O incursiune în tenebrele subconștientului: Apele Nordului, de Ian McGuire

Trebuie să mărturisesc că povestea medicului Sumner, personaj urmărit la bordul balenierei Volunteer, este printre puținele lucruri care au reușit să îmi provoace fiori pe șira spinării în această vară. Aș putea spune că am călătorit alături de el pe întinderile vaste ale mărilor, despicate până în străfunduri de vântul arctic. Deși acțiunea romanului ar putea stârni reacții puternice la primul contact cu textul, Apele Nordului vorbește, de fapt, despre degradarea ființei atunci când este pusă să aleagă între a fi vânător sau pradă. Pe măsură ce parcurgeam fiecare capitol, mă simțeam ca în timpul audiției unei simfonii al cărei tempo se modela în funcție de tumultul interior al personajelor, de întâmplările de la bordul navei, de formele răului care se manifestau în și lângă acești oameni sau, mai exact, în funcție de ispitele apelor.

Ecce homo! –  cuvintele evanghelice cu care se deschide  romanul – m-au trimis cu gândul la faptul că naratorul, deși obiectiv, devine un păpușar ce mânuiește mintea și acțiunile personajelor asemenea unui Dumnezeu care dorește să scoată la iveală cele mai ascunse gânduri, intenții, acte, fără milă pentru sensibilitatea unora dintre noi, într-un proces chirurgical de analiză a formelor răului, a decăderii, iar finalul mi-a întărit această idee. Personajele se află într-o permanentă letargie interioară, fiind hipnotizate de intențiile malefice sau instinctele pe care le ascund (dar le și provoacă celorlalți) și de dorința de a ucide pentru a se îmbogăți, a supraviețui, a controla, a simți gustul puterii. Corelând imaginea acestor oameni cu celebrul citat al lui Goya, Somnul rațiunii naște monștri, aș putea spune că pe parcursul întregii acțiuni am fost martora unei degradări progresive a umanului. Singură pe apele dezlănțuite, apoi în pustiul alb de gheață și aflată față în față cu moartea, ființa își pierde principiile etice și se reîntoarce în trecut, la instinctele sale de bază, în speranța că va supraviețui.

Puținul bine se îmbină cu urâtul și grotescul, așadar mi-am configurat o paletă cromatică pe care să o asociez poveștii lui Sumner: roșu (de la abundența de sânge vărsat), alb (de la imensitatea zăpezii) și gri (o culoare care reprezintă confuzia, rătăcirea, pierderea conștiinței). Omul  devine, în același timp, sursă a răului și marionetă controlată de malefic, construindu-se treptat o alegorie a defectelor umane, o carte de substanță filosofică în care acțiunea implică meditația cititorului asupra căderii, a (im)posibilității de a se (mai) salva. Harponierul Drax este întruchiparea răului absolut, a instinctului de supraviețuire. La polul opus se află Sumner, dar el nu întruchipează binele sau frumusețea morală, ci este neutru din punct de vedere emoțional, chiar dacă în interiorul său păstrează rănile trecutului apăsător ce îi bântuie visele și face din el un om pe jumătate eșuat.

Deși călătoria spre Nord aduce în prim-plan întâmplări încărcate de violență, Volunteer reușește să navigheze nu numai pe oceanul dezlănțuit, ci și către subconștientul celor care o conduc. Atmosfera este  marcată de o tensiune aproape lugubră , care se menține până la finalul deschis al cărții. Am fost prinsă între propriile teorii despre personaje și răsturnările de situație care mă luau pe nepregătite. Până și lupta marinarilor cu răul de mare a fost mai dificilă decât aș fi crezut, deoarece încă din primele pagini am fost surprinsă de abundența imaginilor olfactive, dar și de cele percutant vizuale. Pasajele descriptive au rolul de a contura imensitatea rece și pustie a apelor Nordului, dar sunt construite în așa fel, încât să existe un dozaj între macabru și atracția aproape fatală a ținutului.

