Din ziua aceea de decembrie au trecut zece ani. Scriu acum, la o lună de la această stranie aniversare în care, laolaltă cu dezmembrarea unei întregi familii – care nu prea e de sărbătorit – sărbătoresc eliberarea mea.
O să mai vii să ne vezi? Acestea sunt ultimele cuvinte auzite de fiul care pășește peste pragul casei părintești. Frisonante nu prin ceea ce înseamnă, ci prin ce lasă să se întrevadă. Pentru fiu, ele sunt stranii fiindcă au luat forma unei interogații, iar femeia care îi este mamă nu fusese niciodată omul ce ar fi putut pretinde, cere socoteală, întreba. Ea fusese doar cea care acceptă. O ființă obedientă. O umbră. Uneori, nici măcar atât. Fiul din romanul lui Andrea Bajani nu e un adolescent revoltat. E un bărbat de patruzeci și unu de ani. Care în momentul când coboară treptele urmărit de silueta și de vocea mamei nu știe că nu se va mai întoarce, nu se gândește la posibilitatea de a nu reveni. Întrebarea ține așadar de o intuiție mai adâncă. Dar ea nu schimbă nimic. Nici atunci când e rostită, nici peste ani, când încă răsună în amintirea lui în timp ce, așezat la masa din bucătărie, sub lumina unei hote, așteaptă ca propriul fiu de doi ani și jumătate să se trezească. Scriind despre sine, despre familia în care a crescut. Atât pentru fiu, cât și pentru mamă, sfârșitul era de mult prezentul în care trăiesc. O realitate de care se ascund prin vizitele lui acasă. Tot mai scurte. Prin tăceri tot mai stânjenitoare. Prin trecutul care leagă. De la acel moment au trecut zece ani și o lună, iar el s-a transformat în aniversarea eliberării sale. O plecare ce nu a mai fost urmată de nicio întoarcere.
Ce poate determina un bărbat de patruzeci și unu de ani să facă asta? Un fiu să facă asta? Părinte, copil, părinte și copil, indiferent ce/cine ești, nu poți să te confrunți cu această realitate fără ca ceva să se zguduie în tine.
Peste puțin timp, cel mic se va trezi și totul va prinde viteză, pijamaua, scutecul, micul-dejun, iar apoi sus în mașină ca să-l duc la creșă, la câțiva kilometri de casă. […] Uneori în chipul lui recunosc chipul mamei mele, acesta e locul unde o revăd de doi ani încoace. De obicei durează o clipă, apoi dispare. Nici nu mă bucură, nici nu mă doare.
Romanul lui Andrea Bajani (tradus de Smaranda Bratu Elian) e o carte dureroasă. Nu prin ceea ce reconstituie, ci prin felul în care o face. Răceala tonului nu înseamnă indiferența inimii. Dar o traduce. O realitate împotriva căreia orice revoltă pare inadecvată, orice notă sentimentală, un dezacord, orice clamare a suferinței, o minimalizare a ei. E suficientă amintirea reacțiilor fiziologice înaintea unui telefon dat mamei sau aceleași reacții din zilele de dinainte de a se urca în mașină pentru a reveni în casa părinților. Ritmul cardiac luând-o razna. Angoasa. Reacția viscerelor. Vizitele la terapeut.
Aniversarea e o carte despre copii și părinți. Despre familii. Despre memorie. Nu poți să nu te întrebi dacă ceea ce recuperează personajul scriitorului italian e o familie disfuncțională sau e doar o familie. Dacă este excepția sau regula. Dacă e cartea unei sensibilități exacerbate sau deshumarea unei anormalități. Și nu, nu cei zece ani și aniversarea „eliberării” e ceea ce zguduie, ci altceva. Mai adânc. Când vine vorba despre părinți și copii, unde e punctul de echilibru? Există un astfel de loc geometric al echilibrului sau punctele de vedere, realitățile trăite sunt atât de diferite și subiective încât pot deveni incompatibile? Când părintele se transformă în altceva decât cel ce oferă dragoste și stabilitate? Care e momentul când în interiorul legăturii atât de puternice și totuși atât de fragile care ține împreună – dincolo de inerente convulsii – intervine o fisură imposibil de ignorat? Există un singur vinovat sau fiecare e responsabil față de sine și de ceilalți în egală măsură? Andreea Bajani nu caută răspuns la aceste întrebări. El prezintă. Luminează un adevăr particular. Și o face exclusiv din perspectiva fiului. Nu dreptatea e căutată aici. Fiul nu are îndoieli sau regrete. Odată cu el vorbesc faptele. Și, mai mult decât ele, modul în care acestea s-au așezat în eșafodajul interior a ceea ce au însemnat pentru el mama, tata, relația de putere dintre cei doi și felul în care aceasta s-a exercitat asupra lui. Copil, tânăr, adult. Indiferent de vârstă, fiu. Când vorbim despre părinți și copii nu despre dreptate vorbim. Ci despre cum se construiește sau se ruinează o legătură.
