Analizând sine ira detașarea de „radicalismul de la 22” și reintrarea în spațiul literaturii, umanizând oamenii și problemele rememorate, realizează „o victorie a vieții contra imaginației, a realității contra ficțiunii“.
O carte scrisă ca mărturie asupra epocii „anilor romantici”, cum numește Gabriela Adameșteanu perioada `90-`96, acest volum devine un almanah de amintiri postdecembriste cu inflexiuni ale spațiului intelectual din perioada comunistă și, nu în ultimul rând, un joc al rememorării pentru conturarea unei mărturii a conștiinței civice dincolo de recuperarea unei imagini și a unor „povești” social-politice sau culturale din acei ani.
Volumul Gabrielei Adameșteanu e o confesiune prelungită a unei memorii ce problematizează în timp ce recuperează acțiunile vieții culturale – atât a celei din România comunistă cât și a scriitorilor „exilați”, reintegrați după `89 în sfera spațiului literar românesc. Chiar fără o experiență concretă a acelei perioade, cititorului tânăr nu îi este greu a distinge poziția autoarei despre perioada adusă în discuție (fiind redactorul-șef adjunct al revistei 22, revistă de opoziție în „anii romantici”), căci analiza atentă a faptelor e dublată de gânduri și ezitări pe marginea evenimentelor, volumul recuperând în același timp o experiență personală, dar și memoria colectivă referitoare la un trecut socio-politic și intelectual mai îndepărtat. Scriitura pare așezată în matca sa memorialistică, dar ascunde în substrat plăcerea divagației și a problematizării, conștiința de martor care trebuie să salveze de la uitare sau de la deturnarea adevărului acele vremuri.
Anii romantici devine astfel un roman memorialistic de atitudine, deși pe alocuri se observă și nuanța unei nevoi de reîmprospătare a imaginii autoarei ca susținător a unor valori intelectuale profunde și incomode pentru regimul predecembrist. Ceea ce reușește excelent Gabriela Adameșteanu este să pună în valoare nu numai partea funcțională a îndoielilor sau greșelilor trăite (asupra cărora revine cu un set de convingeri pentru a trage linie), ci vorbește cu o sinceritate ultimă, liminară, despre acele minusuri profesionale din propriile alegeri, greșeli taxate la momentul respectiv, pe care și le asumă aproape stupefiant pentru spațiul memorialistic românesc. Această atitudine tranșantă față de sine este firul roșu care străbate întregul volum (a se vedea, de exemplu, mărturisirea despre faza premergătoare celebrului interviu cu Ioan Petru Culianu, în care autoarea declară cu franchețe că nu știa nimic despre literatura acestuia, fără să vină cu o listă clară de întrebări); refuzând jocul stilizării imaginii despre sine prin omisiune sau romanțarea celor întâmplate, ea scrutează atent, minuțios, acele aspecte care dau fluiditate și umanizează „personajul” Adameșteanu, iar imaginea acestui „narator” memorialistic capătă astfel vivacitate și adâncime.
Structura fragmentară a volumului nu face altceva decât să lase loc unui spațiu larg confesiunii, fapt ce scoate și mai mult în evidență polemica de substrat a relatării, acea „re-meditație” asupra amintirii.
De altfel, Adameșteanu „amestecă” aceste frânturi într-o ordine mai mult a problematicii decât a recuperării, renunțând la cronologie, interesată într-o mai mare măsură de dinamica dislocării și reformulării problemelor în contexte mai ample. „Plimbările” între perioade au rol, de fapt, în adnotarea condiției autoarei, uneori ingrată cum mărturisește ea însăși, și a atitudinii față de anumite aspecte sau doar în refacerea unei atmosfere propice descătușării și detașării față de aceleași evenimente. Accentul cade, cu toate acestea, pe „anii romantici”, acesta fiind punctul de plecare al experiențelor organizate în cele două secțiuni („America, America” și „Întâmplarea care devine destin” – în funcție de elementele care produc „declicul” evocării). Prima parte vorbește în principal despre experiența în mediul occidental prin stagiul IWP de la sfârșitul lui `90, iar cea de a doua face referire la experiența exhaustivă a anilor postdecembriști în redacția de la 22. În altă ordine de idei, Adameșteanu reface aproape antologic atmosfera și recuperează chipul și atitudinea unor persoane diferite în cadrul expunerilor prin cuvântul său sincer, pornind de la lucruri precum întâlnirea cu Ioan Petru Culianu, prietenia cu Paul Goma sau Matei Călinescu ori experiența americană alături de Mircea Cărtărescu. Amintirile recuperează deopotrivă o lume exterioară și una a formării, a modelării și a dinamicii sinelui, evocând anii debutului literar sau întâmplările trăite la Editura Politică sau la Cartea Românească, apartenența la Grupul pentru Dialog Social sau „activismul civic pasionat“ la revista 22.
Această disecție confesională testează uneori răbdarea cititorului de a merge dincolo de situație pentru a înțelege ce se află în spatele „revoluționarismului” exacerbat sau a percepțiilor idealizate ale intelectualității despre reconstituirea adevărului.
Adameșteanu mizează în principal în reconstituirea „tabloului de epocă” pe contrastul dintre aceste percepții și realitatea „istorică” a acelor momente, aici intervenind elementul „romantic”: diferența vădită dintre entuziasmul de atunci și realitatea ambiguă. Folosindu-se de această ambiguitate a evenimentelor pentru a da substanță problematizării asupra viitorului și a efectelor lui asupra unui corp social deformat, Gabriela Adameșteanu reabilitează relativizarea lucrurilor în cel mai simplu mod cu putință. Analizând „sine ira” detașarea de „radicalismul de la 22” și reintrarea în spațiul literaturii, umanizând oamenii și problemele rememorate, realizează „o victorie a vieții contra imaginației, a realității contra ficțiunii“.
Carte de opinii, conturând nuanțat diversiunile și disensiunile anilor `90, reflexivă în confesiune, Anii romantici oferă o imagine complexă asupra unor epoci și persoane care, după cum înțelege autoarea, nu trebuie privite doar prin prisma a două-trei aspecte (exclusiv negative sau exclusiv pozitive). Valoarea acestui volum vine deci tocmai din multitudinea posibilităților de înțelegere și lecturare, fiind deopotrivă o istorie autobiografică a autoarei, o carte de atitudine și de idei recuperând „adevărul unei perioade”, o frescă și o confesiune reflexivă cu rol formator.
(Articolul lui Tudor Berbinschi este preluat din numărul 14 al revistei Alecart.)
