Pornesc așa, punct și de la capăt, voi stinge lumina și de aici voi dispărea, în câteva clipe, dincolo de ceața aceasta, dincolo de furtună, e o noapte lungă și limpede, se va termina, dar ceea ce ne sperie e gingășia.
În lumea pe care Giulia Caminito o imaginează (doar parțial, căci Apa lacului nu e niciodată dulce e un roman ce pornește de la trei povești reale de viață, amestecând adevăruri dureroase și experiențe trăite cu altele nicicând întâmplate, însă posibile – în ordinea existenței oamenilor pe care i-a cunoscut și cărora le aduce astfel un omagiu – și în ordinea propriei vieți) e multă disperare, multă încrâncenare, e multă voință și prea puțină lumină. Există o dârzenie oțelită ce nu lasă personajele să se frângă, sunt contorsionări ale sinelui, nedreptăți, tranșee săpate pentru a se apăra de ceilalți, o fragilitate drapată în indiferență, realități printre care Gaia, protagonista a cărei copilărie și adolescență sunt în centrul romanului, pășește ca printre niște săbii cu tăișul ascuțit ce-i fac trupul mărunt și sufletul să sângereze, ea însăși învățând să se folosească de ele, învățând regulile jocului, regulile lumii în care trăiește, ale nedreptății și ale sărăciei, ale umilinței, ale înfruntării și ale confruntării. Există lupte duse cu cei din jur, dar mai ales, bătălii cu ea însăși. Există haine cârpite, multe cărți citite cu furie și disperare, conjugări în limbi moarte, un uriaș urs roz de pluș câștigat la un concurs de tir – trofeu lipsit de aura bucuriei, păstrând doar gustul amar al celui care nu-și poate permite un eșec și amintirea cutiilor de bere doborâte în timp ce fetița își imaginează că nu carcase de metal are în față, ci chipurile celor ce-au umilit-o de-a lungul timpului. Există o mamă-voință dezlănțuită, un tată în scaun cu rotile, un frate vitreg și doi gemeni, ceva ce trebuie transformat în casă (dar nu devine niciodată acasă), tot soiul de lucruri nefolositoare celorlalți, numai bune însă pentru familia ei. Există țipete, certuri și există apropieri, legături ce s-ar putea numi prietenie (deși nu ajung niciodată să se transforme cu adevărat în prietenie), trădări, plimbări cu bicicleta, cu scuterul, apa neagră a unui lac, plonjări și ținutul respirației sub apă, competiții, zvârcoliri pentru a fi văzută, camuflaje de tot felul pentru a fi acceptată. Păr roșu, pistrui, o rochiță cu bretele albe. Un destin care îți dă uneori impresia că te lasă să respiri, că poate fi înfrânt, însă se abate apoi și mai sălbatic asupra Gaiei, asupra familiei ei, asupra Carolinei, asupra lui Iris, asupra tuturor. Singurul lucru care lipsește din lumea Giuliei Caminito este gingășia. Pe ea o caută și de ea fuge Gaia. Căci gingășia presupune recunoașterea vulnerabilității, gingășia te lasă gol în fața celorlalți, gingășia pune în pericol voința de a supraviețui, gingășia te poate lăsa cu sufletul mutilat.
Eu însă sunt femeia frântă în bucăți și opacă, cea care, răsfrângându-se pe o suprafață, se poate vedea doar pe jumătate.
Puținele momente luminoase, de uzurpare a ceea ce este tern, nedrept, înjositor, plin de colțuri, provocând urme tumefiate în suflet răsar pe neașteptate, dar nu ele sunt adevărata materie a acestui roman. Apa lacului nu e niciodată dulce se constituie într-o radiografie a unei lumi lipsite de înțelegere, în care o mamă încearcă an după an cu disperare să-și crească fiica și fiii, să le impună regulile și voința ei – chiar cu riscul de a-i îndepărta definitiv. Antonia e o mamă care transformă o casă părăsită, plină de gunoaie și de seringi folosite într-un adăpost, cea care luptă cu birocrația, cu indiferența și corupția pentru a obține o locuință socială, cea care schimbă camerele primite în cartierul situat la periferia Romei cu altele unde viața e mai puțin costisitoare și umilitoare, în Anguillara Sabazia, aproape de lacul Bracciano, acolo unde, printre alge și noroi, se spune că strălucește ieslea lui Iisus, că a existat o cetate înfloritoare ajunsă sub ape din cauza răutății oamenilor ce au locuit în ea și doar o tânără s-a salvat. E o mamă care va fi nevoită să împacheteze peste ani din nou lucrurile, să-și ia familia și să se reîntoarcă în apartamentul între timp devastat din Roma, trasă pe sfoară și încropind o nouă casă pentru ai ei. Trimițându-și fiica, absolventă de filosofie, să facă, la fel ca ea, curățenie în casele familiilor bogate. Pentru că în lumea în care trăiește Antonia, în lumea în care a crescut Gaia nu este loc pentru cei ca ei. Sau locul celor ca ei este la periferie. În ciuda tuturor cărților citite, a efortului depus, a notelor de zece la bacalaureat, a unei diplome de facultate. Pentru că e nevoie de altceva. De ceva ce Gaia respinge visceral, deși visează, în felul ei, la normalitate.
