Ea era mama mea, Annie; eu eram fiica ei, Annie.
Mamă și fiică – odată o prelungire a uneia în cealaltă, în timp, un continent în care s-a căscat pe neașteptate o fisură. Două. Trei. Apoi o falie. Acum, pe o parte se întinde lumea femeilor. A adulților. A responsabilităților. A regulilor. O lume în care te lovești de un spate întors, de o privire abrazivă, de un cuvânt acuzator. Pe partea cealaltă a rămas teritoriul nebulos al copilăriei, al jocurilor și al sălbăticiei inocente, al umbrelor nedureroase, repede alungate de o mângâiere. De încrederea necondiționată în mamă, de revenirea la ea, de deplina libertate.
Pentru că nu puteam fi sigură dacă din clipa aceea, pentru tot restul vieții mele, voi putea să-mi dau seama când era într-adevăr mama și când era umbra ei, interpusă între mine și restul lumii.
Această falie care surpă ceea ce până la un punct a fost compact și liniștit, această falie în care se amestecă iubirea și ura, treptata înstrăinare și încercările de regăsire, această falie și înțelegerea că nimic nu o poate face să dispară, că ea poate fi doar adâncită e analizată în romanul Jamaicăi Kincaid – carte a unei pierderi și a unei alungări. E pierderea paradisului, a prezenței calde a mamei, a armoniei, a certitudinilor. Annie pășește într-o lume pe care nu o cunoaște, ale cărei asperități le presimte, de care încearcă să se ferească, spre care e împinsă cu brutalitate. O lume ale cărei reguli i se par absurde. Care o deposedează de tot ceea ce a avut, de tot ceea ce a știut, de tot ceea ce a fost. Annie John e un roman despre maturizare. În care totul e disecat de privirea unei copile, trecut prin malaxorul emoțiilor, aruncat în afară. Făcut palpabil de o voce însingurată, șovăitoare, revoltată, contorsionată de puseuri de ură, topită de iubire. O voce clamând suferința deposedării. Spunând cum o fetiță se transformă într-o tânără pe punctul de a deveni femeie. O fetiță care nu vrea cu nici un chip să fie altceva decât ce este. Nu vrea să fie asemenea mamei – mama frumoasă, mama cu glezne perfect arcuite, mama ei mândră, mama care a fugit la 16 ani din Dominica, din casa tatălui, mama care știe cum rufele murdare devin din nou albe frecate cu cenușă și lăsate să se odihnească sub soarele din Antigua pe pietre, cum se gătește fructul arborelui-de-pâine, cum se pune masa, cum se aleg fructele la piață și se pregătește cel mai gustos pește. Mama care uneori mirosea a lămâi, alteori a salvie, a trandafiri sau a frunze de dafin. Mama care voia să se mândrească în fața tuturor cu fiica ei, care o apăra de vrăjile rele ale altor femei, acelea iubite altădată de soțul ei, acelea care nu îl iertaseră că le părăsise. O copilă refuzând să crească, refuzând să (mai) privească înspre mama devenită oglindă. Pentru că acolo zărește chipul și destinul femeii ce îi este mamă, care vor fi în curând și ale ei – o față încă tânără, brăzdată de responsabilități, un soț, o casă, copii, un statut de apărat. O luptă tăcută cu viața. De la care nu mai ai ce să aștepți: Inima mi s-a frânt pur și simplu, și am plâns, am tot plâns. În acel moment, mi-era mai dor de mama decât mi-aș fi imaginat vreodată și tot ce voiam era să trăim într-un loc liniștit și frumos, doar noi două, dar tot în acel moment nu voiam decât să o văd la picioarele mele, într-un sicriu, moartă și ofilită. Dacă spargi oglinda, poate reușești să scapi. Dacă transformi iubirea în ură, afecțiunea în respingere, tandrețea în ostilitate, poate există o șansă. Vina nu e a ta, e a ei. A ei, a celei care te-a transformat din fetiță într-o domnișoară în devenire, la început doar numindu-te astfel, apoi obligându-te să te porți ca atare. A ei, a celei care, cu o singură mișcare și un singur cuvânt, a despicat lumea în două. Vina nu e a ta, e a vieții. Dar viața, pentru Annie, viața pentru orice (încă) fetiță și nu (destul) domnișoară înseamnă mama.
Nefericirea mea era ceva din străfundul meu, și când închideam ochii, mai că o vedeam aievea. Era cuibărită undeva – poate în stomac, poate în inimă; nu știam exact unde – și lua forma unei mici bile negre, înfășurată toată în pânze de păianjen.
