Frumusețea e de nezdruncinat: Aparatele unui timp liniștit, de Serghei Timofeev

Haideți să plecăm într-o țară/ În care se vorbește cu propoziții simple, blajine -/ A bea, a mânca ceva, a te încălzi,/ A merge la film, a tăcea. 

M-am întâlnit cu poezia lui Serghei Timofeev într-un moment în care realitatea părea a se sfărâma puțin câte puțin, iar tensiunea se cuibărea într-un spațiu mic, înghesuit, acaparându-l în totalitate. Îi vorbisem unui prieten despre singura dorință pe care o am, aceea de a redescoperi senzația liniștii, a căldurii, a împăcării cu sine și cu lumea din afară, de a înțelege cursul vieții, de a avea mici noduri doar ale mele în această lume atât de vastă. Așa am descoperit Aparatele unui timp liniștit. După întâlnirea cu poeziile lui Serghei Timofeev, s-ar putea să te simți puțin singur, pierdut, însă vei fi împăcat cu rătăcirea ta într-o lume care a fost construită astfel încât cea mai evidentă apropiere să fie, de fapt, cea mai sigură îndepărtare.

Serghei Timofeev folosește limbajul pentru a construi imagini, a crea colaje, pentru a desena o lume mică sau o lume a lucrurilor mărunte, simple, care produc bucurie, iar poziția sa pare a fi atât de detașată, încât suferința devine domoală, prezentă ca în fața oricărei mișcări firești a vieții. Pentru el, poezia înseamnă hârtiuțe și nostalgie, nimic mai mult. Când totul pare a fi în declin, întoarcerea la  acest volum presupune o pauză conștientă: te așezi în fața unui poem, absorbi viața din el, nu întrebi nimic, nu vorbești și încerci să îmbrățișezi ceea ce trăiești, iar asta devine de ajuns pentru un timp.

Aparatele unui timp liniștit construiește un întreg univers al luminițelor zărite chiar și de pe celălalt mal al apei, e o evadare la mare, acolo unde căldura plajei recuperează amintiri, o seară de karaoke satisfaction, prelungită în plăcerea de a privi posterele uriașe cu trupa Metallica lipite pe pereți, înțelegând că orice muzică își iese din minți,/ dacă e s-o asculți neîncetat,/ așa ca tine, pe repeat, o lume a întâlnirilor obișnuite, unde oamenii fac aceleași și aceleași lucruri și totul înaintează exact la fel; e o carte cu miros de porturi, de plecări & de reveniri, în care el e din Riga, ea – din Moscova, iar destinațiile nu sunt mereu locurile în care ți-ai dorit să ajungi; sunt pagini cu gust de vodkă, ceai și, în diminețile în care vrei să te întorci la tine, cu gust de cafea și de mirodenii. Serghei Timofeev descompune realitatea și, în același timp, o reconstruiește, oferind o viziune omogenă, completă, filtrată prin propria sensibilitate care se extinde și aduce în față omul, cel care știe că totul e așa cum trebuie să fie/că totul e la locul lui/ că nu există alte variante/ în afară de. 

Multe în jur/ erau pentru prima oară. Istoria continua,/ trebuia să se obișnuiască cu asta.

Dorința de a delimita, de a oferi timpului și spațiului o formă, un sens nu va avea finalitate, însă ceea ce păstrează lumea și lucrurile pe care le lăsăm în urmă este energia noastră aparte, acele amprente, acele umbre care anulează senzația nesemnificativului. Nașterea unui timp vechi este salvată de inconfundabil. Serghei Timofeev ne amintește cât de mici suntem și cum pierderea noastră se produce într-o existență fluidă, unitară, într-un univers care nu se va schimba în ciuda încercării de a face ceva, de a ne lăsa amăgiți de ideea realizărilor. Aparatele unui timp liniștit este o carte a spațiilor care adăpostesc povești (curți mici, mașini, camere de hotel, apartamente, cafenele, baruri, porturi) și care, deși populate de oameni, rămân, la un moment dat, goale, dăinuind prin noi înșine.

