Dar toată mișcarea inimii tale, dar tot ce ai fost, astea unde se duc?
Între zborul indiferent al păsărilor și țărâna neagră prin care se târăsc sau se contorsionează trupuri, răsfirată printre degete ca într-o litanie, lipindu-se de carne pentru a aminti ce suntem, între croncănitul sinistru al corbilor și șuierul vântului măturând timp, spulberând materie, rostogolind apocaliptic fuioare de ploaie, frunze moarte, zăpezi și oameni peste alți oameni, fisurând tot ceea ce pare a fi trainic sau suportabil, se trec zile și vieți. Dispar iluzii, speranțe, dispare inocența, dispar apropierea și căldura, dispar oameni și se trece viața. În spectacolul acesta, deopotrivă tragic și grotesc al existenței. A tot ceea ce este.
Fiecare cu moartea lui.
Când încerci să arunci în hăul ce se deschide în fața ta toate spaimele și toată durerea, invocând duhul întunericului în speranța prostească, dar atât de omenească, a unui un pic mai bine, ajungi să împingi în gol ceea ce ar fi putut fi o urmă de liniște, de stabilitate, de frumusețe. Rămâi cu povara unei vinovății ce roade mereu, între zidurile tot mai înalte ale înstrăinării, ținând în brațe un trup de păpușă care nu a fost niciodată a ta, dar care ai putea fi chiar tu – la fel de bine ca cealaltă, sora vitregă nedorită, zgâtia, lepra ce ți-a furat tatăl; o păpușă pe care o vei îngropa – odată cu ea răstignindu-te și lăsându-ți doar umbra să hălăduiască prin lume, carcasă goală, în pământul negru din cimitirul răscolit de puhoaiele ce scot la suprafață oase albe. Atât a rămas din ceea ce au fost oamenii cu rănile lor nevindecate, cu vânătăile înflorind negre în carne și în suflet, cu instinctele, pulsiunile animalice, mecanica vană a reproducerii, căutarea inconștientă, dar mereu feroce, a plăcerii sau a uitării, oboseala tot mai densă, singurătatea tot mai atroce și gândul, cutremurând zilele și nopțile unei fetițe, ale unei tinere, ale unei mame, ale unei femei cu viața ratată, dar cu iluziile intacte, de a pleca în lume, de a pleca departe – pe aripile dansului sau ale visului, agățată de o funie care să nu o mai lege de pământ, ci să o poarte la marginea unei alte vieți. Unde o floare albă de hârtie poate crește printre scaieți și poate fi ocrotită de jocul sălbatic al celorlalți, unde Auraș nu veghează din nori, unde ochiul camerei de fotografiat încă reușește să înghețe în fotografii niciodată developate frumusețea și vulnerabilitatea unei copile pierdute printre ai săi și viața lui nu a fost spulberată de boală, unde pruncii nu se abandonează și nu spun fetițelor de pe uliță mamă, unde nu te îmbuibi cu măruntaie pe jumătate crude, în mirosul gros de sânge, visând la prospețimea căpșunilor dintr-o primăvară deocamdată imposibilă, mult prea îndepărtată. La marginea altei vieți pe peronul căreia așteaptă un tată, nu o absență, nu o traumă, nu o dragoste risipită. Acolo unde ești încă liber să o iei de la capăt, să scrii o carte – fie ea și despre înstrăinare, dar mai bine despre opusul ei (care o fi fiind acela, căci mintea ta nu îl cunoaște, limba nu-l poate articula, sufletul doar tânjește și se lovește iar și iar de imaginea celui mai frumos zâmbet dintr-un bloc de pensionari oglindit și mutilat de indiferența unui poștaș căruia i te oferi. Și nu, nu e greu să ai cel mai frumos zâmbet, ci să ai o viață a ta, să ajungi la marginea unei alte lumi, să faci un salt și să plonjezi într-o altfel de viață.
stau în poartă / mă uit la mine cum dansez în grădina de dincolo de zid / un dans pe care nu l-am învățat niciodată / mă ciupesc de brațe să văd dacă mai sunt pe / aici / se pare că da / se pare că nu / se pare că da / se pare că nu / se pare că da / se pare că.