Asemenea unui fluviu ce colectează apele afluenților, firul narativ principal este dublat de secvențe în care sunt prezentate experiențele lui Sumner ca medic în armată. Alternanța celor două timpuri oferă cititorului o privire în adâncime asupra traumelor personajului principal, care, deși pare incoruptibil, nu are suficientă forță să împiedice nimic din ceea ce se va întâmpla pe parcursul călătoriei și nici să se sustragă vertijului de întâmplări marcate de violență, interese meschine, dorința de a domina și de a manipula. Dinamismul acțiunii m-a determinat să cred că mă aflam pe vas, scrutând abisul acvatic în căutarea unei foci sau balene, gata să înfig harponul pentru a mă bucura (și eu) de viitorul câștig.

Unul dintre aspectele care m-au frapat a fost alegerea ursului ca laitmotiv. La începutul expediției, puiul de urs nu e decât un prizonier nevinovat al vasului, ținut cu gândul la banii pe i-ar putea obține pentru blana lui, însă momentul eliberării sale și apoi episodul vânătorii care conduce la salvarea medicului și apoi, finalul romanului modifică perspectiva. Legătura animal-om este subtil redată prin gesturile pe care cele două ființe le săvârșesc la sfârșit. Tensiunea nu mai este o consecință a violenței, ci o fărâmă dintr-un trecut sumbru, pe care Sumner încearcă să îl lase în urmă. Ursul se asociază liniștii, forței, instinctelor primare, devine o piesă dintr-un  puzzle complex, care se află în strânsă legătură cu sufletul uman.

Din punct de vedere documentar, romanul surprinde cu exactitate imaginea Angliei în timpul secolului 19, cât și atmosfera irespirabilă de pe un vas maritim. Pe lângă aceste două aspecte, am călătorit alături de Sumner printre triburile nordice, într-o incursiune marcată de gesturi arhaice, simple și de misticism. Cu toate că omul obișnuit, fără spiritul aventurii sau al câștigului în sânge (precum Sumner) se opune vânătorii, ea devine singura modalitate prin care poate supraviețui ghețurilor crâncene. Astfel, medicul este singurul care supraviețuiește în urma naufragiului.  Rătăcit prin ținuturile înghețate, el este nevoit să  își înfrunte propria conștiință.

Nu atât suspansul, cât răsturnările de situație sunt cele care pun cititorul într-o permanentă stare de criză interioară și de tensiune, obligându-l să accepte omniprezența răului și imposibilitatea de a lupta cu el. Fiecare dintre personajele aflate la bordul navei are o trăsătură anume, însă aceasta este subsumată fie voinței de a domina, fie indiferenței, fie neputinței de a schimba cu adevărat ceva. Astfel, cititorul însuși devine un detectiv care încearcă să ghicească supraviețuitorii și modul în care se va manifesta răul. Noțiunea de grup este treptat anulată, astfel încât marinarii nu mai alcătuiesc o umanitate în mic, ci un caleidoscop de personalități abjecte. Având în vedere acest context, numele balenierei (Volunteer) capătă o nuanță ironică, la fel cum titlul romanului trimite la apele primordiale, care inspiră omului întoarcerea la latura sa animalică, la pulsiunile subconștientului sau la forța de nestăvilit a răului apocaliptic.

Vorbele sunt ca niște jucării: ne distrează și ne educă o vreme, dar când ajungem oameni în toată firea, trebuie să renunțăm la ele. Această frază îmi va rămâne întipărită în gând mult timp, deoarece explică traiectoria orbească pe care o urmăm pe măsură ce  înaintăm în labirintul vieții. Renunțarea la principiile de bază, cuvinte și sentimente sunt doar câțiva dintre pașii pe care omul îi parcurge în drumul său spre decădere, iar acest aspect este ilustrat în punctul culminant al romanului lui Ian McGuire.

O clipă e cuprins de spaimă, însă apoi, când spaima se stinge și își pierde forța, simte o împunsătură de singurătate și de lipsă. În final, Sumner este o piatră șlefuită de ororile la care a luat parte, de persoanele pe care a încercat să le înțeleagă și nu a putut, de ororile văzute. În cele din urmă, singura scăpare este să uite de trecutul și să își înfrunte sinele. Despre înfruntarea răului din noi și din jurul nostru este acest roman cutremurător, despre omul din care binele a dispărut treptat, despre omul instinctual și dorința lui de a supraviețui cu orice preț. Nu pentru frumusețea vieții, ci pentru sine.

 

*Larisa Mazilu este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.