Dacă ar fi să extrag o singură morală din toate astea, să le-o transmit copiilor sau oricărui prieten a cărui viață mi-e la fel de dragă ca a mea, ar fi să conștientizeze măsura minciunilor putrede de care e capabil un stat, până la a-i asasina pe cei aflați sub protecția lui, cu conștiința împăcată autorizată de ștampilele comisarilor și respectabilitatea semnăturilor subprefecților care au onoarea de a li se adresa prefectului lor, sau a prefecților care înaintează ministrului liste cu nume de copii.
Mireille, Henriette, Jacqueline Korman. Andrée, Jeanne, Rose Kaminsky și sora lor – un bebeluș de câteva luni, Madeleine. Octombrie 1942, în Franța lui Pétain și a regimului de la Vichy, Franța care începe să evacueze evrei. În convoaie în care sunt la început doar bărbați și femei. Apoi, în decurs de câteva luni, și copii. Tot mai mulți copii. Pe cât posibil, Franța vrea să scape mai întâi de toți adulții și apoi de toți copiii de origine evreiască. Mai întâi de cei veniți de curând aici, cu sau fără drept de muncă, apoi și de cetățenii francezi de origine evreiască. Franța lui Nikolaus Barbie, criminalul de război nazist, cunoscut drept Măcelarul din Lyon. Al cărui nume, înainte de a ajunge să fie cel al primei persoane acuzate în Franța de crime împotriva umanității, e sinonim cu deportarea celor patruzeci și patru de copii din Izieu. Franța lui Alois Brunner, fostul comandant al lagărului de la Drancy. Cel care, la Viena, în prima lui funcție de comandă, a realizat deportarea a patruzeci și șapte de mii de persoane în trei ani. La Salonic, unde a fost mutat după aceea, a fost responsabil de moartea a patruzeci și trei de mii de evrei greci în trei luni. Iar după debarcarea din Normandia, până în august 1944, așadar când înfrângerea naziștilor era doar o chestiune de zile, are un singur scop: să pună mâna pe toți copiii rămași în centrele UGIF. Să organizeze cât mai multe convoaie ale morții înainte ca mașinăriile germane ale morții să fie descoperite. Să extermine, în măsura în care e posibil, toți evreii încă în viață din Franța.
Trebuie să dăm fiecărei zile dimensiuni asemănătoare dacă vrem să le lăsăm pe fetițe să-și trăiască vârsta, în aura prafului lor de copii, fără să facem din ele cadavre ambulante. Ca să nu le dăm stigmate invizibile în avans, deși în orice clipă a parcursului lor știu că stranietatea și violența care le deformează viața de zi cu zi sunt ecourile lagărului de exterminare, replicile și radiațiile locului în care autorii genocidului au decis să le ducă.
Mireille, Henriette, Jacqueline, Andrée, Jeanne, Rose. Șase fetițe, în jurul și în spatele cărora se ascund alte mii de chipuri de copii, al căror destin a făcut în cazul a prea puțini dintre ei să putem vorbi despre o viață. Pentru cei mai mulți, o viață a însemnat câțiva ani. O parte dintre ultimele lor luni petrecându-se în casele unor familii dispuse să-i adăpostească, în centre sau în lagăre. Cei mai mulți ajungând la Drancy și de acolo direct la Auschwitz. Cei mai mulți reduși la numele de pe listele interminabile de intrări și de ieșiri ale autorităților franceze care le consemnează peregrinările dintr-un centru în altul. Apoi doar un nume într-un loc ce le comemorează scurta existență. Mireille, Henriette, Jacqueline, Andrée, Jeanne, Rose sunt figurile care trăiesc în paginile cărții lui Cloé Korman. Șase fetițe de care o apropie legături de sânge sau prietenia dintre ele și sentimentul datoriei. Cel ce îi dictează că trebuie să le facă dreptate. Lor și tuturor celorlalți copiii care și-au trăit copilăria (sau o parte din ea) în Franța regimului de la Vichy. Lor și tuturor celor care au fost victimele nazismului și regimului de la Vichy. Evrei, dar și francezi ce au încercat să îi ajute, să le ofere o mână de ajutor sau un dram de speranță în anii în care istoria și umanitatea își ieșiseră din minți. Deraind și împingând la moarte milioane de oameni din toată Europa.
Mireille, Henriette și Jacqueline Korman au, în octombrie 1942, zece, cinci, respectiv, trei ani. Niciuna dintre ele nu a supraviețuit. Toate au fost ridicate din căminul de pe Saint-Mandé, unde își petrecuseră ultimele luni. Verișoarele pe care Cloé Korman nu le va cunoaște niciodată se alătură celorlalte victime ale lui Brunner și ale colonelului Kahn, ale răului dezlănțuit cu metodă peste Europa. La fel ca părinții lor, deportați cu doi ani înainte. La fel ca mama lui Andrée, a lui Jeanne, a lui Rose și a bebelușului Madeleine Kaminsky. Cele patru surori Kaminsky supraviețuiesc. Și tatăl lor, Max. Și bunicul lui Cloé, care a reușit să treacă granița cu mătușa ei de șapte ani în Elveția înainte de a fi prea târziu. Sperând să poată apoi să-și găsească nepoatele a căror urmă o pierd și să le adopte.
