Antisocial (Teatrul „Radu Stanca”, Sibiu). Radiografia unui sistem de învățământ bolnav (ora online)

Când unii reușesc să-și dea jos vălul de pe ochi, alții și-l strâng cu și mai multă încredere, pentru că se simt de partea corectă a baricadei. Spune-mi de care parte te afli ca să-ți spun din câte iluzii se compun alegerile tale. (Alina Vițel)

Astăzi la ora online de literatură ne-am confruntat cu coroziunea unei realități universale care ar fi, așa cum ne spunea Raisa, aproape comică dacă, după ce am fost martori la comedia umană a sistemului de învățământ, nu am conștientiza că la capătul acestei înșiruiri de paradoxuri, fațade arătoase și dialoguri unilaterale suntem noi. Am încercat astfel să dezasamblăm bucată cu bucată carapacea libertății interioare a fiecăruia, fiind conștienți că doar asta ne-ar mai putea salva de mecanismele ruginite ale sistemelor din care facem parte. Având ca pretext spectacolul lui Bogdan Georgescu (care a fost disponibil pe youtube pentru câteva zile), ne-am întrebat cât suntem noi în societate și cât devenim pe zi ce trece măștile pe care ni le-am pus pentru a păstra intacte aparențele. Un spectacol ambițios despre scânteia de răzvrătire ascunsă adânc în fiecare dintre noi. Despre imposibilitatea de a-ți face auzite gândurile până la capăt (nu în primul rând pentru că ceilalți îți sufocă libertatea de expresie, ci pentru că tu te afli în punctul în care nu mai știi cum să ți-o asumi). Despre erorile umane ale unui sistem de învățământ în aparență impecabil. Și despre efervescența adolescenței, solidaritate, ipocrizie, frică. Frica de a nu spune nimic versus frica de a mai spune până și o silabă în plus în fața cui nu trebuie. Frica de autoritate (termen care aici nu este sinonim cu superioritate), frica de uniformizare a unora în contrast cu frica celorlalți de a ieși (prea) mult în evidență. Și resemnare în fața imposibilității de schimbare.

Trista concluzie este: cu cât vom fugi mai mult de ipocrizia celor din jur, cu atât va fi mai mare riscul de a ne complăcea și noi în ea. Fiindcă, așa cum ne spunea Raisa Manolescu, cu cât ceva este mai familiar, cu cât simțim că vorbește (sau, mai bine zis, urlă) mai mult despre noi înșine, cu atât percepem mai acut nevoia de a ne distanța de acel ceva, căci preferăm reflexiile care distorsionează & atenuează realitatea în detrimentul celor care o arată exact așa cum este. Și, fără nicio urmă de îndoială, spectacolul Antisocial constituie un astfel de exemplu, căci înfățișează o lume ce pare atât de ireală, încât abia la finalul ei conștientizezi că ai jucat & încă joci în ea din momentul în care ai învățat că școala este locul unde deviza toți pentru unul și unul pentru toți se transformă în scapă cine poate. Și cum poate.

 Spectacolul Antisocial al Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu prezintă imaginea a trei oglinzi aflate într-un cerc, care reflectă lumina în moduri diferite, dar de la aceeași sursă: lipsa integrității morale. O societate bolnavă încă de la rădăcinile ei, unde pe băncile școlii sunt predate ipocrizia și falsele valori, cu scopul de a menține o imagine de fațadă: prestigiul. Prima scenă prezintă un grup de liceeni în pragul exmatriculării pentru că au creat un grup de Facebook în care profesorii sunt ironizați și devin ținta umorului lor coroziv. Unul dintre ei dezvăluie aceste materiale unui dascăl și ajunge centrul anchetei. Elevii, cu nasul în telefoane, stau la masă și aruncă priviri suspecte unul altuia. Din dorința de a găsi făptașul, fiecare este redus la un (alt) profil de Facebook și colegii devin exclusiv niște avataruri care trebuie să fie învinse. Această scenă a dezumanizării este efectul anilor petrecuți în școala românească, unde în comportamentul tinerilor apare nevoia de a (te) ascunde constant. Greșeala nu este o oportunitate de a învăța, ci cauza unor multiple sancțiuni, iar cel care greșește este văzut ca o persoană care nu (mai) merită respectul celorlalți. Discuția are loc la o masă dreptunghiulară, care niciodată nu ar putea fi rotundă din cauza lipsei de egalitate, a etichetelor puse celuilalt și a instinctului de a-l detrona pe cel din fața ta. (Alina Sava)

Ești tu cu tine. Și e bine în peșteră. Tu cu tine.