Știi cum ești/ și e plăcut să uiți de asta,/ înaintând în întunericul ce se întețește,/ pierzând direcția, abătându-te vioi din drum. A uita de tine, a te elibera de tot ce te limitează, de tot ceea ce te îngrădește, de titluri, de nume, de cifre înseamnă liniște atunci când știi să te pierzi. Nemărginirea universului devine Lumea, așa cum o cunosc eu, miile de realități care se nasc în noi, care plasează în fundal realitatea cea mare, comună, istoria, ceea ce e denumit, păstrat, analizat, studiul asupra omenirii. Ceea ce ne aparține este construit din bucăți, frânturi particulare, piese unice, sufletul abandonându-se treptat. În rest, totul este trecere, suflu, vânt. Poezia lui Serghei Timofeev poate fi citită ca un ghid despre cum ar trebui să trăiești – o variantă care nu presupune un drum deja stabilit sau repere fixe, clare, în care tu, omul, trebuie să cauți propriul traseu, să înveți să te agăți, aproape pe nesimțite, de frumusețe, de speranță, de șansă. Acordând o privire interiorului, se poate observa o stare de tranziție de la bun la rău, de la frumos la urât – o lume în întreaga sa desfășurare naturală, unde portul și călătoria sunt locuri, stabile sau instabile, ce îți permit să pleci, dar și să revii. Lumea cu basul ei profund merită trăită, înțeleasă, atât cât se poate. Toți eram extrem de nepăsători sau toți eram extrem de îngrijorați. Puterea lui sau constă în acceptarea faptului că lucrurile ar putea arăta și altfel.

revolta față de lume: Ce ne mai place sărăcia sentimentală/ A mijloacelor plastice de exprimare./ Bugetul precar./ Simplitatea subiectelor./ Din cauza asta locuim noi/ În Europa de Est.

 Revolta față de o lume în care simți că nu te porivești aduce cu sine un rollercoaster al trăirilor, iar sărăcia interioară a umanității trezește repulsie, iar mai apoi compătimire. Serghei Timofeev își scrie poeziile ca repere ale unui traseu urmărit în căutarea liniștii și o face bine, atent, identificând, în primul rând, aspectele care îi stârnesc nemulțumirea, dezamăgirea cu privire la banalitatea cu care oamenii își acceptă viața sau cu privire la încercarea acestora de a găsi senzații călduțe în interiorul lucrurilor nesemnificative. Sau irosiți de moment – e o revoltă față de imediat, față de lucrurile care, doar pentru câteva clipe, te fac să te simți într-o interminabilă dilatare, însă care (te) consumă; e o reprezentare a învelișurilor, a existenței mecanice, un ansamblu de gesturi mimate, împrumutate ce demonstrează că așa am învățat să trăim. Sunt  reperele construite de oameni pe marginea unei realități dirijate, unde pentru tot ceea ce vrei să faci există o direcție clară, însă niciodată un semn indicator pentru liniște. Dar Poate asta nu e pentru totdeauna.

Totul e/ ca într-un cosmos fără vreun anumit scop științific. 

Limită/dezechilibru, schimbare/liniște: un cerc, un traseu continuu prin care formula vieții se definește ca fiind încercarea de a găsi și de a păstra echilibrul în fiecare etapă. Venită din interior, acesta există, fiind suficient pentru a rezista în fața realității. Aparatele unui timp liniștit ar putea scârțâi uneori, dar își păstrează mecanismele. Trebuie doar să repari, să retușezi atunci când oboseala devine existențială, când nu mai există sens în nimic. Omul e obosit și caută ceartă./ E grăbit. Se ridică. /(…) E obosit, a devenit mai deștept,/ Plânge, plânge, plânge încet, încet.

