Annus mirabilis sau când minunile ni se întorc împotrivă

Când ne gândim la minuni – fie că citim despre ele în scrierile religioase, fie că ascultăm relatările cunoscuților despre întâmplări-flacără izbucnite în mod izbăvitor în cotidian – ne construim în minte o reprezentare luminoasă a miraculosului salvator, exprimat subit și cu rol vindecător. În spiritualitatea literară a lumii creștine, o minune este un act prin excelență divin, prin care oamenii devin martori ai unei revărsări de bunăvoință de origine cerească, față de care sunt profund recunoscători. Credința în minuni, dincolo de rolul fundamental pe care îl are în religiozitatea creștină, este și un act al înălțării sufletești umane, prin speranța care se revarsă în ființa celui care este astfel asistat de puterea supraomenească invocată.

Alegând să își distanțeze opera de ficțiune istorică de această definiție a minunii, Geraldine Brooks conturează în paginile volumului Anul minunilor (în traducere liberă a titlului original Year of Wonders, care din câte știu nu a fost deocamdată tradus în română) o lume în care asocierea acestui termen cu evenimentele descrise șochează profund cititorul. Perioada de aproximativ un an, între primăvara lui 1665 și toamna lui 1666, în care se desfășoară întâmplările descrise, poate fi cu greu plasată sub semnul bunăvoinței divine. Ea cuprinde povestea unui sat englez profund afectat de ravagiile produse de epidemia de ciumă cu origini londoneze, ale cărei efecte lasă comunitatea complet transfigurată, afectând în mod irevocabil viața tuturor celor care trăiesc în Eyam. Am perceput cartea ca pe o complexă analiză a sufletului uman confruntat cu această catastrofă și a schimbărilor psihologice pe care le produce în săteanul simplu al secolului al șaptesprezecelea, ce recurge la mânia lui Dumnezeu ca singura metodă de înțelegere a originii acestei drame. Dar pentru câteva dintre personaje, neclintirea religioasă cu care au întâmpinat inițial această încercare supremă sfârșește prin a fi sacrificată odată cu viețile celor din jur, într-un act suprem de confuzie în fața muțeniei lui Dumnezeu și a lipsei minunilor pe care aceste suflete le-au așteptat în van de-a lungul acelui an al ciumei.

Geraldine Brooks alege să nareze faptele acestui fatidic an din perspectiva servitoarei rectorului și a soției sale (Michael și Elinor Mompellion), Anna Frith, personajul central al cărții și cel a cărui identitate cunoaște cele mai profunde schimbări pe parcursul romanului. Ea ne este inițial prezentată drept văduvă de miner, deținătoare a unei mici turme de oi care le asigură subzistența ei și celor doi fii ai săi, și servitoare la familiile Mompellion și (ocazional) Bradford – cei din urmă fiind nobilii acestui sat. Însă Anna Frith trece printr-o evoluție de caracter impresionantă. Ea reușește să își depășească simpla condiție prin muncă, dedicație și uitare de sine în încercarea de a-și ajuta vecinii, misiune pe care o îndeplinește cu o totală abandonare în munca impusă astfel. Sensibilitatea și delicatețea ei contrastează puternic cu lumea brutală și aspră a vieții de la țară în acel secol, fiind ilustrată, de pildă, prin înțelegerea și înăbușirea oricărei urme de dușmănie față de tatăl ei. Acesta este un alcoolic periculos și violent, care îi distruge copilăria și contribuie la moartea timpurie a mamei ei. Dorința de a-și extinde limitatele cunoștințe medicale, dar și culturale, o transformă în eleva conștiincioasă a lui Elinor, de la care învață să scrie și să citească. Împreună, cele două femei devin personalul medical al satului, învățând să prepare numeroase leacuri din plante și substanțe naturale. Dăruirea de sine cu care Anna Frith se dedică încercării de vindecare a bolnavilor și de întărire a supraviețuitorilor ar putea fi interpretată, poate, ca izvorând dintr-un sentiment de vină, întrucât primul caz de ciumă din Eyam este înregistrat în casa ei. Asta o face și una dintre primii locuitori ale căror familii încep să fie decimate de boală. Spre deosebire de restul sătenilor însă, Anna reușește să își mențină o stăpânire de sine ieșită din comun, o verticalitate morală care o face să se ridice împotriva actelor din ce în ce mai inumane cărora li se lasă pradă cei din jurul ei. Luptând împotriva superstițiilor care se nasc în sânul acestei comunități confuze, pentru care cuvintele rectorului continuă să își piardă caracterul convingător, Anna reprezintă încercarea rațiunii de a controla spiritul uman asfixiat de durere și lăsat pradă propriilor demoni interiori. Extraordinara ei tărie de caracter e probată fără încetare. Ea culminează atunci când atât tatăl, cât și mama vitregă sunt acuzați și pedepsiți crâncen de către comunitate, când oribilele lor încercări de a profita de nenorocirea abătută asupra celorlalte familii ies la iveală. Anna le acceptă soarta și refuză să le vină în ajutor. Totuși, în finalul narațiunii, ajunge să se învinovățească pentru lipsa ei de acțiune, când nebunia mamei sale vitrege se revarsă asupra lui Elinor Mompellion, mentorul și cea mai apropriată prietenă a Annei. Rezultatul final al acestei sforțări este însă, pentru ea ca și pentru rector, dispariția credinței ca pilon pe care ei și-au construit, până în anul ciumei, întreaga existență: (…) I cannot say that I have faith anymore. Hope, perhaps. We have agreed that it will do, for now („… nu pot să spun că mai am credință. Speranță, poate. Am decis că ajunge deocamdată“).