Spectacolul lui Radu Afrim e un amplu poem al momentelor ratate, al existențelor secționate, al disparițiilor de tot felul, al hăurilor care se cască tot mai neliniștitor, al vieților mici și al suferințelor bine pitite, dar nicicând vindecate, al singurătăților, al eșecurilor. Dar e în exact aceeași măsură cartografierea convulsiei cărnii și a dorinței, a dansului macabru și ridicol al instinctelor, al hohotului tâmp, dogit, ce ne împinge în coregrafia unei viețuiri larvare, o analiză în tușe groase a egoismului, a bigotismului, a micimii, a măruntaielor colcăitoare, a indiferenței. Spectacolul lui Afrim e un uriaș elogiu adus vieții, înălțat printre hohote de râs și decupaje caricaturale, coborând în bolgiile sufletului omenesc, cu ecouri din Ecleziast (aproape că nu e scenă în care din fundal să nu răsune sau să nu se lipească pe retină imagini ale acelui vanitas vanitatum et omnia vanitas), dar cu o infinită înțelegere pentru slăbiciunea, pentru inocența ultragiată, pentru vulnerabilitatea, pentru singurătatea, pentru căderile, pentru eșecul și înstrăinarea ce brăzdează viețile tuturor acestor oameni. Oameni vii, oameni adevărați, schilodiți de pofte și de dezamăgiri, nu personaje cărora le dai pentru un timp consistență.
Bucățile de text preluate din Ștefania Mihalache (Pipote și căpșuni), Anca Vieru (De-o parte tu), Lorina Bălteanu (Dealul meu n-are vârf, Firea lui Cuza se mărită, În grădina devastată), Ruxandra Burcescu (Goldenii Gândului), Lavinica Mitu (Ultimul tată), Simona Popescu (Îmi amintesc) sunt recuperate într-o amplă și dureroasă poveste despre om, spusă în registre diferite, care se întretaie și își răspund, care nu alunecă niciun moment într-o singură direcție, ci spun polifonic ceea ce suntem, devoalând toate nuanțele a ceea ce facem și a ceea ce ajungem să ne facem. Așadar, o poveste despre om, despre timp și despre fragilitate. Despre amintirea care încearcă să ocrotească crâmpeie mici de inocență sau să îngroape cele mai negre coșmaruri în care noi sau celălalt ne împinge. Printre sforile groase ale instinctelor exacerbate până la limită de poetica afrimiană (în imagini și gesturi ce contorsionează grotesc trupurile și chipurile, în grimase accentuate când de albul mortuar al fețelor, de roșul strident al buzelor tăiate de neputință, dezamăgire sau de rânjete perplexe, când de pata violentă de culoare ce subliniază o poftă, o căutătură, un reflex al mecanismelor sufletești larvare) țâșnesc oaze de poezie pură, tânguiri ale unor suflete ce nu încetează să spere, bâjbâind prin întuneric. Sunt în această poveste toate nucleele obsesionale ale spectacolelor lui Afrim. Perfect calibrate. Textele de bază nu au dispărut, ci au fost remodelate, reinterpretate, recontextualizate. Vocile s-au multiplicat, eul s-a scindat, tatăl, mama, fiul, fiica și-au ciocnit neputințele, prezentul e fisurat de traumele trecutului sau proiectează dorințe ce se frâng necontenit sub forța realității. Într-o odisee a viețuirii făcută vizibilă deopotrivă prin cuvânt, fotografie, imagine în mișcare, trup în acțiune, încremenire, tăcere, cântec și tânguire. Evident, orice spectacol e sincretic, e un eșafodaj ce presupune polisemia semnelor, dar în cazul lui Afrim e mult mai mult. E genialitatea unei priviri ce decupează și ajustează, ce remodelează. Din zone diferite (ale literaturii, cinematografiei de artă, vizualului fotografic) într-o călătorie printre stiluri la sfârșitul căreia spectacolul poartă definitiv amprenta viziunii lui Afrim. E imposibil să nu recunoști dialogul cu universul lui Kusturica, lentoarea și neliniștea, poezia din Tarkovsky, claritatea și acuitatea liniilor din cinematografia coreeană, amestecul de realism dur, de balcanism și apoi sfâșietoarea vulnerabilitate ce vine dinspre literatura rusă, dar toate acestea sunt acolo transfigurate într-o existență de o covârșitoare forță și autenticitate pe care Afrim o impregnează lumii pe care a creat-o. O lume care e lumea lui Afrim.