Viața apare doar ca o derulare a unui film din care tot ce rămâne sunt anumite secvențe, în optzeci și șapte, în nouăzeci și patru, în nouăzeci și șapte, în nouăzeci și nouă, în două mii unu, în două mii trei, în două mii cinci, în două mii șase/ toată ziua a fost/ douăzeci și șase/ august. Timpul se oprește și amintirea prinde contur acolo unde inima s-a oprit puțin mai mult. Prin conștiința timpului, omul se schimbă, preschimbând exteriorul și întreaga lume. Dacă acesta ar fi opac, indiferent față de trecerea timpului și față de propria trecere, lumea ar rămâne neatinsă, căsuțe dărăpănate, cu burlane ruginite, iar nimicnicia ar apărea ca suferință viscerală – o viață ce ruginește odată cu noi. Singura salvare presupune împăcarea cu gândul că toate (muzica, școala, dragostea) se vor întâmpla chiar de mai multe ori.

dezechilibrul: Însă deocamdată mă lovesc de un perete. Înțelegeți,/ sunt doar problemele mele. Lumea e/ în continuare absolut, absolut/ minunată…

Blocajul nu este întotdeauna unul real, ci mai mult o incapacitate de a ieși din propria minte, de a accepta libertatea, senzația zborului. Semnalul de alarmă trebuie tras prin părăsirea locurilor ce nu îți mai pot oferi luminițe, omul fiind nevoit să învețe să părăsească, să se detașeze. Aparatele unui timp liniștit recuperează astfel suferința unei întregi lumi. Trece o zi, vine alta./ Și se uită iar la thrillere, la un televizor/ Cât cerul de mare din care nu lipsește speranța. E o tristețe șlefuită atât de bine, încât frumusețea e de nezdruncinat. Nu-ți pierde speranța, ea se orientează destul de prost în teren. (…) Ceva, fă să se schimbe luminile semaforului. Operatorii de liniște trebuie să fie mereu pregătiți, cu mâinile pe butoane.

schimbarea: Dacă ar fi avut un pistol de jucărie/ cu capse, ar fi tras de vreo câteva ori/ în tavaan. Pur și simplu așa, pentru a marca/ noile coordonate. 

Exercițiul constant al căutării noilor coordonate ar putea fi semnul artificialului, al unor bucurii țintite continuu, al unor lucruri care ar putea face viața mai bună, mai ușor de acceptat prin nuanțarea episoadelor repetitive. Schimbarea nu presupune întotdeauna abandonul total, ci ideea de a merge puțin mai departe, împreună cu tine. Noi rămânem în locurile care ne-au adăpostit, în persoanele pe care le-am cunoscut, în lucrurile ce ne-au aparținut. Citind Aparatele unui timp liniștit mi-am amintit de expoziția de la Galeria Artep, din Iași, Ștefan Câlția. Glăjărie. Apropierea de un meșteșug. Artistul Ștefan Câlția vorbea despre poveștile pe care le păstrează lucrurile, despre energia ce rămâne din fiecare om care are puterea de a atinge, despre fascinația de a ține în mâini timpul altuia. Poezia lui Serghei Timofeev conservă viața, cu toate timpurile sale, invitând la căutarea și găsirea propriului timp potrivit în care înveți să te bucuri și să arunci în aer confetti chiar și atunci când totul pare a se dărâma. A învăța să te oprești din fuga ta, să cânți fără motiv oriunde, oricând, să înveți să dansezi. Să privești cerul, să te uiți din când în când sus și să renunți la reușite și alinieri. Este, de fapt, o recuperare a umanului, o privire către lucrurile care contează, o ieșire din pustietatea interioară printr-o altfel de pustietate, o întâlnire cu tine: Hai să ne afundăm într-o dezolantă pustietate/ Cam vreo 20 de kilometri de dezolantă pustietate. 

liniștea: Dar dacă există un râu, iar pe celălalt mal se văd lumini,/Înseamnă că ai de ce să te alegi.

