Apocalipsa nu bate de două ori la ușă: Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, de László Krasznahorkai

[…] puteți să visați că odată va fi altcumva și va fi altceva, pentru că nu va fi altcumva și nu va fi altceva, asta va fi și astfel va fi […]

Un roman apocaliptic, o epopee a timpului nostru, a realităților în care trăim, a oamenilor care suntem, a privirilor îndreptate în jos, spre imediatul nostru. Un roman al unei umanități care nu merită să se salveze. Pe care, de altfel, nimeni și nimic nu o pot salva. Care piere în flăcările unui iad pe care singură l-a construit. Un iad numit meschinărie, egoism, impostură, lașitate, dezinteres. Un iad în care totul e butaforie și carnaval, dorințe de mucava și interese mărunte, resentimente și compromisuri și care se transformă treptat într-un testimonium maleficii căruia nimeni nu i se poate sustrage. Ploaia de foc ce distruge micul oraș maghiar din apropierea graniței cu România e singura apocalipsă posibilă. Amintind de ploaia de foc și pucioasă care se abate din ceruri asupra Sodomei, cetatea cea neospitalieră cu străinii și dedată păcatelor desfrânării.

Numai că în romanul lui László Krasznahorkai nu există niciun Avraam care să-l roage pe Dumnezeu să caute zece suflete nevinovate pentru care să le ierte pe toate celelalte, nu există niciun Lot a cărui viață să fie cruțată dacă va asculta cuvintele Domnului și dacă nimeni nu va privi înapoi, nu există îngeri vestitori, iar cel care ar fi trebuit să fie salvatorul nu e altceva decât un bătrân învins, bolnav și năuc, o umbră din alte vremuri, pe jumătate decrepit, pe jumătate nebun. Baronul Wenckheim e o fantoșă. Revenirea lui pe pământurile natale nu are nimic din ispășirea dostoievskiană a păcatului de a se fi pierdut pe sine (și averea familiei) la jocurile de noroc din cazinourile din Buenos Aires, ci este exilul impus de alții pentru a rămâne în viață. Chiar dacă baronul nu a trăit nicicând o viață și, deci, nu are ce să apere. Toate gesturile lui nu sunt altceva decât impulsuri prin care încearcă să-și resuscite o minimă voință, să se agațe de ceva, să-și potolească spaima de oameni și de realitate. Nu e un impostor decât față de sine însuși, un rebut al istoriei, o ființă expulzată din timp și eșuată într-o realitate devenită imposibil de înțeles, față de care nu are niciun fel de aderență. Păcatul lui nu e impostura, ci absența din propria viață.

a ajuns într-un spațiu neautentic unde a devenit victima neștiutoare a unei „fraiereli fenomenale”, fraiereală pentru care, bineînțeles, nimeni nu era responsabil

Așteptat precum Mesia pentru a salva orașul, căci toți nu au în minte decât averea lui, baronul Wenckheim este un cadavru ambulant încă înainte de a ajunge în gara unde întregul oraș s-a adunat pentru a-l întâmpina ca pe un erou, într-o manifestare a adorației improvizate și interesate, transformată rapid în mascaradă, încă înainte de a bântui în trăsura grotescă trasă de patru cai speriați alături de primar prin orașul înecat în întunericul nopții, încă înainte de a se pierde prin camerele goale și dezafectate ale castelului familiei, devenit între timp orfelinat și evacuat rapid pentru a-i fi înapoiat. Cu mult înainte de a se ascunde în camera de hotel pusă la dispoziție, asaltat de curiozitatea tuturor, de impostori și de binevoitori de ocazie, cu mult înainte de a se întâlni cu Marietta, iubirea lui iluzorie din adolescență, pe care nu o recunoaște nici măcar atunci când stau față în față bând o cafea, deși îi trimite scrisori galante, nu se desparte de o fotografie primită de la ea în tinerețe  și  e convins că nu-i merită atenția. E un mort în viață încă dinainte de a porni pe șinele trenului dorind să se elibereze de acest chin  și cerând un semn de la Dumnezeu pentru a înțelege ce rost a avut tot ceea ce (nu) a trăit. Cu mult înainte de a-și găsi grotesc sfârșitul, acum nemaidorit, exact atunci când crede că „semnul” i s-a arătat. Nicio umbră de tragism în destinul acestui personaj. Vidul e total și salvatorul așteptat se dovedește, asemenea împăratului, gol.

pentru că lumea aia nu era la locul ei, părea că este, însă nu era

În Sodoma aceasta imaginată de László Krasznahorkai nu există decât un Profesor nebun, niște oameni ale căror funcții administrative sunt mai importante decât orice, smintiți de tot felul, oameni egoiști și lași – un smârc adânc de ipocrizie și răutate deghizată în gesturi mărunte de atenție îndreptată către celălalt. În realitate, priviri care scormonesc, judecă, acte de vandalism, indiferență față de interesul public, resuscitare a impulsurilor primare. Totul se vinde și se cumpără, totul are o justificare – în numele unei ideologii, al obștii, al familiei și gradelor de rudenie, al unor suferințe închipuite sau derizorii. În orășelul aproape uitat de lume prin care doar arareori trece câte un tren din care nu coboară nimeni colcăie personaje lipsite de coloană vertebrală, acționând în numele partidului aflat la putere sau al opoziției, al presei libere, al virtuților de odinioară, dar puse în mișcare doar de dorința de a-și apăra propriile interese. Ridicole, lipsite de consistență sau pline de o violență malefică, distructivă, ele sunt surprinse în acțiuni ce dobândesc treptat o aură absurdă. Și de nicăieri parcă apar alte și alte siluete, multiplicări la infinit ale acelorași meschine scheme existențiale. La fel de inconsistente moral, de grobiene, de mercantile. Indiferent că sunt surprinse pe scena vieților lor mărunte sau pe cea socială, acțiunile le sunt stupide și de un enorm egoism. Dacă nu sunt deformate de o absență, toate sunt purtate de o forță care le expandează ego-ul – indiferent de natura acțiunilor lor. Nimic nu este dezinteresat și nimic nu le scoate din mecanica unei existențe stupide.

