Apocalipsis, despre stranietatea celor două tăișuri ale luminii

Apocalipsis reunește, într-un vertij al istoriei și istoriilor, al mărturiilor, al poveștilor și al viselor, o întreagă problematică a raportării omului la divinitate și, implicit, la Bine și la Rău, la libertatea și puterea de a alege date nouă odată cu căderea în păcat și în suferință. Fie că e eminescian claustrată în Marele Ochi, inevitabil amintind de revelația lui Dan-Dionis, fie că e laic, aproape păgân așezată în prisaca pașnică a satului ferit de ororile războiului, între lemnărie, potire și tipsii pictate, fie că i se atribuie apelativul acuzator-impersonal de Ăla, divinitatea există, ea planează germinator deasupra regiunilor de existență atinse de degetul digitalizat, închistat în sine, al promisiunii Fericirii.

Veți înțelege, poate, valoarea adevărată a fericirii, pentru că ea e mereu în alternanță cu suferința, de care toți fugim.

În Prisăcani, ritmul vieții e pașnic, molcom, urmând un curs firesc, însă neintegrat în contextul destabilizator și apocaliptic al Primului Război Mondial. Imperturbabilul stării de fapt este ușor modificat de venirea meșterului tâmplar Cristian David, care aduce prin prezența și rolul său de a restaura lemnăria bisericii, evocarea unor episoade șovăielnic clasificabile, pentru că ele definesc deopotrivă sfera religioasă, pe cea istorică și biografică, purtând cu sine o primă axă a tălmăcirii poveștii de față, aceea care observă și construiește sorgintea de sens și semnificație contextuală a numelor prezente în roman. Nu se poate eluda în configurarea acesteia trimiterea către personajele biblice închipuite de Iacov și Iosif (bunicul, respectiv, tatăl lui David Cristian), iar amintirea momentului evanghelic al binecuvântării rostite de Iacov înainte de moarte către fiii săi propune o justificare a permanentei înclinații către dualitate, suprapunere și ambivalență în Apocalipsis – Iacov îi vorbește lui Iosif, binecuvântându-l și hărăzindu-i un viitor înalt. Pe toți fiii săi, însă, Iacov îi împacă sub semnul unei proorociri fericite, care reunește și echilibrează. Iată, eu mor, dar Dumnezeu va fi cu voi și vă va întoarce în țara părinților voștri. Supra-filosofia personajelor lui Adrian G. Romila este adânc înrădăcinată în concepția conform căreia Binele și Răul formează, în încolăciri vajnice asemenea șerpilor din tablourile iadului și ale Apocalipsei, un corp unitar care le implică pe ambele. De aceea, în discuțiile cu preotul satului, meșterul Cristian David susține faptul că pivotul răului, al micro-apocalipselor lumești se află în filosofie, tocmai pentru că ea poate fi adesea părtinitoare, poate nega, poate spulbera și dezechilibra astfel de unități de sens cum închipuie Dumnezeu. Căderile acestea apocaliptice le asociază tâmplarul prăpăstiilor sufletești, dar și ale celor de tip social. (văzuse în omul arătat de tatăl său un apocalipsis privat, o cădere sufletească mare cât căderea unei lumi (…) ar fi vrut să studieze filosofia ca să cunoască rădăcinile acestui rău intelectual, moral și social deopotrivă). Aici contextul istoric este din nou grăitor, pentru că Primul Război Mondial, dimpreună cu revoluția bolșevică și întregul peisaj al Europei începutului de secol douăzeci se reflectă miniatural, în tensionate gradații, în limpedea și calma oglindă a Prisăcaniului. Zbuciumul social este, prin excelență, lupta pentru o cauză, iar cauza este deviza ideologică, stindardul așa-zisului Bine în vremuri de convulsie și dezrădăcinare. Prin analogie cu semnificația biblică a numelui personajului tâmplar, psalmistul David pune, în textul celui de-al doilea psalm, tocmai această problematică a scopului:

Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat deșertăciuni?

