectatorul cu sufletul la gură, planurile rămânând totuși unitare tocmai prin discrepanțele numitorului comun. Desfășurarea propriu-zisă a întâlnirii a început în forță cu o poveste despre onestitate, orgoliu, despre critică și asumarea acesteia. Domnul profesor universitar Antonio Patraș a luat cuvântul în fața publicului și a încercat să ni-l aducă mai aproape pe „Olimpianul Titu Maiorescu”, așa cum el însuși îl numește în articolul pe care l-a semnat în paginile Suplimentului. Pentru niște tineri cu un spirit ce se vrea a fi cât se poate mai liber, cu dorințe și aspirații poate prea înalte câteodată, avem uneori tendința de a ignora povestea netrucată, frumoasă, ce se află în spatele manualului de istorie sau de limba română, astfel că misiunea domnului profesor Patraș mi s-a părut aproape imposibilă. Să captezi atenția unor adolescenți rebeli, care n-au îmbrățișat toți istoria sau critica literară, prin schițarea unui portret al unei personalități cu un prestigiu de netăgăduit, fără să le impui respect cu forța, mi s-a părut un fapt demn de toate aplauzele furtunoase ce au urmat.

Până acum aveam o părere extrem de vag conturată despre personalitatea lui Maiorescu. Undeva, într-un ungher ascuns al minții mele reprezenta modelul unui mare pedagog, o influență asupra Colegiului Național, și, tot ca pe ceva îndepărtat și nefamiliar, îl asociam cu numele cenaclului Junimea. Este foarte probabil ca puținele datele biografice pe care ni le-a prezentat domnul profesor, într-o manieră accesibilă și relaxantă, să ni se șteargă repede din mințile curioase și dornice să asimileze mereu altceva, dar va rămâne cu siguranță amprenta umană imprimată personalității despre care ne-a vorbit.

Am convingerea că nu vom putea uita subtila lecție de viață ce ne-a fost insuflată într-un mod pedagogic de invidiat prin  rememorarea spiritului politic/cultural ascuțit și măreț al lui Titu Maiorescu. Și iată că, dintr-o figură prea solemnă, prea riguroasă, prea academică, prea scorțoasă corelată acestui nume, domnul profesor Antonio Patraș a reușit să ne demonstreze că Maiorescu „ar putea constitui un model pentru toți dintre dumneavoastră, pentru că arată cum un om oarecare își poate disciplina mintea, viața; printr-un program riguros se poate depăși pe sine însuși în fiecare zi”.

Poate că măreția discursului de absolvire al lui Maiorescu în fața împăratului, ținut integral în limba latină, m-a frapat pe moment, dar nu voi reține certitudinea atestată a momentului, ci mai degrabă importanța „impactului moral al studierii limbii latine în școală”, care, credea Maiorescu, „îți educă voința”, iar o educare a voinței aduce după sine și o creionare nuanțată a personalității. Astfel că, exact așa cum am aflat din prezentarea domnului profesor Patraș că Maiorescu avea apriga ambiție de a modela gustul public al românilor, simpla evocare a acestui spirit al comunității și al continuității mi-a deschis brusc apetitul pentru studierea mai atentă a limbii latine.

Prima parte a întâlnirii Alecart a fost un prilej de a învăța ce este valoarea, în ce constituie cu adevărat celebra sintagmă „Fii tu însuți”. „Poți fii tu însuți, dar cu condiția să fii ceva”, a afirmat domnul profesor. Fiindcă a fi tu însuți reprezintă un proces complex de maturizare, de conștientizare a limitelor și a modelelor pe care ai nevoie să ți le stabilești în viață. Se trecea ușor deja de la discursul lui Antonio Patraș despre corelarea dintre elevul, adolescentul Maiorescu, și tânărul director de școală care a avut rolul de a reforma liceul și pe toți tinerii din ea, la partea a doua a întâlnirii, moderată de Tamara Bivol și Ioana Tătărușanu, eleve în clasa a X-a, când mie încă îmi răsuna în timpane cea mai pregnantă frază a lui Maiorescu: „Valoarea unui om rezidă în capacitatea sa de a-și anihila dezgustătoarea subiectivitate.”

Aflându-mă în pragul începerii incitantului moment al dezbaterii dintre elevi și profesori, curiozitatea și entuziasmul meu atingeau cote maxime. Trei cadre didactice care au răspuns provocării de a purta un dialog netrucat cu elevii, o șansă de a apărea reali unii în fața altora, de a ne evalua reciproc fără păreri preconcepute și întrebări. Pentru că, așa cum ne-a spus și domnul profesor Munteanu, îi plac mai mult elevii care întreabă, decât cei care răspund.

