Un spectacol document care filtrează obiectiv o realitate cutremurătoare, un adevăr secretizat, apoi deformat și încă prea puțin cunoscut: seceta care a ucis peste 300 000 de români din Basarabia în deceniul al cincilea al celui mai cumplit secol pe care l-a cunoscut umanitatea, sub privirea impasibilă a tătucului Stalin. Un spectacol zguduitor prin modul în care transpune această realitate.
A mărturisi și a consemna ca singure forme de a salva de la uitare ceea ce niciun manual de istorie nu va scrie vreodată, ceea ce niciun supraviețuitor nu ar mai putea spune singur, ceea ce nimeni nu poate conștientiza pentru că experiența celuilalt (chiar atunci când celălalt este cel de lângă tine, de pe un mal al unui râu pe care încă dureros îl împarți cu el, despărțindu-te în același timp de fratele tău, de ruda ta, de sângele tău, de limba pe care uneori nu o mai crezi ca fiind a ta) nu e o experiență personală. Nu că experiența trăită pe malul tău ar fi mai bună, dar a ști te-ar putea face, chiar nevinovat fiind, parte la agonia sau uciderea celuilalt.
Apelând la o suită de mărturii, la documente, la date și imagini, spectacolul recompune fragmente dintr-o realitate pe nedrept considerată mai puțin un masacru decât lagărele morții, trenurile pline cu deportați șuierând spre Siberia, zecile de mii de prizonieri, zecile de mii de morți prin împușcare, zecile de mii de orori cotidiene ale ciumei roșii care a cuprins aproape jumătate din Europa după al Doilea Război Mondial.
Pâinea noastră cea de toate zilele și pâinea noastră cea de toate morțile
Despre pâine și dreptul de a rămâne om este vorba în acest spectacol. Despre felul în care poți distruge o țară. Despre cum poți instaura spaima, ticăloșia, fărădelegea, moartea. Despre sugari trăgând îndărătnic din sânul împietrit al mamei, despre copii prinși pentru a fi monedă de schimb sau carne pentru alții, despre frați transformați în canibali, despre familii descompuse, despre părinți care își văd fiii suferind de foame și privesc neajutorați spre cerul gol. Despre oameni. Sau despre ceea ce rămâne din ei după ce suflul roșu al stalinismului își propagă indiferent, dar eficient, beneficiile de a fi un om nou. Și, dincolo de asta, despre urmele de bunătate și mărinimie, despre cum suferința se transformă în mici gesturi de onestitate, de dragoste față de celălalt. O țară pustiită, jefuită, îngenunchiată și o mână de oameni depunând mărturie despre alte sute de mii care nu au mai apucat să o facă.
Ca un vertij care te înlănțuie până la neputință, copleșitor, e spectacolul regizat de Petru Hadârcă, cel care a conceput de altfel scenariul acestui documentar-live realizat după volumul semnat de Larisa Turea, Cartea foamei. Cronică a durerii și a suferinței prin înfometare, a unui timp monstruos, reprezentația e de o sobrietate care înalță durerea deasupra oricărei lamentații. Construită ca un bocet al unui neam aruncat la lada de gunoi a istoriei, vorbind despre un timp în care o bucată de pâine valorează la propriu cât viața unui om, ea se constituie dintr-o suită de evocări ale unor momente și experiențe de sine stătătoare, dar care dobândesc forța de a configura o imagine apocaliptică. La care sobrietatea decorului și a mișcărilor actorilor contribuie din plin. Aceste decupaje narativ-evocatoare au ca fundal urma unei fresce bisericești peste care se înalță până aproape de sufocare foile îngălbenite ale ziarului partidului, Pravda, și sugestia unei lumi reduse la un imens hambar dezafectat, în care oamenii par mai aproape de condiția animalelor duse la sacrificiu decât de Dumnezeu. În acest spațiu, golul indus de absența pâinii noastre cea de toate zilele se umple de mărturii cutremurătoare, rostite cu un firesc ce anulează patosul, dar din spatele cărora răzbate din când în când revolta, umilința, trădarea, spaima, neputința. Becul ce agonizează devine simbolul unei Basarabii îngenunchiate, iar elementul de contrast e asigurat de reprezentanții noii puteri, oameni de nimic, ce mână oamenii-vite către „dictatura profitariatului”. Nimic prea mult, totul într-o acumulare lentă de imagini aproape identice ale unor ființe și ale unor situații care te fac subom, care te aruncă în pragul nebuniei sau la marginea existenței. Pe această redundanță a imaginilor (trupuri scheletice, fețe slăbite de suferință – accentuate de masca albă a foametei, de grimasă și de conturul negru al ochilor – , corpuri contorsionate de boală) mizează regizorul pentru a fixa definitiv pe retină agonia, ticăloșia, împilarea. Pentru a putea găsi o explicație la tot ceea ce a fost (foametea, supunerea unui neam, „schimbarea la față” a Basarabiei), la tot ceea ce încă este (o țară uitată, scindată, înfometată azi nu de pâine, ci de dragostea de mamă). Căci tătucul Stalin a reușit ceea ce nici un alt părinte nu a putut până atunci: să lase o rană – care supurează încă – în conștiința unui întreg neam.
Adevărul nu se scrie niciodată cu majuscule
Valoarea documentară a spectacolului este incontestabilă. Dincolo de aceasta, rămâne onestitatea unei puneri în scenă care nu privilegiază tonalitatea majoră, ci, dimpotrivă, distanțarea brechtiană. Singura modalitate de a evita patetismul. În ciuda mărturiilor care se intersectează sau se înlănțuie, în ciuda experiențelor strict personale pe care oameni vii le-au trăit (atenția la detaliu, acuratețea consemnării sunt evidențiate prin exactitatea datelor), nota dominantă e impersonalitatea. Ea ține de o intuiție fundamentală a regizorului: adevărul nu se scrie niciodată cu majuscule. De aceea, apelând la un narator care adună firele acestor povești de viață, minimalizând mișcarea scenică în favoarea celei sufletești, inserând fragmente de doine a căror jale e imposibil de redat altfel decât păstrând tonalitatea autentică, secvențe din filmele de epocă sau inserții din documentele timpului – în zgomotul infernal, perfect egal al mașinii de scris, el conturează nu doar un spectacol zguduitor, ci dă o palmă nu pe obrazul fostului colos roșu, ci tuturor celor care astăzi își permit să judece, să cârtească, să se lamenteze jalnic la gândul că Basarabia este sau nu pământ românesc.
Regie & scenariu: Petru Hadârcă (după Cartea Foamei, de Larisa Turea)
Scenografia: Rodica Arghir
Muzică originală: Vali Boghean
Coregrafia: Dumitru Tanmoșan
Distribuția:
Adi Carauleanu, Daniel Busuioc, Puşa Darie, Petronela Grigorescu, Doina Deleanu, Haruna Condurache, Ada Lupu, Andreea Boboc, Doru Aftanasiu, Radu Homiceanu, Andrei Sava, Gelu Zaharia