 Vorbind despre această ieșire din matcă a răului progresivă, evidentă pentru cei care privesc din afara sistemului, dar niciodată pentru cei implicați, care anihilează treptat orice intenție de reinstaurare a onestității, am analizat cele trei grupuri sociale pe care le prezintă spectacolul. Fiindcă se poate trasa conturul unei linii de interdependență între fiecare elev, părinte, profesor interpretat de câte un actor, indicând tocmai faptul că fiecare grup social își trage seva din același compromis. Ce rost ar mai fi avut o schimbare a actorilor sau o eventuală distingere simbolică între ei prin purtarea unor măști când malaxorul strâmtorilor sociale i-a redus pe toți la aceleași dimensiuni ale gândirii? Fiecare pas în afara careului, fiecare ocheadă mai sus de restricții sunt o atingere adusă nevoii sistemului de a ne fi sedată îndrăzneala, de a ne fi resuscitată, stabilizată și monitorizată docilitatea. O lovitură adusă nedreptății e o lovitură adusă constructului pentru care am fost și suntem pregătiți încă de mici – ceea ce înseamnă că e o lovitură peste care nu se poate trece, căci aduce după sine contuzii care, înmulțindu-se, vor conduce la un inadmisibil colaps al cercului vicios pe care l-a confirmat indolența. Turnătoria, ieșirea în avantaj odată ce se descoperă că alții au clacat nu sunt doar posibilități, ci scenarii concrete, desprinse din realitatea noastră, a tuturor. (Alina Vițel)

Cel mai grav mi se pare că nu discutăm despre faptul că unul dintre elevi i-a turnat pe ceilalți

Nu întâmplător grupul de elevi este singurul dintre cele trei care nu poate părăsi camera pe tot parcursul spectacolului. Fiindcă nu plecăm de aici până ăla care a turnat nu recunoaște. Prizonieri ai realității, intuind pericolul, însă neștiind cum să-l gestioneze până la capăt, elevii nu fac altceva decât să se complacă, așa cum observa Raisa, într-un fals sentiment de rebeliune, care e mai mult simulat decât asumat. Iar în acest context gestul lui Cristi, cel de a da „invite” profesorului în grupul de Facebook în care elevii făceau glume pe seama cadrelor didactice, este mai mult unul de conștientizare a propriei lașități decât unul de înlăturare a responsabilității (turnătorii vor fi mereu protejați). El nu le spune profesorilor din frica de a continua clandestin, ci tocmai din dorința de răzvrătire asumată. Fiindcă ce sens are să spui ceea ce te deranjează la profesorii tăi pe ascuns, mascând cu glume și emoticoane o reală frustrare, când poți să pășești cu adevărat în față și să nu te mai ascunzi în spatele unui nickname fals? Însă poate avea cineva captiv în erorile sistemului cu adevărat curajul de a face un pas în față?

Alina Vițel ne spunea că o glumă destinată unui spațiu închis nu poate deveni calomnie, fiindcă descoperirea ei nu era menită să se întâmple. Însă este de ajuns ca unul singur din grup să realizeze că un spațiu închis nu este suficient, că are nevoie de un nou public, pentru ca acest adevăr să se schimbe. Și moralitatea să-și inverseze polii de referință. E de ajuns să realizeze unul singur că frustrarea lor (justificată de altfel) sau că lipsa lor de respect pentru profesorii care nu-i învață nimic cu adevărat și îi jignesc la ore este lipsită de valoare dacă nu poate fi cunoscută de toată lumea. Conștientizarea unuia dintre ei că grupul de Facebook ce a stârnit atâtea controverse nu este decât o altă formă de camuflaj a ipocriziei pe care chiar ei au declarat că o detestă, cum o numea Raisa, devine astfel de ajuns pentru a disloca fărâmele de revoltă suprimate din toate personajele spectacolului. De la părinții autosuficienți (Nu poate să-i ruineze viitorul copilului meu), la profesorii care nu caută un real vinovat, ci doar o ocazie de a implementa o pedeapsă care să apere aparențele (o pedeapsă tot trebuie sa primească unul dintre ei, doar suntem profesori), la elevii care bat cu pumnii în masă (Până aici! Până aici!), în toți curajul de a se împotrivi canoanelor stricte ale sistemului pe care îl reprezintă durează doar cinci secunde, cât îi ia unui părinte să arunce o sumă însemnată pe masă sau unui profesor să propună crearea unei reviste de umor. De altfel un gest, așa cum atrăgea atenția tot Raisa, care, deși pare unul permisiv și extrem de generos, nu reprezintă altceva decât tot o altă încercare subconștientă de a îngrădi libertatea elevului și de a i-o putea monitoriza constant.