A urmat o discuție aș spune eu cel puțin tensionată, încărcată de umor și de carisma distinctă a fiecăruia dintre cei trei profesori invitați. Domnului profesor Gabriel Popa, profesor de matematică, și domnului profesor Emil Munteanu, profesor de limba și literatura română, am avut șansa de a le descoase mai atent firele personalității prin prisma modului în care fiecare se raporta la întrebările adolescenților și a modului în care alegeau să-și formuleze răspunsul, cât despre domnul profesor de fizică Jean Rotaru, pot spune că mă emoționam vizibil de fiecare dată când îi venea rândul să vorbească, întrucât îmi aminteam involuntar de toate glumele lui de la clasă și a felului său spontan de a fi.

Cred că pentru toți tinerii din sală, a fost extrem de interesant să urmărim reacția fiecăruia dintre cei trei domni profesori în momentul în care li se adresa o întrebare. Pot mărturisi că am fost atentă la mimică, la aproape fiecare gest sau zâmbet schițat cu subînțeles. Mi-a plăcut mai ales modul în care fiecare dintre ei a văzut „elevul fascinant”, acel elev care te provoacă și cu care te mândrești. Îmi imaginez că nu este deloc ușor să te afli în ipostaza de cadru didactic și să răspunzi la astfel de întrebări ce pot părea prea personale uneori. În timp ce pentru domnul Rotaru elevul fascinant este acel elev ce nu devine limitat, ce se autodepășește pe el în fiecare zi, remarcându-se prin concursuri și olimpiade școlare, arătându-și înclinațiile în mai multe domenii, pentru domnul Munteanu, elev fascinant devii în momentul în care pui întrebări, nu neapărat dacă valoarea ta este validată printr-un premiu la olimpiadă.

Cu toate că s-a putut remarca limpede că răspunsurile date nu au fost deloc previzibile, că profesorii au fost puși în ipostaza de a-și mărturisi onest toate criteriile și opiniile care îi definesc, ajungând să colaboreze într-un mod extrem de antrenant, care i-a amuzat și i-a solicitat deopotrivă pe elevi, nu am putut să nu remarc acele mici discrepanțe ce nu pot rezona dintre o gândire critică, lucidă, științifică și una ce se raportează la artă ca la singurul reper ce dă cu adevărat sens vieții. Astfel că, respectând opiniile domnilor profesori Popa și Rotaru, am simțit în sinea mea acel subiectivism egoist la care poate se referea Maiorescu, și m-am simțit mândră că cineva ia partea literaturii și evidențiază retoric un adevăr absolut: „De ce părinții ne citeau povești când eram mici și nu rezolvam probleme la matematică sau la fizică?”

Am simțit nevoia de a-i aplauda în picioare pe acești trei oameni deschiși și onești pentru înțelepciunea cu care ne învață să creștem, să evoluăm și să îmbinăm literatura cu științele pentru a ne deschide drumul spre care vrem să profesăm. După încheierea acestui dialog, am simțit efectiv cum îmi dau lacrimile, pe de o parte de tristețe că timpul nu a fost deloc îngăduitor cu noi, gândindu-mă cu nostalgie la clipele gimnaziului și la profesorii mei de atunci, despre care am realizat că-i respect și că-i iubesc abia după ce am terminat clasa a opta, și, pe de altă parte, de fericire, fericire că iubesc puterea cuvântului, că asta mă definește. Fericire că am conștientizat cât de mult m-am atașat de profesorii mei din liceu care mă îndrumă spre calea pe care vreau să o ia destinul meu: literatura.

În încheiere, o voce extrem de puternică, sensibilă și de o expresivitate vocală înnăscută: Maria Rădeanu. M-am emoționat până la lacrimi și am rezonat cu tonalitatea vocii ei live, descotorosită de barierele pe care ni le impunea televizorul atunci când am urmărit-o la Vocea Românei.

Sunt aproape sigură că pentru toți elevii care au fost astăzi prezenți în sală, oricât de indiferenți ar fi unii dintre ei în fața imaginii școlii lor, s-au trezit în cadrul întâlnirii un amalgam de emoții, cât mai întortocheate și mai diverse. Am încercat să țin pasul, însă am devenit pe parcurs din ce în ce mai interesată, sentimentele mele oscilând într-un mod alert între mirare, entuziasm, nostalgie, amuzament, melancolie, emoții impregnate în mod firesc de autenticitatea spiritului Alecart, emoții care ne-au condus treptat spre o conștientizare firească a sinelui, a rolului nostru în această școală și a perspectivei prin care ne maturizăm în ochii profesorilor noștri.

 

*Mălina Turtureanu este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Foto: Andrei Rusu & Alina Sava

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.