Orice retrospectivă la început de an cred că e menită să încerce să țină departe pierderile. Pentru a nu le contabiliza, te apropii de ceea ce le poți opune, de ceea ce a contat în anul care tocmai a trecut. Și cea mai trainică bucurie rămâne recuperarea cărților care ți-au fost alături. Așezarea lor între cel care ai fost și cel de acum, de după întâlnirea cu ele. Nu rânduirea lor în topuri, ci înconjurarea, încă o dată, de gândul care te-a însoțit atunci când le-ai citit. De aceea, rândurile de mai jos nu reprezintă un clasament, ci o împărtășire din ceea ce am descoperit, în (și prin) literatură anul trecut. Acele cărți care mi-au dăruit ceva. Le-am ales doar pe cele ce au fost publicate în 2022. Și m-am bucurat să constat că multe aparțin unor scriitori care mi-au devenit de mult dragi, dar că sunt și autori noi, pentru prima dată traduși în română. 
- Cea mai tainică amintire a oamenilor, de Mohamed Mbougar Sarr – Premiul Goncourt 2021
Acaparator, dens, căutând să nu rateze nicio temă esențială și reușind să o facă fără a da impresia că aceasta este miza (fiindcă nu este), plurivalent, ancorat în realitate, dar depășind-o, cu o construcție narativă fără fisură, scris parcă pe viață și pe moarte, Cea mai tainică amintire a oamenilor e un roman al obsesiilor și al căutării, o carte în miezul căreia se află chiar literatura, frumusețea și cruzimea ei tăioase, acaparatoare și salvatoare, fantoma acelui „a fi sau a nu fi” al oricărui scriitor, alternativa în fața căreia șovăie inima oricărui om bântuit de literatură: a scrie, a nu scrie. Mohamed Mbougar Sarr vorbește într-o anumită măsură despre orice scriitor devorat de nevoia de a scrie, despre temerile, și orgoliul, și ratarea care stau mereu la pândă, dar și despre condiția autorilor veniți la Paris din țările care au fost colonii franceze, despre privirea criticii aruncată asupra lor, despre complezența cu care sunt promovați, folosiți, asimilați sau, dimpotrivă, despre disprețul față de această literatură „marginală”, care, se crede încă, are nevoie de confirmarea „marilor literaturi” și, dacă nu livrează imaginea facilă, exotică a unui spațiu, se lovește de ostracizare. Despre opțiunea acestor scriitori de a se elibera de rădăcini, de a-și nega și a-și trage forța din ura față de identitatea de acasă, de a face din aceasta chiar sângele cu care își scriu cărțile sau dimpotrivă, de a reveni acolo de unde au plecat, în chiar locul întunecat unde s-a născut trauma – personală și colectivă – pentru a-și putea regăsi cu adevărat vocea, a căuta să-și scrie Cartea sau a se retrage în tăcere. Cea mai tainică amintire a oamenilor e o carte care nu oferă răspunsuri sau soluții, dar care se naște din marea, singura obsesie pentru care nu există antidot: fantasma literaturii, căutarea trupului ei sălbatic și triumfal, a frumuseții ei devoratoare. (Recenzia volumului, AICI.)
- Povestea Ástei, de Jón Kalman Stefánsson
Romanul lui Stefánsson e o poveste despre pierderi și despre ceea ce rămâne în urma lor. Despre bucuria și tristețea vieții, despre sfâșierea ce o însoțește negreșit. Despre frumusețea care există, dar nu durează. Despre rămășițele de care te agăți când rămâi singur: un gând, o îmbrățișare, un cuvânt, o amintire, un regret. E un roman despre încercarea de a supraviețui în absență, de a umple golurile. De a păstra lumina în întuneric fiind. Rămânând, adică, în viață. Niciunul dintre oamenii lui nu are unde să se ducă în afara propriei vieți. Nu are unde să caute adăpost. Nu are ce să aștepte să i se întâmple. Indiferent pe ce drum apucă, niciunul nu-l va duce dincolo de sine însuși și dincolo de lume. Fiindcă plecarea e imposibilă. Jón Kalman Stefánsson închină o odă frumuseții și cruzimii vieții. Durerii și capacității omului de a o îmblânzi. Vulnerabilității, dar și suflului aceluia vital pe care peisajul de o cutremurătoare răceală al Islandei l-au generat. Impregnată de lirism și de brutalitate, scriitura reflectă colțurile tăioase și adâncimile întunecate ale inimii, însă și ceea ce este flămând și limpede, fierbinte și tânjitor în aceste suflete. O poezie amară a unei lumi, a transformărilor ei, dar, mai ales, a ceea ce păstrează fiecare din ceea ce trăiește. (Recenzia volumului, AICI.)