Odată resimțite primele semne ale schimbării, viața pare a curge împreună cu tine, chiar dacă uneori ai senzația că nu ești inclus întru totul în cursul acesteia. A găsi liniștea înseamnă a învăța să pleci, să te întorci, să fii părăsit, să cauți mereu luminile semaforului, să înțelegi că, uneori, ești exclus, că nu te potrivești și să faci toate acestea la nesfârșit, păstrând același calm interior care nu ar putea fi perturbat de dezechilibre. Răbdarea de a aștepta bucuriile și de a le recupera din gesturi mici: stând pe canapea, mâncând bomboane, reușind  a vedea frumusețea întregului când liniștea se cuibărește lângă, privind împreună cu toate, pentru că bucuria se află, de fapt, lângă noi, iar nevoia de a fugi departe se poate transforma într-o fugă de sine. S-ar putea să fie o iluzie că plecarea te poate salva pe tine, cel ce ai fost înainte și de care nu ești mulțumit. Serghei Timofeev surprinde, așadar, eleganța lucrurilor simple, o lume în care nu trebuie să faci prea multe pentru a te simți învingător și stabil, o lume în care tu alegi dacă vrei să fii campion la gătit macaroane cu usturoi sau să simți grija lipsei banilor. Realitatea s-a sfărâmat în multe mici/ macaroane, și noi le răsucim pe furculiță. 

Liniștea nu asigură doar o poziție firească față de realitate, ci aduce cu sine aprecierea lucrurilor înconjurătoare, refugii precum relația tată-fiu când te-ai îndrăgostit de mare, iar harbuzul necopt, fără gust, rămâne cea mai puternică amintire. Noi credem în mare. În imensitatea ei care va spăla problemele de la serviciu, inflația, sentimentul că noi n-am însemna nimic. Cât timp va dura liniștea și va exista dorința de a zăbovi în interiorul acesteia, totul va avea un sens. Aerul solemn al unei prietenii de iarnă  pare a fi salvator. Prietenia te face indestructibil, supraviețuitor, iar iubirea te poziționează în imediatul celuilalt: încă mai există oameni generoși,/ Și lucrul acesta chiar îți îngăduie să privești/ Viitorul cu optimism. Astfel, devine imposibilă trăirea într-un sentiment constant al nepotrivirii, iar puterea alegerii îl face pe sau și mai puternic.

Eu te voi adora pe tine. Iubirea primează, repară mecanismele, aducându-le într-o stare de funcționare. Și dacă ar fi posibilă o lume perfectă, splendidă, ea ar rămâne tot disfuncțională în afara acestui sentiment; este vorba despre a alege pacea, dragostea, liniștea într-o lume perfectă prin imperfecțiune. Doi oameni dorm liniștit,/ Uitând de toate, lipindu-se unul de altul, iar timpul se oprește puțin câte puțin. Inocența și fragilitatea cunosc recuperarea într-o lume în care nu există doar fundături, în care se pot fuma țigări de ciocolată, iar printre norii cu miros de vanilie veghează îngerii molatici. 

Aparatele unui timp liniștit funcționează/ La putere maximă. (…) Totul e foarte bine, foarte tare/ Foarte realist

Prin volumul lui Serghei Timofeev ai acces la o poezie a călătoriilor prin viață, cu mult soare, unde luminile joacă, făcând piruete; ele dispar și apar, fiind mereu acolo. El acordă importanță lumii din jur, realizând o analiză a desfășurării acesteia, adunând constatări. Toate arată așa cum trebuie să fie – omul e trist ca un om, nimic altceva nu merită a fi schimbat decât propria poziție pentru o continuă căutare a liniștii salvatoare. Volumul se încheie, nu întâmplător, cu un timp al serii, asociat dorinței de a te opri, de a privi, de a tăcea. Pune-ți inima la loc, nu o/ Sfărâma. Tăcerea devine uneori de ajuns, e cea mai bună companie, iar a tăcea împreună înseamnă, de fapt, a ne înțelege. Să nu te superi din lucrurile mărunte, să nu-ți ieși din minți din nimica toată. Abia atunci aparatele vor funcționa la putere maximă.

Conștientizarea faptului că nimic nu e în neregulă cu tine este momentul când viața pare a licări. Totul este foarte, foarte bine. Viața continua/ în toată irealitatea sa/ hiperrealistă. 

 

*Denisa Grădinaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași. În ultima săptămână, Denisa a obținut Premiul I la faza județeană a Olimpiadei  de Lectură (OLAV) și s-a clasat a doua la Olimpiada de limba și literatura română (înainte de contestații).

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!