Cum se poate povesti gelozia, cum se poate povesti teama, cum se poate povesti pierderea, cum se poate povesti viitorul care nu se va realiza.
Apa lacului nu e niciodată dulce e, așadar, povestea relațiilor din interiorul unei familii, e povestea unei copilării și a unei adolescențe pline de răni și de lupte interminabile, e povestea unui loc străin și familiar în același timp, a unor chipuri și destine cu care Gaia s-a intersectat pentru o vară sau mai multe, dar mai ales, e un roman ce redă imaginea pulsatilă, încrâncenată, fioroasă a unui suflet ce învață să supraviețuiască într-o lume prea des meschină, egoistă, rapace. Un suflet care nu știe să se deschidă către ceilalți, care ascunde, la rândul lui, răutăți și suferințe, un suflet trădat, mutilat, speriat. Sufletul (și viața) unei fete care nu a vorbit cu nimeni despre foarte scăzuta stimă față de propria-mi persoană, de pornirea mea insensibilă de a jigni și a strangula, de parcă fiecare ar fi un pește, iar eu mâna care le strânge corpul neted în acea fântână mare a unei vieți oarecare. Pentru că odată, cu mult timp în urmă, în curtea din cartierul Corso Trieste unde au primit un apartament (deși e un cartier pentru cei cu bani), mânuța Gaiei căutase să mângâie peștii roșii din fântână și cuvintele pline de venin ale unei vecine i-au interzis să se mai apropie de locul acela, încheietura mâinii i-a fost strânsă cu furie și ea a fost împinsă spre scări – era prea săracă pentru a nu întina curățenia locului. Totuși, nu atunci a învățat Gaia că oamenii sunt pești care pot fi strangulați. Și nici mai târziu, de la colegii mai bogați și gata să umilească, să lovească, să exercite o cruzime fără cusur. Drumul l-a învățat singură privind, suportând, înțelegând că nici Mariano, fratele mai mare, și nici mama nu o pot ajuta altfel decât adâncindu-i și mai mult umilința în fața celorlalți. E un drum care a început cu o lovitură aplicată celui ce nu încetase să o umilească pentru notele ei mari și hainele peticite, celui care îi mutilase primul obiect ce îi aparține doar ei, racheta de tenis cumpărată cu atâtea sacrificii, și continuase cu alte și alte momente în care, ca într-o crevasă, se adună mereu bătălii de purtat, cuvinte de îndurat, trădări de suportat. E un drum care o face să meargă tot înainte, cu prea puține momente de respiro, să ridice ziduri între sine și ceilalți, să intre pasivă în prieteniile cu fetele de vârsta ei, să nu lupte pentru nimeni în afară de sine, să se agațe de propria sărăcie și să-și tragă din ea forța de a reține nume și date. Exersând înverșunarea de a nu privi înapoi, de a acționa fără milă, de a arunca cu pietre în parbrizul unei mașini pentru a răzbuna o umilință, de a oferi informații despre casa celui care i-a fost iubit știind că locuința va fi jefuită și primind în schimb un telefon, model vechi, fără conexiune la internet, dar care o face să se simtă în rând cu ceilalți, de a da foc fără niciun regret mașinii lui Andrea după ce a fost trădată de acesta și toți au aflat de această nouă rană, de a ține capul unei fete cu toată puterea sub apă și a renunța la a o îneca doar fiindcă doi necunoscuți s-au ivit pe malul lacului, de a ucide cu sânge rece un mistreț, cadoul făcut de Cristiano la absolvirea facultății. Drumul prin jungla relațiilor sociale, a micilor ipocrizii și cochetării, drumul rușinii de a nu avea niciodată destul. Drum pe care ajunge să se vadă pe sine ca pe un mistreț, o fiară hăituită de viață, și, în egală măsură, glonțul îndreptat către ea: Mă văd în patru labe, prin pădure, încercând să fug de responsabilitatea faptelor