- Rădăcinile cerului, de Romain Gary – Premiul Goncourt 1956
Romanul lui Romain Gary e o pledoarie pentru umanism. Pentru fărâma aceea rămasă intactă de încredere oarbă în sufletul omenesc care ar putea salva – sau măcar ostoi – nevoia aceluiași suflet de a pârjoli totul în jur în numele unor ideologii, al egoismului și al confortului personal. Rădăcinile cerului e o carte lipsită de iluzii despre condiția omului, despre infirmitatea acestuia, despre lumea pe care a construit-o și despre progres, dar care are în miezul ei convingerea neclintită că vor exista întotdeauna, negreșit, niște smintiți frumoși ce vor lupta, cu sălbăticie și ardoare, pentru a păstra marja de demnitate a sufletului omenesc. Despre privirea îndreptată asupra omului care și-a pierdut umanitatea, care-și exersează cruzimea. Despre omul lipsit de discernământ, despre umilință și elefanții care ne amintesc de întinderi nesfârșite. Despre libertatea neîngrădită, despre niște valori aproape pierdute, despre forța de a te agăța de ceva mai puternic decât propriul instinct de supraviețuire. Despre demnitate. (Recenzia volumului, AICI.)
- Magicianul, de Colm Tóibín
Romanul lui Colm Tóibín reprezintă un demers impresionant de a recupera viața și personalitatea unui scriitor a cărui operă e semnificativă pentru literatura secolului al XX-lea. E un demers ce are în spate o documentare de peste 15 ani, ceea ce înseamnă un uriaș efort de înțelegere, de așezare și de reașezare a informației, de apropiere și apoi de distanțare și de asumare – pentru ca recuperarea să nu prejudicieze nici personalitatea și nici contextul epocii în care s-a trăit și s-a scris, să nu rateze nici omul, dar nici opera acestuia. Viața lui Thomas Mann acoperă 80 de ani de istorie și e determinată de toate aceste transformări sociale și politice. Magicianul e, în egală măsură, reconstituirea personalității scriitorului Thomas Mann, a felului în care a înțeles scrisul și relația cu limba germană, cu publicul german, cu realitatea din care proza sa își trage substanța. A magiei unei opere covârșitoare, atât de consubstanțială cu lumea pe care a cunoscut-o prozatorul. (Recenzia volumului, AICI.)
- Prietenul armean, de Andreï Makine
Despre prietenie și despre zguduitoarele adevăruri umane, abia întrezărite undeva în copilărie, însă nu mai puțin covârșitoare, vorbește naratorul acestui roman al lui Andreï Makine. Și despre dureroase adevăruri, despre lumina ce poate dăinui în consistența mocirloasă a unor existențe terne, a unor vieți prăbușite, frânte. Impregnat de poezie, pledând subtil pentru valorile umanismului care astăzi par tot mai desuete, Prietenul armean e o odă adusă frumuseții care așteaptă să răscumpere prea multa suferință și nedreptate din viețile fiecăruia. E o încercare de a capta și de a păstra frumusețea și tandrețea, bucuria simplă ce se află în noi și în jurul nostru și pentru care nu e nevoie decât de miracolul apropierii de un altul, al privirii îngăduitoare și al răbdării pentru a învăța să ne facem viața suportabilă. (Recenzia volumului, AICI.)
- Ultimul interviu, de Eshkol Nevo
Pentru Eshkol Nevo, interviul nu este o formă de a atinge autoreferențialitatea, ci o permanentă testare-provocare a limitelor dintre realitatea a ceea ce i se întâmplă și proiecția acestei realități, a fragilei delimitări dintre viață și ficțiune, dintre ceea ce este și ceea ce vrea să fie, nu poate să fie, îi place să fie și nu își dorește să fie. La el, dialogul se transformă treptat în monolog, într-o călătorie către sine, căci întrebările nu sunt altceva decât pretexte ale gândului care coboară spre ceea ce este esențial, luând ca punct de plecare momente de viață – biografia – și viața fictivă, amestecul dintre cele două. Și ca orice spectacol, opera lui Nevo e un construct minuțios, presupunând o ordine și o simetrie, un nucleu obsesional care se dezvăluie dincolo de varietatea pretextelor oferite de întrebări, o punere în scenă atent regizată. În miezul ei adânc pulsează sinceritatea liminară, gândul cutremurător despre niște adevăruri ce nu pot fi ocolite. E un exercițiu de prestidigitație această plimbare prin propria viață și prin viețile celor dragi pentru a prinde sensul a ceea ce ți se întâmplă. Atunci când tot ceea ce știi pare a se prăbuși în jurul tău. Să ajungi la sens pornind dinspre tine și, în cercuri concentrice, să-i cuprinzi pe toți ceilalți și întâmplările pe care le-ai trăit pentru a te reîntoarce la tine. Devenind tu însuți și făcând din viața ta o mare poveste. (Recenzia volumului, AICI.)
