Dubla identitate este posibilă, sunt martoră și produs al dublei identități. Suntem milioane, unii încă nu își dau seama, sunt încă prea tineri pentru a înțelege bogăția culturală pe care dubla identitate ți-o poate da. Privește-mă, dragă interlocutorule, nu sunt singura! Mulți sunt ca mine.
„Maria, te simți mai mult româncă sau canadiană?” Această întrebare mi-a fost pusă de foarte multe ori. De fiecare dată când întâlnesc persoane noi cărora le vorbesc despre mine, despre originile mele, întrebarea revine obsedant… și de fiecare dată răspund la fel: mă simt și româncă și canadiană în egală măsură și nu prefer o naționalitate (și identitatea socială pe care ea o conferă) celeilalte. De fiecare dată mi se aruncă o privire neîncrezătoare, aproape stupefiată, ca și cum aș fi un Alien. Mi se spune invariabil că este imposibil să fiu amândouă în egală măsură și că ar trebui, fără îndoială, să mă simt sau mai mult româncă sau un pic mai mult canadiană și să mă identific spiritual cu una dintre cele două culturi. Și totuși, mă încăpățânez să rămân ceea ce sunt și mă străduiesc să explic interlocutorului meu de ce și de unde acest sentiment de dublă identitate pe care eu îl resimt, fiindcă nu e nimic forțat în asta, nu e doar o modalitate de echilibristică, de a împăca două lumi sau două bucăți din mine, ci esența a ceea ce sunt se trage deopotrivă din România și din Canada. Deci, în rândurile care urmează voi explica mai în profunzime acest sentiment. De ce mă simt româncă și canadiană în același timp? Ce a permis din trecutul, din educația mea, să am această dublă identitate? Gândurile de mai jos, care vor fi fragmente din povestea vieții mele, mă vor ajuta, într-o oarecare măsură, să-mi fac propria analiză psihologică. Cine știe, poate că acest voiaj identitar mă va ajuta să pun, în sfârșit, degetul pe dubla mea identitate, atât de contestată și neînțeleasă de cei din jurul meu.
Cine sunt? De unde sunt? Iată întrebări care par simple la prima vedere, dar care pentru mine sunt ca un urcuș pe munți vertiginoși. Mă numesc Maria-Ruxandra. Deja, mica alarmă se declanșează: „ding-ding-ding”. Sunt privită de sus în jos și întrebată: „Totuși numele tău nu este francez. De ce origine este?”. Mă grăbesc, de fiecare dată, să răspund că este un nume românesc, chiar foarte românesc, dar că prefer să mi se spună doar Maria (fără să rulez r-ul românesc, evident pentru a ușura pe cât posibil pronunția interlocutorului meu și a-l face să se simtă confortabil. E modul meu de a-i întinde mâna și de a-i spune să accepte ceea ce sunt). Cel de-al doilea prenume a fost stâlcit deseori pe tot parcursul copilăriei mele… Ruxandra – atât de simplu pentru mine, dar atât de complicat de pronunțat pentru alții. Aproape niciodată accentul nu era pus cum trebuie. Ca urmare, am preferat Maria, mai simplu, mai universal. Prenumele meu nu îmi trădează flagrant originea, din contră, pare a fi un pic misterios; aș putea fi spaniolă, portugheză sau chiar membră a unei familii fan a cântecului Mélodie du bonheur… bref. Datorită prenumelui, mă simt mult mai integrată, păstrând în același timp aerul meu exotic. E mult mai bine acum, interlocutorul meu s-a calmat, poate în sfârșit pronunța numele meu, mă acceptă, am trecut testul. Am un prenume românesc cu o pronunțare occidentală. „Ding-ding-ding”, primul semn al faimoasei duble identități…
Totul din copilărie mea, din trecutul meu traduce dubla mea identitate.