Ceea ce e hotărâtor în romanul Jamaicăi Kincaid e felul în care sunt surprinse schimbările trecerii spre o altă vârstă, primele semne ale înstrăinării și ale respingerii, instaurarea crizei, tensiunile, emoțiile contradictorii. Nimic din exterior nu motivează această suferință trăită cu atâta acuitate de Annie – întâmplările vârstei sunt acele mici și firești ieșiri din universul familial, căutarea identității în rivalitățile cu fetele de la școală, în prietenia cu Gwen, apoi cu sălbatica și strania fată cu părul roșu de care nicio altă copilă nu voia să se apropie, căci era înapoiată și nu îi plăcea curățenia, în primele minciuni, primele furtișaguri, primele secrete, primele reguli încălcate. Nu pe deplin vinovate, dar nici nevinovate. Toate mai degrabă acte de integrare și de clamare a libertății decât gesturi ale unei fetițe problemă. Dar care ridică un zid de netrecut între ea și mamă. Un zid care se înalță odată cu constatarea că rochițele de fetiță nu mai sunt potrivite, că nu mai poate avea o rochie din același material înflorat ca mama, că nu mai e tratată la fel, că istoriile care i-au trasat copilăria sunt închise definitiv lângă hăinuțele de bebeluș acum așezate în cufărul galben cu verde – cufărul mamei – pe care nu mai are voie să-l deschidă, că greșelile nu mai sunt acceptate, ci devin sursa mustrărilor, a rușinii, a resentimentelor. Toate dublate de o teribilă spaimă că ceva cumplit e pe cale să se întâmple. Că ea, Annie, nu mai este ea, așa cum mama nu mai este mama, ci o umbră amenințătoare a acesteia, un ochi care judecă, o vorbă ce provoacă durere, o mână care se ridică, o cută apărută pe frunte. E un zid de neîncredere. De ostilitate. De măști ce cad și se reașază mereu, mai tulburătoare de ambele părți. E un zid ce înseamnă tăceri acuzatoare și cuvinte tăioase, pietre aruncate într-o luptă în care nu poate exista câștigător, ci doar învinși. Un zid peste care uneori se întinde o mână și în care cele două se regăsesc pentru o clipă: în coșmarul povestit pe care mama îl alungă cu un singur cuvânt, în povestea din copilăria acesteia în care ea purtase în coșul cu smochine dus pe cap un șarpe uriaș, în primele săptămâni ale bolii care o țintuise pe Annie întregul anotimp ploios la pat, printre imagini coșmarești, prinsă în mrejele unui rău misterios. Un zid imposibil de escaladat odată ce fata ajunge mai devreme acasă și descoperă trupul mamei legat de cel – mult mai bătrân – al tatălui; odată ce cuvântul târfă (în patois) a fost spus și repetat iar și iar, până când, dintr-odată, am simțit că mă înec într-o fântână, dar, în loc ca fântâna să fie plină cu apă, era plină cu cuvântul târfă, care îmi intra în ochi, în urechi, în nări, în gură; odată ce se ivește replica, venită din nedreptatea judecății aruncate asupra ei de către mamă, eludând însă partea de vinovăție avută: așa mamă, așa fiică; odată ce apare gândul că ar putea pleca undeva departe, în Belgia – acolo unde și Charlotte Brontë, autoarea romanului ei preferat, Jane Eyre, ajunsese -, acolo unde nicio mamă să nu o mai poată găsi. Și nicio scrisoare. Nimic din vechea lume. Odată ce apare decizia plecării definitive de acasă. Departe, peste un ocean. La rudele din Marea Britanie. O pedeapsă? Un exil? O răsplată pentru rezultatele școlare remarcabile? Annie nu știe. Și nici nu dorește să afle. Plecarea înseamnă eliberarea de mamă. Despărțirea definitivă de ea. Și de lumea în care crescuse. Față de care nu simte regret, nu simte recunoștință, nu simte nimic. Doar un punct de suferință, de spaimă, repede îndepărtat pentru a nu fi detectat de privirea mamei. Pentru că nu despre plecarea de acasă este vorba. Nu despre plecarea din Antigua, ci despre alungarea (deja produsă) din paradisul copilăriei. Al singurei vârste în care nimic nu era fragil, nimic colțuros, în care ordinea și soarele își dădeau mâna. O lume în care fetița știa că nu e niciodată singură. Că nu există ruptură. Că trebuie să fie doar foarte bună la școală. Cum, de altfel, a fost mereu, fără niciun efort. O lume în care fricile erau alungate de o prezență. Cea a mamei. Transformată apoi în prezență neliniștitoare, prezență coercitivă, prezență dureroasă, prezență ostilă. Parcă îmi crescuse o piele nouă deasupra celei vechi, iar pielea cea nouă avea un set complet diferit de terminații nervoase. În această vârstă nouă, mama nu mai este doar mama. E femeia în care se va transforma ea însăși, femeia care va fi și de care vrea să fugă. Știind că nu e posibil atâta timp cât umbra mamei e încă prezentă. Pentru că mama înseamnă legile din lumea în care a crescut, legile care nu permit libertatea de a alege. Împotriva ei și a lor se revoltă, pe ea și pe ele le urăște. Și urând, ajunge să se deteste pe sine.
