La trântă cu propriile limite: Aproape nimic sigur, de Robert Șerban

„nevinovat,/ ca glonțul tras în sus de bucurie,/ care lovește/ întâmplător/ o pasăre”
Nevinovați. Fără vină că ne-am născut într-o lume deja abandonată, într-o lume în care până și pastila dulce trezește dezgust – de aceea o scuipi și aștepți, cu ochiul pe jumătate închis, să vină moartea dintr-un val îndepărtat și să nu te mai simți vinovat. Cu adevărat nevinovați.

„acum mă roagă pe mine/ să-l ajut ca firul să fie/ ca-nainte,/ e imposibil/ îi spun,/ e imposibil.”
O lume în care, dacă am fi avut degetele mai lungi, am fi fost iubiți pentru piesele cântate la pian sau, dacă am fi fost mai înalți ori mai tineri cu doi ani, am fi avut măcar o șansă. Undeva unde nodul strâns prea tare ar putea fi totuși dezlegat și fiul tău ar înțelege că orice este posibil dacă încerci și tot încerci, chiar dacă de fiecare dată este în zadar. O altă realitate în care n-am fi așa de întârziați și de împleticiți și de fâstâciți, în care aproape totul ar părea să te ducă spre un câștig. Însă în această existență, dorințele nu le putem rosti – nici măcar atunci când suntem singuri -, pasiunile rămân doar amintiri, iar speranța că fiica ta va avea un happy-end nu seamănă deloc cu povestea pe care i-ai tot spus-o, e doar o altă iluzie – iluzia că am putea îndrepta greșelile -, o imagine distorsionată care, de fapt, ne adâncește în hău.

În volumul său Aproape nimic sigur, Robert Șerban amintește fiecărui cititor că a uitat să-și privească propria umbră, umbra care este atât de aproape, dar pe care o luăm drept un simplu detaliu redundant. În poemele lui, umbrele noastre se transformă într-un semn al identității negate, al părții din noi pe care o ignorăm, dar care ne definește. Ele ne urmăresc pe parcursul lecturii pentru a ne face să realizăm că sunt singurele care ne pun față în față cu noi înșine – cu fricile, cu lipsurile, cu dorințele neîmplinite.

„o mână spală pe alta / apoi / îi frânge / fiecare deget.”

Cum poate cineva să fie „aproape sigur” când simte că totul e sub semnul incertitudinii? Acest „aproape” marchează o ruptură între ceea ce ar fi putut fi și ceea ce este. Astfel, devenim un element de fundal într-un joc straniu în care oamenii par vii atunci când mor; într-un loc în care ești obligat să simți mortul cum te privește nopți la rând și trebuie să reziști – să reziști durerii de a fi nevinovat chiar dacă ești cel condamnat. Iar abia atunci te întrebi ce vină porți tu… Citind acest volum de poezii, reușim să ne recunoaștem greșelile, să nu ne mai simțim pierduți – îți dai seama că nu ne mai putem ascunde, că rușinea inițială se pierde odată cu înțelegerea acestui fapt, iar în acel moment începi să citești cu adevărat poeziile lui Robert Șerban. Pentru a trăi în interiorul poemelor sale, trebuie să simți povara fiului ce înțelege pentru prima dată ce înseamnă imposibilul, povara fiicei care va spera mereu la un cavaler ce o va salva, povara tatălui ce se ceartă zilnic cu fiul său în apartamentul de la etajul de mai sus, dar și să poți să o iei de la capăt indiferent de început.

Ne putem întreba dacă avem vreodată cu adevărat control asupra vieții noastre. Trăind în incertitudine și cu propriile frici care ne apasă, nu reușim niciodată să anticipăm iubirea, relațiile sau eșecurile, rămânem captivi în acest spațiu pe care l-aș descrie prin „aproape” – o graniță care hotărăște de ce parte a limitei vom rămâne: a celor învinși sau a celor care au simțit imposibilul încercând. Mai mult decât atât, lupta cu propria condiție, care doar provoacă și mai mult sânge, ne arată că, în Aproape nimic sigur, aceasta este o bătălie pierdută din start. Căci încă din copilărie ne dorim să schimbăm marea, ca în piesa lui Marin Sorescu, să deținem un control care nu ne-a aparținut niciodată și care nu ne era destinat, acel „întreg” care nu ne revine:

„ce vrei să fie în spatele lui/ u castel?/ îmi întreb băiatul,/ nu/ un turn?/ nici/ poate o școală?/ Îl provoc,/ însă el se preface că nu aude/, zâmbește spre valurile cu creastă,/ apoi mă privește în ochi și îmi spune:/ «O altă mare vreau.»”/