Copilăria pe care am avut-o seamănă foarte bine cu o poveste frumoasă, un vis devenit realitate pentru părinții care au părăsit o țară în grea criză economică și de direcție. Interlocutorul meu ridică sprâncenele, mă întreabă ce vreau să spun. Adică, „părinții tăi au imigrat aici”? Păi, da, și părinții mei – ca părinții întregii populații canadiene, într-un fel sau altul, într-un moment sau altul, au imigrat în Canada. Canada este prin definiție o țară de imigrație. Statutul meu de canadiană din a doua generație nu are nimic extraordinar în Canada, sunt un produs al mondializării, ca mulți cei din generația mea… Totuși, ceva mă deosebește de ceilalți: mă simt canadiană și româncă în egală măsură. Părinții mei nu și-au propus să mă asimileze culturii canadiene cât mai repede posibil. Din contră, m-au expus celor două culturi deopotrivă. Nu toți părinții imigranți în Canada fac asta. Mulți au ales calea mai ușoară, după părerea mea. Și-au educat copiii exclusiv în cultura țării d’accueil, pentru a-i integra cât mai bine și mai repede, spun ei. Eu nu cred asta. Ce idee totuși să privezi copilul de bucuria și de bogăția de a fi în contact cu originile sale, indiferent care sunt ele! E rezultatul unei traume, al unei dureri sau doar al unui egoism feroce, un mod de a te nega pe tine însuți odată cu țara și cultura în care te-ai născut.
Părinții mei au ales să locuiască la început, pe parcursul întregii mele copilării, într-un bloc unde trăiau aproape numai români. Acest bloc, pentru mine, fără nicio îndoială, simbolizează întreaga mea copilărie. O copilărie pe care am trăit-o vorbind românește, interacționând cu alți copii români, celebrând sărbătorile românești. Casa mea mirosea adesea a sarmale, cozonac și a arome exotice pentru canadieni. Știu că eram fericită în acel loc. Acest bloc era ca o enclavă românească într-o mare canadiană și multiculturală. În această lume aproape românească, legătura mea afectivă și cognitivă cu tot ceea ce era România se construia încet, încet.
Cu cât creșteam, cu atât mai mult înțelegeam că nu toți părinții au ales această formă de construcție identitară pentru copiii lor. Unii au preferat să-i izoleze de lumea românească. Pentru ei, contactul repetat cu identitatea românească era ca o piedică în devenirea copiilor lor cetățeni canadieni deplini. Or, miza venirii lor aici aceasta era. Dacă nu ei, măcar copiii lor să fie cetățeni canadieni deplini. Cine știe, poate faptul că țara lor de origine le dăduse atât de puțin, îi făcea, odată ajunși aici, să prefere distanța. Trebuiau, poate, să se detașeze cât mai repede posibil… și să o ia de la capăt.
Bref, în câțiva ani, legăturile identitare s-au țesut în ceea ce mă privește à tout jamais… Trebuia de-acum făcute să dureze, un alt obstacol adesea mult mai dificil de trecut decât precedentul…
Planul de match era pus în practică. Mama mă aducea în fiecare an în România în cele două luni de concediu. Obiectivul era de a crea legături afective cu familia rămasă în țară și cu România, țara ei de origine. Misiunea a fost firesc și riguros dusă la îndeplinire; fiecare vară petrecută cu verii mei, cu bunicii, la mare, la munte, în capitală a întărit puțin câte puțin identitatea mea românească… Pot spune că am văzut totul sau aproape totul în România, mai mult decât unii dintre cei care au rămas acolo. Îmi cunosc orașul, Iași, ca pe buzunarul meu. Cunosc cafenelele, autobuzele, pe doamna de la alimentara din față, piscinele, parcurile și, evident, Palasul. România nu mai este un mister pentru mine, este țara mea așa cum este și Canada. Mă simt la fel de bine în amândouă. Mă simt la fel de bine printre oamenii din ambele țări. Pe scurt, România și Canada sunt cele două case ale mele. „Ding-dig-ding”, dubla identitate revine…
În Canada nu comunic cu părinții decât în limba română. Niciodată în franceză. Limba romană este limba noastră secretă.
Putem să ne spunem totul, fără ca ceilalți să ne poată înțelege. E și asta o formă de libertate. Interlocutorul meu mă privește neîncrezător, poate că mă consideră un pic nebună. El nu vorbește decât o limbă, franceza. Nu poate înțelege, chiar nu poate înțelege cât de bogat te simți identitar când vorbești mai multe limbi, limbile dublei tale identități. Ce pierdere… pentru el.