- Shuggie Bain, de Douglas Stuart – Booker Prize 2020
Romanul lui Douglas Stuart amintește prin onestitatea consemnării și tușele întunecate de Lăptarul Annei Burns (Polirom, 2020) și de tulburătoarea și absolut cutremurătoarea experiență din O viață măruntă, de Hanya Yanagihara (Litera, 2019). E o radiografie a dependenței, a traumei, a cufundării treptate în mizerie, a zbaterii, a resorturilor umane care se frâng, a acceptării a ceea ce ești. O imagine complexă a răului dinăuntrul tău și din afară, a neputinței, a formelor violenței și ale mizeriei, a zbaterilor de zi cu zi, a disfuncționalităților din interiorul unei familii, a iubirii pervertite, a renunțării. O analiză a relațiilor dintre părinți și copii, a modului în care se destramă o căsnicie și fiecare se chinuie să nu eșueze, deși nu există niciun colac de salvare, recuperând cu precizie felul în care se produc și se manifestă traumele. Un roman despre încercarea de a scăpa de umbrele trecutului, de derute și căderi, și orbiri, și drumuri care nu duc nicăieri, despre spaimele ce te urmăresc și te fac să te arunci cu capul înainte, uitând de tine și de cei de lângă, despre demnitate ultragiată și lupte pierdute, despre aripi frânte, visuri deșarte și realități grele ca plumbul. (Recenzia volumului, AICI.)
- Cetatea cucului din nori, de Anthony Doerr
În Cetatea cucului din nori Anthony Doerr spune povestea unei povești și a unor oameni care, fără să știe, devin colocatari ai aceleiași lumi, deși îi despart secole unul de altul. Un roman despre o călătorie fabuloasă a unui manuscris printre epoci și a unei alte călătorii, la fel de fabuloase, a unui om care s-a visat pasăre și a crezut în cetatea minunată construită printre nori, un oraș făcut din turnuri de argint și bronz, cu ferestre strălucitoare, cu flamuri fluturând pe acoperișuri și păsări de toate mărimile și culorile dându-i roată. O carte extraordinară care ne vorbește despre cum oamenii, atât de neputincioși, de vitregiți, de mici în fața vieții se lasă purtați de o poveste, călătorind departe, punând între realitatea dureroasă a timpului lor și sine spațiul fermecat al cuvintelor și al imaginației și, fără să știe, se metamorfozează, se lasă transformați. E un elogiu adus imaginației dezlănțuite și o meditație asupra condiției umane, a tânjirii care pune stăpânire pe toți nătângii nemulțumiți de îngustimea lumii în care trăiesc și care iau cu asalt cetățile cerești sperând la altceva. A nătângilor înflăcărați care sfârșesc înțelegând că zborul durează atât cât se întinde puterea nebuniei lor și că perfecțiunea nu e dată omului. (Recenzia volumului, AICI.)
- În toate a fost frumusețe, de Manuel Vilas
Într-un ritm sacadat, cu adâncimi neașteptate ivite din notații care au ca punct de plecare obiecte din imediata realitate de care Vilas e înconjurat, corelând liniile personale de destin cu cele ale părinților sau lăsându-se purtat de întrebări al căror răspuns a devenit imposibil odată cu dispariția acestora (un ritm parțial căutat, parțial generat de salturile pe care le face memoria pe axa timpului), volumul recuperează momente, imagini, chipuri și caută să înnoade legături familiale, unele mai puternice, altele abia păstrate sau niciodată cu adevărat cunoscute/asumate. Manuel Vilas alege să scrie în acest volum de cotitură despre ceea ce știe: despre propria mamă și propriul tată și despre sine, copil și bărbat, tată la rândul său. Căutând o altfel de frumusețe: dură, cu margini colțuroase, cu semne de întrebare, cu obiecte migrând dinspre trecut spre prezent; o frumusețe neuniformă, frumusețea vieții obișnuite, frumusețea cenușiului, frumusețea demnă și resemnată și destrămată de boală, de singurătate, de psihoze ale membrilor unei familii ca oricare alta din clasa de mijloc spaniolă, dar care e familia sa. Nu frumusețea ca omagiu, ci ca stare de a fi: rănită, dureroasă, neîntreagă. (Recenzii ale volumului, AICI și AICI)
- Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak, de Ismail Kadare
Un dictator și o conștiință. Și trei minute din viața fiecăruia. Dictatorul este Stalin, e 23 iunie 1934, imediat după arestarea (una dintre multele) lui Osip Mandelștam. Conștiința este Boris Pasternak, cel care câțiva ani mai târziu, în 1958, va fi obligat să refuze Nobelul pentru Literatură, împotriva căruia se va scanda pe străzile din Moscova și pe buzele tuturor se vor afla, din nou, cuvintele pe care le-a spus (dar care sunt ele cu exactitate nu se știe, în ciuda mărturiilor și versiunilor care au circulat și au fost consemnate) atunci când Stalin l-a întrebat, într-o convorbire telefonică neașteptată, prima și singura de altfel, ce crede despre Mandelștam (ce crede despre poeziile lui, despre arestarea lui, despre ce se spune în legătură cu aceasta? – o altă enigmă), iar el nu a reușit decât un crispat (disperat? șovăielnic? omenesc? condamnabil?): Noi suntem diferiți, tovarășe Stalin! (aceasta e ideea, forma exactă nu se cunoaște, e imposibil de aflat). Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak, roman publicat în Albania în 2018, e poate una dintre cele mai lucide cărți ce vorbesc dinăuntrul unei conștiințe despre o realitate care rămâne parțial străină celor care nu au cunoscut lagărul comunist sau orice altă formă de totalitarism. (Recenzia volumului, AICI.)
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