Dacă există cât de cât în mine o milă filială, ea este tocmai această nemiloasă tentativă de a o extrage din beznă, cruzimea de a o pune complet în lumină.
Scrisul devine forma prin care fiul recuperează ființa ce îi este mamă. O continuă strădanie de a-i determina autonomia, de a o scoate de sub autoritatea tatălui, de a o vedea ca pe o persoană de sine stătătoare. De a o obliga să fie ceea ce nu a fost niciodată. Cel puțin nu din momentul în care o cunoaște fiul. Mama e o mamă care nu este propriu-zis în și pentru ea însăși, care există la marginea conștiinței unui fiu. A cărui interioritate e complet ocupată de tată, cel care scrisese singura versiune a romanului familiei. Mama – o pată albă. Peste orice amintire, peste orice loc în care ar fi trebuit să fie (și a fost, constată el obiectiv) se întinde doar o absență. O mamă volatilă. Lipsită nu de corp, cât de voință proprie. Mama mea nu avea corp, sau mai bine zis nu avea unul independent. Corpul ei ființa numai ca emanație a tatălui meu. Din mamă, amintirea fiului nu reține nimic concret cu excepția unui picior atins de poliomielită – subțirimea lui fragilă, ușoara stângăcie a fugii pe nisipul unei plaje pentru a ajunge cât mai repede la telefonul din care răsuna, peste capetele unor străini, chemarea tatălui. Graba acelui trup de a veni în întâmpinare, de a se supune. Și urma unui parfum.
Tot ceea ce urmează, această scoatere din vid a mamei, această căutare pentru a-i da consistență, pentru a o elibera de sub umbra și autoritatea soțului, e o formă de milă filială. Iar mila exclude dragostea. E dragoste cu semn schimbat. Exercițiul de a scrie despre ea nu e nici încercare de a înțelege, nici formă de apropiere. Mai degrabă, e act chirurgical de recuperare a unei autonomii pe care femeia ce îi este mamă nu a avut-o niciodată. De aceea nu există nicio formă de mitologie familială. Textul e carne brută, sângerândă. Bucăți de realitate încrustate în ființa fiului. Din ceea ce a fost ea înainte de a deveni soție și mama celor doi copii, soră și frate, a rămas o singură imagine. E cea a unei tinere de 17-18 ani ieșind din casa părinților purtând cu ea un ceas deșteptător pentru a se întâlni cu băiatul ce îi va deveni peste un timp bărbat. Din teama de a nu întârzia – aceasta e interpretarea fiului; o posibilitate. O alta: încercarea de a se elibera de o inerție, de un fel de a fi. Fiul nu va ști niciodată. Pentru că niciun fiu nu are acces cu adevărat la oamenii care au fost cei pe care nu îi cunoaște decât ca ceea ce sunt pentru el: propriii părinți. Și nici la lumea lor de dinainte de el. Din mama aflată mereu la periferia conștiinței fiului, acesta reușește să desprindă câteva momente. Studiile de literatură și limbi străine. Facultatea de Litere, saltul către o lume diferită de cea în care a crescut. Retezat de sarcina care nu e vizibilă în nicio fotografie. Apatia ei. Timiditatea. Apoi, răgazul unei boli care o scoate pentru scurt timp de sub dominația tatălui. O eliberare forțată, venită după zile de suferință crâncenă. Intermezzo unei legături cu o prietenă, rupte brusc când mama trebuie să aleagă între aceasta și tată. Ceea ce nici măcar nu se poate numi o alegere. O prietenie în care marele curaj al mamei a constat în vizitele făcute uneori acesteia, în casa aflată la câțiva metri distanță de apartamentul lor, peste stradă. Culminând cu momentul în care au mers împreună pentru a descoperi mașina soțului parcată în curtea altei femei cu care acesta avea o legătură. Gest de neiertat. Căci tatăl are grijă să le explice tuturor membrilor familiei că puterea lui se întinde asupra ticăloșilor care încearcă