Cu vârful degetelor căutam aici ceva viu.
Excepțională e maniera în care spectacolul păstrează autonomia secvențelor fără a fisura imaginea de ansamblu, poveștile altora devenite poveste a omenescului. Excepțional finalul, în care sunt reuniți toți oamenii aceștia singuratici și însingurați, măturați de pofte și striviți de viață, cu toate beteșugurile lor, pentru a mărturisi fiecare și toți împreună despre ceea ce rămâne, pentru a-și reaminti și a ne reaminti că da, am trăit și că amintirea este felul nostru de a încerca să punem stavilă timpului și disoluției. Chiar dacă viața ta arată ca două șine de cale ferate pe care au fost răstignite visuri de copil, ratări de om matur, neputințe de bătrân. Kieślowski își reunea și el personajele la finalul Trilogiei culorilor, amintind că timpul și locul sunt relative, dar poveștile vieților lor rămâneau de sine stătătoare. Afrim leagă în final toate aceste destine și le pune pe același plan într-un cutremurător dialog al neputințelor și într-o solară pledoarie pentru viață:
Îmi amintesc
mănunchiul de ghiocei răsfirat pe pămîntul îngheţat
şi cum unul dintre noi a spus privindu-i: „Ăştia sîntem noi“
sumedenia aia de mormoloci într-o baltă
– broaşte-n formare –
şi cum am spus privindu-i: „Ăştia sîntem noi“.
Îmi amintesc rugăciunile inventate de mine.
(…)
Îmi amintesc cum înregistram tot felul în minte pentru un posibil sfîrşit de film
(Mi-aş fi dorit să fac filme
în care imaginile să nu fie doar imagini). (Simona Popescu – Îmi amintesc)
M-am întrebat la un moment dat aseară cum ar arăta un film marca Afrim și nu am nicio îndoială că genial. Dar știu că cinematografia și cinefilii nu ar putea fi niciodată la fel de câștigați cum este teatrul pentru că există un regizor ca Radu Afrim. Teatrul care, dincolo de orice, înseamnă a lucra cu oamenii, a vedea în fiecare actor ceea ce este, dar mai ales ceea ce poate fi și a-l obliga să iasă din el însuși, dând totul pe scenă. Rămânând el însuși fiind un altul. Actorii ieșeni ar trebui să fie infinit de recunoscători pentru fiecare spectacol pe care îl realizează Afrim pe scena Naționalului. Jocul de aseară a arătat încă o dată o perfect articulată coregrafie. Nu am avut niciun moment impresia că spectacolul se joacă, ci că viața se trăiește sub ochii noștri. Fiecare în parte și toți ca echipă au creat existențe și destine, indiferent de lungimea partiturii sau de natura ei. A fost încă un spectacol în care am văzut că Pușa Darie poate juca admirabil în orice registru, că Ada Lupu are o tehnică dublată de o sensibilitate și de o fragilitate doar ale ei, că Horia Veriveș reușește să facă viu un om uneori fără a rosti nicio replică, că Andrei Sava a crescut enorm, că Daniel Busuioc, Ionuț Cornilă, Cosmin Maxim pot salva orice spectacol. Și am descoperit-o pe Mălina Lazăr într-un tur de forță ce o scoate din categoria tinerilor actori și o așază în cea a actorilor. Alături de ei și împreună cu ei, Livia Iorga, Diana Roman, Răzvan Conțu, Dumitru Năstrușnicu, Georgeta Burdujan, Diana Vieru, Octavian Păun, Luca Gumeni, Anamaria Rusu, Andreea Stratulă, Marian Stavrachi, Ioana Aciobăniței.
Aseară, pe scena Naționalului ieșean a fost viață. Doar viață. Cu tot ce înseamnă ea, cu tot ce se poate păstra din ea într-o Antologie a dispariției. Sub semnătura lui Radu Afrim.
- [Citește AICI impresii despre volumele Gene dominante, de Ștefania Mihalache și Instabil, de Ruxandra burcescu, AICI– cronica romanului Lorinei Bălteanu, Legată cu funia de pământ, și AICI– recenzia volumului Cartea plantelor și animalelor, de Simona Popescu!]
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto: Paul Adrian Chiș