În dragoste și în interiorul sistemului totul e permis. (Alina Vițel)

Perspectiva îngrădită nu îi lasă pe adulți să vadă dincolo de metaforă, iar articolul scris de unul dintre ei despre asemănarea dintre profesor și un actor este dur criticat. Dincolo de nevoia imediată de a acționa pentru a sancționa elevii în cauză, existența profesorilor pare să nu aibă un centru de referință, un scop sau o poveste. Dascălii nu-și cunosc discipolii și întâlnirea cu realitatea este surprinzătoare: dar ei chiar vorbesc așa? (Alina Sava) Momentul în care profesoara citește legenda de prescurtări și expresii folosite pentru Facebook ca un robot, neascultând când ceilalți o rugau să se oprească, mi-a amintit într-o mare măsură de felul în care mulți profesori predau în școală. O înșiruire de date impersonale, aplatizate, oferite fără intenția de a fi receptate cu adevărat de cei care te ascultă. Pe cât de absurd este sistemul de căutare a pedepsei (profesorii care au ajuns să cuantifice până și libertatea utilizând un tabel de formule și, bineînțeles, părinții, ce nu mi se par altceva decât întruchipări ale defectelor copiilor lor, parafrazând-o pe Raisa), pe atât de greu devine să acceptăm că ironia finalului nu reflectă decât însăși dezumanizarea completă a întregii noastre lumi. Fiindcă un sistem de învățământ corupt nu înseamnă decât un întreg sistem uman devalorizat.

Cristi nu a vrut să se (mai) complacă în situația profesorilor săi, pe care prestigiul îi învățase să spună ce-i deranjează/rănește/frustrează doar pe la colțuri și doar în șoaptă. Nu a vrut să se (mai) complacă în situația părinților care calculau sumele pentru festivități și pentru favorurile acordate profesorilor. Și nu a vrut să se (mai) complacă nici în situația colegilor săi, pentru care ideea de revoluție era mult mai consistentă decât revoluția în sine. A fost singurul care a vrut să expună ce făcuseră. Care a vrut să-și explice dorința de a face asta, să-și asume fapta. Și a fost singurul care a fost exmatriculat. Pentru că școala ne învață că este mai util să-ți vezi de peștera ta și de pata ta de întuneric decât să încerci să luminezi puțin întunericul care ne înconjoară pe toți.

Sinceritatea față de sine

După vizionarea acestui spectacol, mi-am pus întrebarea Cine e de vină? Mai concret: De la cine a pornit afecțiunea asta acută, care pare să fie incurabilă? Cine e pacientul 0 și unde e soluția? Sunt oare, licee de prestigiu, care nu se încadrează în această poveste? Cred că Antisocial poate constitui o lecție de morală, o dezbatere asupra capriciilor și, nu în ultimul rând, un prim pas spre sinceritatea față de sine. (Alina Sava)

Am văzut un spectacol care întruchipează o lume în care orice urmă de creativitate și de ingeniozitate este strivită de strictețe și de regulament, în care copiii par a fi întruchipări ale defectelor părinților lor și o lume eronată, care elimină individualitatea pentru a crea performanțe în mase. În momentul în care fiecare tânăr vorbea în întuneric am ținut neapărat să cred că acea voce era una a adultului din el, a unui matur capabil să distingă binele de rău; și acea scenă m-a făcut să cred că, într-o astfel de lume, mai există o speranță. Aceasta a fost imediat spulberată de replica unuia dintre elevi: „unii chiar cred în chestia asta cu libertatea de exprimare până li se face frică și atunci se întorc în peșteră și stau la calculator”. Mărturisesc că am realizat că suntem orbi abia în momentul în care am fost obligați să privim atent ce se întâmplă în jurul nostru. (Raluca Gribincea) 

Nu pot decât să închei acest articol cu sinteza realizată de Raisa Manolescu a celor trei ore în care am discutat aprins despre diferența dintre dreptate și corectitudine, despre faptul că cele mai puternice accese de libertate nu se pot naște decât într-un sistem puternic, despre cei care clamează că doresc schimbare fără să fie în realitate capabili să o trăiască. Pe scurt, despre noi și despre propriile valori: Dincolo de toate aceste imagini care se derulează pe repeat (atât în piesă, cât și în lumea pe care o descrie ea), cel mai trist mi se pare faptul că nu pot spune că Antisocial este un spectacol șocant. De fapt, am senzația că orice persoană șocată de această comedie umană nu și-a dat seama că joacă în ea. Căci, în resemnarea indisolubilă cu care rămâi la finalul spectacolului, singura formă de sfidare de care te mai poți agăța este să îți dai seama că acesta este rolul din care nu ai privilegiul să ieși la lăsarea cortinei.

La finalul spectacolului răsună Gaudeamus igitur. Un fel de „curat constituțional” al lui Pristanda.

[Citește AICI o altă cronică a spectacolului Antisocial.]

 

*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!