Partea amară este că ei au rămas aceiași, eu sunt cea care s-a schimbat, așa că toate lucrurile pe care le simțeam și toate lucrurile pe care le gândeam erau la fel de false ca dinții din gura tatei.
Annie John e un roman dureros în care se recreează o lume cu particularitățile ei, dar care depășește această lume. Nu despre o fetiță din Antigua este vorba, nu despre o fetiță ce descoperă brusc cât de mult s-a înălțat, cum nasul i s-a lățit cât întreaga față, cât de colțuroși i-au devenit genunchii, cum pielea neagră i-a fost invadată de coșuri urâte, cum părul nu mai poate fi ținut cuminte de nicio împletitură și nicio bentiță, ci despre o fetiță care refuză să nu mai fie fetiță. Și care confruntată cu imposibilitatea visului ei, cu durerea ivită din neputința de a se opune legilor vieții și ale vârstelor, se simte lovită și lovește în singura ancoră pe care o are, mama. Căci ea e cea care o ține legată de realitatea în care a intrat și cea care îi arată ce va fi. Căci ea e cea care îi arată că nu ai unde fugi cu adevărat. Întâmplările – mereu recuperate cu o sensibilitate liminară de Annie – compun broderia densă a unei lumi în care pulsează credințe arhaice în morți ce ți se pot arăta sub un copac și te ademenesc în lumea lor, în vrăji ce pot fi îndepărtate cu plante tămăduitoare și descântece. E o lume în care visele sunt la fel de adevărate ca gesturile diurne, în care totul e atent ritmat de mersul la școala de duminică, de prezența pietrelor funerare de lângă școală – de unde strămoșii nu mai veghează, dar pe care fetele își trăiesc visurile și leagă prietenii, încălcând regulile adulților, de rivalitatea născută din dorința de a obține protecția unui profesor sau o poziție privilegiată în grup, de exersarea primelor iubiri și a inerentelor dezamăgiri, de conștiința că strămoșii le-au fost privați de libertate, dar au rămas demni și prin asta sunt diferiți, căci nu poartă nicio vinovăție în ochii nimănui. Într-o proză dură, tăioasă, în care se infiltrează filonul unui realism magic, al unui subconștient colectiv încărcat de spaime și de bucuria de a ființa. Într-o proză în care vocea fetiței ce pășește într-o altă vârstă răsună dureros, încărcată de neputință și de revoltă, mărturisind despre cum se simte în timp ce asistă neputincioasă la falia care o desparte definitiv de mamă. O falie care nu e nici iubire, nici ură. Care înseamnă iubire, dar nu se simte așa. Care pare ură, dar nu e. Care e doar povara maturizării, înstrăinarea, dureroasele incertitudini, senzația unei limite sufocante, nevoia de a se elibera cu orice preț.
Tot ce obișnuiam să prețuiesc căpătase un gust amar.
Roman al unei fiice și al privirii nou descoperite cu care scormonește în carnea realității interioare și a celor din jur, roman al legăturii devenite în timp imperfecte dintre mamă și fiică, roman al înstrăinării, Annie John (în traducerea Ancăi Dumitru) e o carte de o sfâșietoare frumusețe. În care vorbesc nenumărate fiice care nu vor să fie altceva decât fiicele-fetițe ale mamelor lor, nu fiicele-femei, nu viitoare soții și mame. Care speră să-și păstreze mereu poveștile personale și visurile intacte. Care nu vor să se lovească de colțurile ascuțite ale vieții de adult. Care descoperă că singura pe care o pot trage la răspundere e mama, nu viața.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictura de pe coperta articolului: Ioniță Benea