„dacă ar fi să iau totul de la capăt aș începe de la capătul ăsta.”
Robert Șerban ne aduce aminte de neputințe, de capetele pe care nu le putem trece și de limitele care ne tot trag înapoi, de fragilitatea care s-a pierdut de mult în toți. Realitatea pe care încercăm zilnic să o lăsăm în umbră începe să se lipească de corpul nostru „aproape perfect”, ilustrând deseori pe altcineva, un alter ego. Este, în fond, un timp pierdut, nu doar al vârstei, dar al potențialelor neatinse, al vorbelor nerostite, al pasiunilor abandonate sau neîncepute; aceste regrete ne ard pielea, ne amintesc cine am fost – mereu, până în ultima clipă. Relațiile nu au un final cert, dorințele nu se împlinesc, iluziile se destramă. Robert Șerban nu ne lasă să uităm instabilitatea cu care ne naștem, ci ne forțează să o acceptăm, să trăim cu povara ei. Autorul își distruge liniștea și ne-o dă nouă, cititorilor, să căutăm neliniștea din liniștea altcuiva, căci volumul Aproape nimic sigur nu oferă soluții, ci ne obligă, ca ființe pierdute, să rămânem în tensiune, să ne recunoaștem iluziile și umbrele și să le privim ca egale. Fiindcă umbrele noastre ne rescriu adevăratele forme și fac parte din noi.

„în orice vis/ e un grăunte de adevăr/ ce te sâcâie dimineața/ când încerci să dai de el/ ca de rămășița dintre dinți,/ de care limba caută exasperată/ să te elibereze”

Din ipostaza de țintă ajungi să fii cel ce țintește, să te eliberezi de un trecut care, de fapt, nici nu-ți aparține, dar pe care l-ai trăit la comun, prin aceleași frici, aceeași nesiguranță și același cuvânt care te face să oscilezi: „aproape” – mereu aproape, dar niciodată cu adevărat la final; aproape de propria persoană, dar mereu neînțeles, cu mereu nimic nou de învățat, căci nimic din ceea ce ne definește nu mai este limpede.

„m-am tot visat/ plutind pe un frigider/ în mijlocul oceanului// încercam să mă ridic/ să văd dacă e vreo scăpare/ vreun mal/ ceva/ eram gata gata să reușesc/ dar mă dezechilibram cădeam sub apă/ și mă trezeam brusc// iar în noaptea următoare visam la fel/ apoi/ iarăși și iarăși/ până când într-o dimineață/ am deschis ochii îngrozit:/ frigiderul nu era niciodată același”

Totuși, poetul ne oferă o perspectivă diferită – frigiderul, un obiect banal, devine în vis liantul dintre realitate și imaginar, punctul în care ficțiunea se contopește cu viața cotidiană. În fiecare noapte, el se schimbă, iar această metamorfoză repetitivă simbolizează ciclicitatea existenței și incertitudinea pe care fiecare zi o aduce. În fond, nu știm niciodată ce ne pândește mâine și ne străduim să supraviețuim, să navigăm printre frici și limite aparent invincibile. Nu acordăm însă niciodată adevărata atenție faptului că unele lucruri se transformă mereu. Încercăm doar să facem față zilei noi. Poetul ne arată subtil că neputințele și limitele nu sunt întotdeauna absolute, că în unele momente ele nu ne opresc, nu contează, nu ne definesc. „Frigiderul” este pus sub semnul paradoxului uman: aparent un obiect simplu, banal, dar în esență martor al limitelor, al încercărilor, al supraviețuirii și al felului în care uităm să ne dăm seama că uneori putem depăși ceea ce părea imposibil, uitând de ce suntem în stare.

„poezia (…) nu gonește turmele de porci/ ce scurmă pământul până când/ vor face o gaură-n el,/ prin care poezia se va strecura/ ca un șarpe ce n-a mușcat niciodată pe nimeni/și va dispărea pentru totdeauna.”

Poemele lui Robert Șerban rămân ca un ecou în spațiile pline de umbre ale minții, revelând fragilitatea ascunsă a fiecărei clipe și neliniștea pe care o purtăm fără să o putem numi. Poezia lui devine astfel un teren de luptă între memoria pierdută și dorințele neîmplinite, între frică și curaj, între ceea ce vrem și ceea ce nu putem. Sunt o chemare să simțim și să rămânem atenți la fiecare fragment de realitate ce trece prin noi, „ce mușcă” din corpul nostru și ne transformă în ceva mai aproape de ideal.

Trăim cu incertitudinea că nu știm cine suntem, dar nu ne-am gândit niciodată să transpunem aceste gânduri în versuri, să le extragem din viețile noastre banale și să construim un spațiu în care să avem control. Nu ar fi imposibil. Pentru că atunci când scriem, noi ne decidem soarta, noi suntem cei care spargem pragul incertitudinii și devenim mai siguri de ceea ce ne definește cu adevărat. În viață însă nu suntem niciodată pe deplin siguri de nimic, ci doar „aproape” de ceva ce nu reușim să atingem.

Robert Șerban este invitatul nostru, alături de Cristina Drăghici și Dan Coman, la ZOON POETIKON – FILIT, 25 octombrie, ora 15.00, când vom vernisa și expoziția de grafică (inspirată din poezia autorilor invitați) & pictură, „Emoții”, semnată de Ioniță Benea.