Vorbind despre Canada, cred că aspectul multicultural m-a încurajat implicit în a păstra și consolida dubla mea identitate. A crește printre copii care vin de peste tot din lume și care păstrează pe cât posibil dubla lor identitate ajută mult. Asta nu poate fi negat. Interlocutorul meu zâmbește. Îi voi da câteva exemple. Prietenele mele cele mai bune, prietenele copilăriei și adolescenței mele sunt Talia și Inés. O libaneză și o franțuzoaică. Două expatriate din cauza serviciului tatălui lor. Și ele produse ale mondializării ca mine și ca mulți ceilalți. Ca urmare, pentru ele dubla identitate nu are aceeași definiție. Statutul lor de expatriate nu le-a permis să construiască legături afective cu Canada. Motivele plecării părinților noștri sunt foarte diferite, diametral opuse, aș spune… Pentru prietenele mele necesitatea de a fonda o dublă identitate nu este la fel de importanta ca în cazul meu. Singurul lucru care le leagă de Canada este un pașaport, o adresă, dar nu o legătura afectivă puternică. Canada nu este locul nașterii lor și poate nici cel al rămânerii definitive, al stabilității, este doar un loc care le-a adoptat pentru un interes profesional care poate fi de lungă sau de scurtă durată. Nimic mai mult. În schimb, eu nu am cum să nu iubesc Canada. Aici m-am născut. Face parte din mine. „Ding-dig-ding”, imposibil de a omite dubla mea identitate și în cazul acesta…
Făcând această scurtă analiză identitară, pot trage câteva concluzii: am o dublă identitate asumată. Acum sunt mai sigură ca oricând. Nu poate fi contestat. Sunt canadiană și româncă în egală măsură. În societate, la școală mă comport ca o canadiană. Acasă sunt româncă. Familia mea a făcut în așa fel încât am putut construi în timp și cu răbdare ambele identități. Atât cât am putut eu, copil și adolescent fiind. Verile le petreceam în Romania. Reveneam în cel de-al doilea loc al meu de suflet.
Dubla mea identitate mă definește. Ea traduce povestea vieții mele.
Sunt un copil de emigranți, care au ales, într-un moment al vieții lor, Canada ca loc de redefinire. Canada ne-a luat în brațe. Nu pot să nu mă simt și canadiană. Este țara care i-a primit pe părinții mei cu brațele deschise atunci când ei au decis să plece din țara lor. Nici România nu ne-a expulzat. Era o țară, care atunci când au plecat ai mei, suferea. Canada le-a dat șansa să se redefinească și să (se) reconstruiască. Am crescut într-o familie care a iubit și iubește România. Cum să nu o iubesc și eu ?
Dubla identitate este posibilă, sunt martoră și produs al dublei identități. Suntem milioane, unii încă nu își dau seama, sunt încă prea tineri pentru a înțelege bogăția culturală pe care dubla identitate ți-o poate da. Privește-mă, dragă interlocutorule, nu sunt singura! Mulți sunt ca mine. Mulți poate care, ca și mine, vorbesc afectiv românește, scriu despre sentimentele lor profunde în franceză, studiază în engleză și observă lumea în spaniolă…
*Maria Lefter, originară din Montreal, Canada, a fost invitata Clubului Alecart, în cadrul proiectului „Înăuntru și-n afară”. A urmat, încă de la vârsta de 4 ani, cursurile liceului privat francez Collège Stanislas. A absolvit in 2016 ca șefă de promoție. Pe timpul școlarizării, a obținut an de an premii și distincții școlare (elev academic al anului, artist al anului etc.). La numai 15 ani a primit medalia «Lieutenant Gouverneur du Québec» (care poate fi obținută o singură dată în viață) pentru rezultate școlare și implicare în comunitate. În prezent, este studentă la Sciences Po Paris, campus Euro-American de Reims, într-o dublă diplomă cu University of British Columbia.
** Articol preluat din ALECART 18.