Cea mai cutremurătoare componentă a acestei cărți este surprinderea degradării accelerate a spiritului uman în fața tragediei aduse de ciumă asupra comunității. Cartea este emoționant scrisă într-o tonalitate profund nostalgică și evocă perfect vremurile descrise prin utilizarea termenilor din engleza arhaică și a stilului religios al epocii. Însă Year of Wonders constituie totuși o lectură extrem de dificilă prin încărcătura emoțională pe care o explorează. Este unul dintre puținele volume pe care le-am parcurs în care fiecare nou capitol adâncește lectorul irevocabil în universul în continuă degradare în care sunt captive aceste personaje. Nu se alternează între tristele evenimente relatate și raze de lumină aruncate când și când asupra acestei lumi. Evenimente precum câteva nașteri fără complicații și salvarea unei orfane de la ruină absolută sunt înăbușite de torentul de durere care îneacă viețile tuturor celor care au mai rămas în Eyam, și al căror număr se reduce cu fiecare zi ce trece. Reacțiile oamenilor surprinși de acest atac fulgerător al bolii ilustrează un spectru extins de acte nebunești cărora ființele umane le cad victime fără nicio diferențiere între călăi și sacrificați. Primul dintre ele:  învinovățirea de vrăjitorie și grabnica condamnare la moarte a celor care deținuseră rolul de vindecătoare înainte ca Anna și Elinor să le calce pe urme. Urmează apoi asumarea rolului de fantomă a uneia dintre „vrăjitoare“, pentru a obține bani de la superstițioșii disperați care încep să își pună speranța în diavol când rugăciunile le rămân fără răspuns. Lăcomia extremă duce apoi la încercarea de îngropare de viu a unui supraviețuitor al ciumei, pentru ca cel care îi săpase groapa să îi fure bunurile. Cumplita soartă a groparului, lăsat pe mâna furiei sălbatice a sătenilor, devine sămânța nebuniei ce culminează cu utilizarea aceleiași arme pentru a obține răzbunare. Evenimentele se acumulează vertiginos ca un bulgăre de pământ ce câștigă volum în căderea sa de-a lungul unei pante de munte, și care ajunge să izbească pământul cu o forță însutită. Tragedia se consumă în interiorul satului și își augmentează dimensiunile cu fiecare nouă pervertire a valorilor umane care îi cad pradă.