În caruselul gesturilor pe care le întreprind intervine treptat dezolarea, disperarea, spaima. Când înțeleg în sfârșit că baronul nu e nici pe departe salvatorul visat și că averea nu există, când realitatea începe să se destrame sub ochii lor, când totul scapă de sub control și o forță necunoscută, distructivă pare a acționa, mai întâi insidios și apoi tot mai evident, asupra locuitorilor. În oraș se petrec întâmplări absurde și terifiante, urbea cade pradă violenței și dezastrului iminent. E o pedeapsă stranie, pe deplin meritată și totuși la fel de absurdă ca tot ce îi punea în mișcare. Ceea ce inițial era butaforie, o coregrafie comic-grotescă a unor interese mărunte se transformă treptat în semne ale apocalipsei. Dar nimeni nu e capabil să înțeleagă, paralizați de frică, prizonieri ai vieților de până atunci.  Nimic nu zguduie sufletul acestor oameni, totul e osificat sub un strat dens de ipocrizie.

păi, ce fel de viață e aia în care nu se întâmplă nimic în afară de faptul că există o lume

Senzația este că te miști printr-o ceață densă, din care, din când în când, surprinzi câte un gest, un crâmpei de gând, o acțiune sau o intenție. Toate la fel de monstruoase. Drapate însă în bune intenții, perfect justificate de aceste conștiințe denaturate, de răul care a anihilat orice urmă de compasiune, de principii morale. E o lume deopotrivă grotescă și perfect recognoscibilă. Sub stratul gros de satiră și ironie mușcătoare descoperi o realitate crudă, un adevăr necruțător despre micimea și mizeria umană în infinitele ei forme. Niciunul dintre personaje nu are conștiința a ceea ce este, a îndepărtării lui de normalitate. Suntem într-o lume cu susul în jos, locuită doar de bufoni, de cabotini scăpătați, de oameni de mucava. Și, deși întâmplările dobândesc o aură fantastică, aceasta nu anulează, ci, dimpotrivă, întărește impresia de realism. Suntem, într-adevăr, în lumea lui Gogol – adusă foarte aproape de realitatea zilelor noastre – și nimic nu poate împiedica mersul inerțial al acestei umanități spre propria extincție. Orchestrată magistral de ea însăși, de mintea unui nebun, de o transcendență goală. E totuna.

În cetățile din Vechiul Testament, în Sodoma și Gomora, Dumnezeu nu a găsit nici măcar zece oameni „drepți”. Nici în romanul lui  László Krasznahorkai nu există nici măcar unul. Păcatele le sunt aceleași: târâți de visările lor, aici de interesele personale, ei „nesocotesc stăpânirea și batjocoresc dregătoriile”, cârcotesc și privesc doar spre celălalt. Păcatelor trupului le-au luat locul altele. Niciunul nu se salvează, deși câțiva pleacă la timp pentru a perpetua autocompătimirea, naivitatea, orbirea sau afacerile veroase, butaforia sau nebunia care le-a stăpânit și până atunci. Nu se izbăvesc, sunt doar asemenea neghinei purtate de vântul întâmplărilor și de natura lor de rătăciți.

într-un fel se pare că nici evenimentele care stau la baza acestor știri, indiferent dacă sunt adevărate sau doar zvonuri, n-au niciun sens în sine, și nu mai e o surpriză nici faptul că între ele nu există nicio legătură logică

Roman social și politic, satiric și extrem de realist, Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim e o radiografie a comportamentului și a societății umane reduse la un microcosmos plasat într-o Ungarie care își acceptă și nu își acceptă identitatea, într-un timp care e acum și la fel de bine oricând, într-o lume a altora și, în egală măsură, a noastră, a tuturor. E o oglindă a micimii și a imoralității, a inconștienței. O narațiune amplă, densă, în care absurdul și comicul coexistă, dar zâmbetul e amar și se transformă repede în grimasă. O istorie a câtorva zile care surprind însă o istorie mai adâncă a apocalipsei ce e la un pas de noi. Un roman în care se poate descoperi deopotrivă un substrat biblic, o dimensiune realistă și un hohot uriaș de râs. Și pe care traducerea excepțională din limba maghiară a lui Ildikó Gábos-Foarță îl face să sune atât de viu și de adevărat, încât ai impresia că orice graniță între lumea imaginată de László Krasznahorkai și lumea în care ne mișcăm se șterge. Și aștepți ca invazia de broaște râioase care vestește sfârșitul să cadă și asupra noastră. Pentru aceleași păcate și multe altele.

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.) 

Pictură:  Ioniță BENEA

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!