să-i facă rău. Iar cea care i-a fost un timp apropiată, moare într-adevăr de o tumoră. Moartea devenită instrument de insinuare a fricii. De întărire a dominației asupra unei femei al cărei temperament e inert, inapt de reacție. De consolidare a instituției totalitare a căsniciei. Apoi scurta perioadă de ființare. Nu în interiorul familiei, ci ca angajată la un magazin. Un gest de independență transformat în favoare făcută ei de același tată. La fel ca singura plecare fără acesta, mulți ani mai târziu, pentru două zile și jumătate, la părinți acasă. La Roma. Orașul din care același tată fugise. Transformând o greșeală personală în act de protejare a propriei familii. O dezertare prezentată ca responsabilitate. Ca succes. Mutarea a însemnat ieșirea din anonimatul atât de confortabil pentru tânăra femeie care îi era mamă și așezarea ei în centrul atenției unei comunități în care fiecare cunoștea totul despre fiecare. În micuța localitate de lângă Torino, mama devine de bunăvoie prizoniera propriului apartament. Și a tatălui.
El voia ca ea să fie nimic pentru ca el să poată fi ceva, iar ea voia să fie nimic pentru că a fi nimic însemna totuși ceva.
Există niște puncte obiective. Unele luminoase, altele întunecate între care se stabilesc legături ce ar putea determina realitatea familială. Pe de o parte, tatăl scoțând din frigider tortul de ziua soră-mii și izbindu-l de podea; tata, care se repede cu toporul la caiacul nostru de la mare […]; tata care o dă afară din casă pe mama lui, bolnavă, după un infarct. Fapte concrete și celelalte, care par niște năluciri: continua insecuritate, cabotinismul fiului în încercarea de a dezamorsa proasta dispoziție a părintelui, încremenirea mamei pe fotoliu dezlegând cuvinte încrucișate, în fapt, privind în gol; supunerea ei continuă; ieșirea la brațul soțului la plimbare – ca și cum viața lor ar fi una obișnuită, ca și cum ea nu ar fi fost doar un apendice al voinței lui. Privirea ei mereu întoarsă. Lipsa de reacție. Totala indiferență. Tonul plat. Abandonul ei și abandonarea copiilor în fața voinței lui. Pe de alta, mai e și partea frumoasă, firește, mi-o amintesc și pe aceea, pizza din timpul verii, mersul pe munte cu tata, serile de după concursurile de înot, gingășia pe care uneori i-o descopeream în gesturi, dansatul lui de unul singur – încredințat că nu-l vede nimeni – în fața casetofonului care cânta […]. Toate epuizate în câteva rânduri. Pentru că singura prezență palpabilă e acumularea terorii. Frica e umbra care îl precedă și ajunge să îl urmeze pretutindeni pe tată. Nu realitatea propriu-zisă interesează, ci urmele ei. Nu faptele în sine constituie materia romanului lui Andrea Bajani, ci percepțiile. Ceea ce sufletul și mintea copilului și apoi a tânărului și a maturului au păstrat. Absența mamei, omniprezența tatălui.
Romanul lui Andrea Bajani e o radiografie. Ce așază exact sub lentila conștiinței și a scriiturii este dificil de spus. Poate felul în care realitatea familială se decantează în sufletul unui fiu. Care nu acuză și nu se apără. Doar relatează. În ceea ce e un țipăt sfâșietor și o imagine a unei realități umane și sociale. O disecție. A unei eliberări. A unei aniversări. A unei priviri ce caută înapoi. Nu pentru a se întoarce, ci pentru a oficializa ruptura. O carte despre o mamă absentă. Vinovată și absolvită de vreo vină obiectivă, dar nu iertată. O carte despre un tată. Ce a pârjolit totul în jur. O carte despre un fiu. Un timp, obedient. Apoi, independent. Refuzând condiția de fiu. Rămânând ce?
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictura de pe coperta articolului: Ioniță Benea