Intensitatea mistuirii deopotrivă fizice și spirituale ce consumă acest focar de ciumă rezultă în decizia rectorului de a sigila comunitatea față de orice influență exterioară, în încercarea de a limita extinderea bolii. Un principiu care ne sună, din păcate, prea familiar astăzi, când umanitatea a pus din nou în practică dispoziții asemănătoare. Astfel, sacrificiul pe care îl fac locuitorii din Eyam la începutul acestui an tragic, luând decizia de a renunța la promițătoare șanse de salvare prin părăsirea acestui loc, e ca o rană ce continuă să fie adâncită de evenimente ulterioare, în loc să fie urmată de vindecare. Salvarea, totuși, e oferită tot de către Michael Mompellion, care propune o purificare în masă prin arderea bunurilor din sat. Un ultim sacrificiu material făcut de către o comunitate care pierduse deja tot ce era de pierdut: All these humble things, waiting mute for the torch, spoke to me of the other losses that could not be piled up and regarded: the daily gestures of tenderness between man and wife; the peace in a mother‘s heart at the sight of her sleeping babe; the unique and private memories of all the many dead („toate aceste lucruri umile, așteptând mute flacăra, evocau pentru mine celelalte pierderi care nu puteau fi adunate și privite: zilnicele gesturi tandre dintre bărbat și soție; pacea din inima unei mame admirându-și copilul adormit; amintirile unice și private ale celor mulți ce au murit“). Însă tocmai cel care ceruse aceste sacrificii celor pe care îi îndruma în credința lor, încercând să o mențină pură în ciuda decăderii infiltrate pretutindeni, ajunge să se îndoiască de propriile convingeri și cade victimă tentațiilor trupului, renegându-și trecutul și părăsind rolul de părinte spiritual. Suprapusă peste această dramă colectivă a comunității, povestea degradării morale a rectorului, care o atrage în plasa sa și pe eroină –  predispusă geloziei față de nobila Elinor – adaugă o altă dimensiune întunecată romanului. Cea din urmă cortină ce cade peste viața Annei în Eyam, loc pe care îl părăsește după o ultimă faptă bună, ce o readuce la condiția de mamă și îi dă puterea de a stabili un nou început, departe de tărâmul bântuit de ciumă și de amintiri înveninate.

Marcată la tot pasul de frământări ale minții încercând să înțeleagă experiența epidemiei, de întrebări profunde ce rămân fără răspuns, de rugăciuni menite să consolideze credința, dar care sunt înfrânte până la urmă de spectrul deznădejdii, Year of Wonders constituie o remarcabilă explorare a sufletului uman aflat în căutarea adevărurilor fundamentale pe care se bazează existența fiecăruia. Această căutare nu culminează, însă, cu lung așteptata iluminare sufletească ce ar trebui să îi devină apogeu. Supraviețuitorii acestei drame iau viața de la capăt fără să fi găsit răspunsurile așteptate, iar ipotezele formulate atunci sunt la fel de valabile și acum, pentru cei pentru care explicațiile mistice nu mai sunt de ajuns: Why, I wondered, did we, all of us, (…) seek to put the Plague in unseen hands? Why should this thing be either a test of faith sent by God, or the evil working of the Devil in the world? One of these beliefs we embraced, the other we scorned as superstition. But perhaps each was false, equally. Perhaps the Plague was neither of God nor the Devil, but simply a thing in Nature, as the stone on which we stub a toe („De ce, m-am întrebat, încercăm noi toți să atribuim ciuma unor mâini nevăzute? De ce ar trebui această boală să fie ori un test de credință trimis de Dumnezeu, ori lucrul blestemat al diavolului în lume? Pe unul din aceste principii îl acceptăm, pe celălalt îl disprețuim drept o superstiție. Dar poate că ambele sunt false, în mod egal. Poate că ciuma nu e nici de la Dumnezeu, nici de la diavol, ci doar un lucru al Naturii, la fel ca piatra de care ne zgâriem un deget“).

 

*Iulia-Mădălina Ștreangă, colaboratoare Alecart, este studentă la doctorat în cadrul MIT-WHOI Joint Program în oceanografie chimică

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!