mele, care aproape că sunt delicte în toată regula, de cuvintele mele răutăcioase, de gesturile mele pline de mânie, de blândețea pe care n-am știut să o dăruiesc, de gingășia pe care n-am putut s-o primesc, de viitorul meu, eu sunt aceea care mă pitesc hăituită, și am părul țepos și aspru, și o carapace ca de piele de animal, eu sunt aceea care grohăie și amușină, care vrea ca nimeni să nu mă oprească, să nu mă târască prin tribunale, să nu mă acuze, și atunci înalț pușca, obiectul acela viu, corpul meu, talentul meu, și țintesc, unul dintre puținele lucruri pe care știu și voi ști mereu să le fac. Pentru că Gaia nu lasă între sine și ceilalți nicio fisură care să-i trădeze nevoia de a fi protejată. Pentru că în lumea în care crește, relațiile sociale presupun o apartenență și un statut și se traduc în a accepta să fii victimă sau a învăța să te aperi cu ferocitate de ceilalți.
Ceea ce am făcut ani de-a rândul a fost să aștept revoluții, alunecări de teren, reacții în lanț care, ca ultim efect, să ducă spre urcușul meu, spre deschiderea unor posibilități infinite.
A nu lăsa nimic să te facă vulnerabil e lecția pe care realitatea în care se trăiește în romanul Giuliei Caminito (tradus de Oana Sălișteanu) i-o dă Gaiei. O realitate în care o adolescentă sfârșește cu o pungă pe față, înțelegând că viața ei nu înseamnă nimic pentru nimeni, în care boala schimonosește trupul tânăr al lui Iris și alungă orice posibilitate pentru Gaia de a reveni la cea care i-a fost prietenă și a face împreună cele 52 de lucruri pe care ar fi putut să le realizeze oricând, dar au ratat ocazia. O realitate în care granița dintre dreptate și nedreptate e fragilă, în care nu ți se dă nicio șansă, în care constați că tot ceea ce ai învățat e inutil și te poartă într-o fundătură, fiindcă nu sunt bani. O realitate în care a te atașa de oameni sau de lucruri devine o teribilă greșeală. Și atunci Gaia nu lasă pe nimeni să-i fie aproape. Căci, de fiecare dată când a avut fie și puțină încredere, a suferit o nouă rană. E o lume dură și încrâncenată, nedreaptă și plină de violență, nepăsătoare, brutală. E lumea și viața unei familii din clasa de jos, în care mocnesc nemulțumiri și conflicte, în care voința mamei e pârjolitoare, căci nu vrea ca greșelile ei să fie repetate și în suflet nu mai are loc de tandrețe. E, însă, în același timp, o recuperare a unei copilării și a unei adolescențe în care pericolele pândesc la tot pasul, a unui timp al rebeliunii și al introspecției, căutările unei conștiințe care nu cosmetizează nimic despre sine. Dincolo de răceala cu care sunt consemnatele experiențele trăite, gândurile și sentimentele, răzbate mereu umbra unei nostalgii. Față de un loc, față niște oameni întâlniți, o viață încropită din sacrificii și voință, dar, mai ales, față de o vârstă. Acea vârstă care, pentru un timp, ți-a dat ocazia să speri că apa lacului e dulce, parcă e zahăr, apa asta, băltoaca asta are gustul cireșelor, al dulceții de clementine, al bezelelor pufoase, că apa vieții în care ai fost aruncat are un liman ocrotitor. Chiar dacă descoperi repede că totul nu e nimic altceva decât o iluzie.
O tristețe densă se revarsă din romanul Giuliei Caminito, un sentiment amar de nedreptate, de neputință. Ceea ce rămâne e vocea Gaiei vrând să le arunce tuturor în față țipătul ei, dar nefăcând-o niciodată: Vreau să fiu fericită, vreau să fiu fericită, faceți-mă să fiu și eu naibii fericită. Dar viața nu e un cuvânt magic. Viața e o realitate mereu tăioasă, imprevizibilă, brutală.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto articol: Petronela Dumitriu