Răspunsul lui Cristian David se află în rolul pe care acesta îl deține în dinamica interioară a satului. La venirea sa, preotul manifestă un scepticism justificat de poveștile fantasmagorice pe care le-ar fi auzit despre aptitudinile tâmplarului de a face lucruri care se adeveresc. De a plăsmui și de a da, deci, viață. Meșterului îi este chiar asociată povestea păsărilor de lut care zboară din mâinile făuritorului lor. Imaginea apare însă și ca episod al copilăriei lui Iisus, ca mărturie ludic-inocentă a viitorului și acest dar pare a coborî din moși-strămoși în ultimul descendent al neamului de tâmplari. Înaintea prefacerii vinului, despre Iisus se povestește faptul că făurea păsări din lut pe care le făcea mai apoi să zboare din căușul mâinilor sale mesianice. Făuritorul în lemn împarte cu Mântuitorul oamenilor și momentul izbăvitor, purificator, al răstignirii, pentru că, atunci când soldații ruși pătrund în sat, meșterul e silit să își desăvârșească lucrarea, crucea din biserică, devenindu-i el însuși obiect, trup al răstignirii. Tendințele eretice ale oamenilor de a se oglindi triumfător și absolut în chipuri de dumnezei își au reversul, pentru că Dumnezeu poate accepta și poate El însuși înfăptui jocuri amăgitoare ale sorții. Chiar sculptura și pictura îl susțin pe meșter pe alunecosul piedestal al sus-punerii. După ce păsările de lut și-au purtat o vreme trilul imaginar peste Prisăcani, odată cu venirea bolșevicilor în sat, fundalul sonor al sentimentelor colective pare să se reflecte puternic în sunetul acut, născând și trăind în sincope, al trompetei lui Cristian David. Obiectele magice au, în intimitatea satului, rolul și locul lor parcă subînțeles și prestabilit.

Trompetei i se alătură potirul pe care Căderea Constantinopolului stă zugrăvită și tipsia cu Judecata de Apoi. Drumul pe care acestea le urmează alături de meșter (drum pe care Cristian David nu îl va cunoaște nicicând) își lărgește semnificațiile odată cu istoria lui Toma, a fiului său, ucenicul Radu și a picturii neterminate de pe mănăstirea Humorului. Povestea se integrează aici într-o altă poveste care pare a fi o expunere răstălmăcită, regrupată după criteriile unei alte lumi a legendei Meșterului Manole. Tot despre porunca desăvârșirii unei mănăstiri vorbesc personajele lui Adrian G. Romila, însă jertfele umane sunt două, vin din timpuri diferite și se îndreaptă către scopuri distincte. Mai întâi, ucenicul Radu moare și dezechilibrează astfel mersul firesc și liniar al picturii bisericii. Apoi, peste vremi, meșterul Cristian David este răstignit (deși actul, asumat, nu este dus până la capăt) pentru a răscumpăra păcatul învățătorului satului care a ucis și devine astfel desăvârșitorul creației sale. O dublă semnificație a legendei subînțelese se naște aici. Pe de o parte, zbuciumul covârșitor produs de moartea unui tânăr a cărui vis de a pluti pe corăbii destabilizează o lume, pe de cealaltă, creatorul care se integrează visceral plăsmuirii sale, supusă  la rându-i risipirii, urmând soarta întregului sat cuprins de flăcările bolșevice. Motivul prăbușirii și al imposibilității de a reclădi există și aici, de unde similitudinea cu legenda.

Scăldat în sudoare, cu ochii căzuți înlăuntrul orbitelor, meșterul închegă dimineață schelele cele noi până sus, la acoperiș, așa cum i se ceruse. (…) Dar schelele se prăbușiră iar și iar, câteva nopți de-a rândul, și David trebui să le ridice încă o dată și încă o dată (…)

Jertfa lui Radu nu se aseamănă până la capăt cu cea a Anei, pentru că el nu este parte dintr-un ceremonial, e o simplă boală, o întâmplare, însă intermediază lumi, transformă realitatea și o preface în materie integrată picturii și consecutivă, alăturată ei deopotrivă. Sicriul-corabie pe care tâmplarul David este rugat să îl meșterească, în vara lui 1530, în schimbul potirului și a tipsiei pictate este întruchiparea trecerii line prin istorie, viață și poveste. Rolul ființei umane este acela de a transforma individualul în colectiv și deșertăciunea psalmului lui David în sens, de a conlucra alături de Marele Ochi spre a imagina lumea trăită sub forma unui iris fosforescent și omogen de lumină.

Sicriul-corabie își începuse călătoria spre lumea cealaltă și, pe apa cea lungă dintre vii și morți, trăgea după el lemnul-frate care-i rămăsese în lumea aceasta, ca s-l aibă de ajutor, la nevoie.

O apă lungă este și timpul în Prisăcani, care șerpuiește și curge anevoie, parcă extras din ordinea atotștiutoare a lumii, care funcționează contrar ei după timpi și punctări proprii. În dialogurile cu preotul, convingerea aceasta a meșterului Cristian David referitoare la reprezentarea imagistică neregulată a timpului este izgonită înspre întunecimile înșelătoare ale gândirii filosofice, pentru că liniaritatea timpului, a timpului teologic, sus-pus omului, este în termeni religioși indiscutabilă. Galeriile alea întortocheate (…) reprezintă foarte bine timpul, timpul nostru pământesc, așa cum se scurge el de la-nceputurile lumii până la sfârșit, când or să-l strângă sul îngerii Domnului. (…) cum adică reprezintă timpul, domnule David? Iar filosofați aiurea! Timpul nostru pământesc n-ar trebui să fie mai degrabă drept, de la Facere la Apocalipsă?

Iată că gaming-process-ul vieții începe și termină jocul de-a și cu timpul prin același sul. Se cuvine să ne aplecăm ochii asupra rulărilor, a împăturirilor, pliurilor și curbelor hârtiei sale. Astăzi, însă, suntem pupila Marelui Ochi. Cel mai bine mânuim puterea. Strângem insolent frâiele omnipotente ale iluziei că stăm la cârma atâtor judecăți și căderi. Acolo veți declanșa sfârșitul timpului liniar, cea mai importantă condiționare umană, alături de moarte. Îngerii selectați de dumneavoastră vor îndoi sulul temporal, apropiind trecutul de viitor și rulându-l ca pe un covor flexibil foarte lung. Ceea ce veți observa că se va întâmpla în Univers cu dimensiunile vă va amplifica senzația de măreție și complexitate a continuum-ului spațio-temporal. Acesta este un self-area al existenței, unde degetele, ochii, dar, mai ales, resursele nutritive ale minții sunt acaparate de foamea simțurilor, de acuitățile efervescente ale plăcerii de a stăpâni. Dumnezeirea digitalizată, fericirea cosmetizată, imensul pas în exteriorul propriei individualități, toate acestea sunt apocalipsis-ul privat de care meșterul Cristian David vorbește. Poate nu în aceeași măsură moartea, cât aceste căderi care produc o mâhnire al cărei simțitor și receptor profund nu este om.

Veți fi Dumnezeu cel Unul, care îngăduie prezența răului, care-i pedepsește pe oameni și care schimbă mereu fața lumii fără să dea socoteală nimănui. (…) În jocul nostru nu veți fi nici umanoid cu puteri supranaturale, nici robot, nici avatarul vreunei ființe a altui univers, ci însuși Creatorul tuturor ființelor și al universurilor.

Este subînțeles, deci, faptul că nu există substitut al divinității. Că nu se pot plăsmui alter-ego-uri sau individualități alternative. Însă pentru omul modern, controlul asupra ambivalenței bine-rău, care spulberă și Prisăcaniul, este seducător. Dar poate mai vicleană și acaparantă este ideea de a fi pe veci absolvit  de necesitatea de a da răspunsuri. Chinuitoare este pentru om perspectiva unei dări de răspunsuri sau de socoteală, pentru că ea este echivalentă formării conștiinței proprii și iminenței Judecății de Apoi. Însă dacă aceasta este luată în posesie, transformată într-o reprezentare obiectuală, tangibilă, sentimentul de apartenență rămâne să se îndrepte doar către propria persoană.

Mișcătoare ca un balaur de foc, lumina unduitoare a Prisăcaniului își înălța ramificat limbile, cozile și fumul spre stelele care sclipeau nepăsătoare în tăriile văzduhului. Așezați în constelații de când Duhul Sfânt se plimba pe deasupra apelor, miriade de ochi priveau de pe boltă încă un colț din urgia războiului lumii(…)

Lumina nedigitalizată provine, însă, dinspre apocalipse, adică dinspre împăcarea cu răul, cu prezența sa independentă de voințele colective sau individuale. Unii au ales să o picteze sperând la o conviețuire ceva mai fericită, alții doar o așteaptă. Însă ceea ce poate omul vedea la lumina speranțelor și a credinței sale va fi întotdeauna mai presus de putința oricărei reprezentări imagistice de pixeli, a oricărei dumnezeiri digitale. Privirea umană e vertical și crescător construită.

 

*Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.