Mă întreb cum se simt în acel grup de copii care se pierd și se părăsesc fără contenire, când și părinții le-au dispărut. Ca niște păpuși matrioșka cărora li s-ar înlătura succesiv toate învelișurile, care plutesc într-un spațiu fără fundal. Smulse din familii care nu mai există, ele se recompun în grupuri succesive ce se rătăcesc și se împrăștie din nou, în locuri a căror funcție obișnuită a fost anulată, din care pot fi retrase de pe o zi pe alta.
Întâlnirea cu cele trei fetițe devine însă posibilă doar pentru Cloé și pentru sora ei. O întâlnire simbolică, pregătită de momentul în care Anne-Laure Mourgue deschide ușa imobilului unde locuiește, așa cum o făcuse și pentru fetițele de atunci, din 1942, și lasă istoria să-și facă loc în prezent. Ea și cele șase scrisori ale lui Mireille pe care bunicul lui Cloé reușește să le recupereze la întoarcerea în Franța de la familia Laborieux, căreia i-au fost adresate. Împreună cu câteva fotografii și cu documentele oficiale care consemnează locurile prin care cele trei fete au trecut în ultimii lor doi ani de viață. Dintre care șapte luni le-au petrecut alături de Andrée, Jeanne și Rose Kaminsky. Nu mereu împreună, căci fetele erau despărțite în funcție de legile absurde ale unei lumi absurde, dar devenind toate șase aproape surori. Nu doar pentru că la început viața le-a fost unită de prietenia din Montargis, apoi de lunile petrecute în lagărul din Beaune-la-Rolande, apoi de perioadele în care au stat împreună, pentru scurt timp, în centrele pariziene ale UGIF, ci pentru că, în absența părinților, deposedate de copilărie, înfometate, supravegheate permanent, învățând să supraviețuiască fiecărei noi mutări, fiecărei despărțiri, fiecărei zile, ceva mai puternic decât vârsta și originea le leagă unele de altele: sentimentul că trebuie să aibă grijă una de cealaltă, instinctul că se au doar una pe alta, că în lumea aceasta în care nu știi ce urmează să ți se întâmple a vedea în cea de lângă tine pe sora ta, pe dublul tău e singura formă de a face realitatea suportabilă. De a ține răul la distanță.
Dovezile trecutului sunt în fața mea, copilăria pierdută se oferă privirii în diverse forme, fotografii, scrisori, caiete de școală.
Chiar dacă surorile Korman nu au putut să se salveze, întâlnirea dintre Cloé și Andrée, la peste șaptezeci de ani de ceea ce s-a întâmplat între 1942 și 1944, e întâlnirea simbolică dintre cei care au supraviețuit și cei care învață că trebuie să afle despre ceea ce s-a întâmplat. Să treacă peste tăcerea bunicilor și a tatălui, peste umbra din ochii și din sufletul lor, să descopere ce și cum a fost. Să vorbească despre micuțele Mireille, Henriette și Jacqueline. Să le reconstituie chipurile, rochițele, jucăriile, spaimele, încrederea, desfășurarea monotonă a zilelor din lagărele și din centrele pe unde au trecut, grijile, clipele în care realitatea a fost făcută suportabilă de cei pe care i-au întâlnit, așteptarea pe coridoarele secțiilor de poliție, peregrinările între locurile unde au fost duse. Reconstituind adevărul din documentele și din mărturiile rămase, din amintirile lui Andrée, legând firele adevărului de ceea ce probabil li s-a întâmplat (în măsura în care condițiile din centrele în care erau duși copiii evrei erau aproape identice și tratamentul, experiențele prin care au trecut au fost asemănătoare), umplând golurile. Spunând povestea celor care nu au supraviețuit și legând-o strâns de cea a fetițelor care au reușit să o facă. Legând moartea de viață. Făcându-le să rămână aproape surori. Redându-le aura unei copilării de care au fost deposedate. Lăsându-se să se miște la fel de viu și de credibil ca pe cele trei surori Kaminsky. Redându-le încrederea și zilele de copii fără însă a edulcora adevărul a ceea ce au trăit, a ceea ce s-a întâmplat. Cu gândul la toți, supraviețuitori sau victime. Și odată cu ele, aducându-i printre noi pe cei care nu au încetat să rămână oameni, dar și pe cei care au refuzat să o facă, atinși de nebunia din jur, de propria lașitate, de propria intoleranță. Aducând la suprafață deopotrivă chipuri și conștiințe luminoase, dar și suflete mutilate. Nu ale ofițerilor germani, ci ale francezilor. Ale acelor francezi care s-au dovedit la fel de antisemiți și de zeloși ca armata de ocupație. Chipul acelei Franțe ce a învățat greu să se privească în oglindă și să se vadă așa cum a fost.
Cele trei verișoare ale mele au fost victimele raziei de la Saint-Mandé alături de celelalte fete de pe Rue Grandville, la fel ca Thérèse Cahen. În 30 iulie, Thérèse îi scrie elevului ei Jacques Laguerney o ultimă scrisoare din La Muette. Ea știe că autoritățile evreiești din lagăr s-au luptat să ceară condiții mai bune pentru următorul convoi, despre care se știe că va număra mai mulți copii ca niciodată. Este ironică: „Ne îndreptăm către o deportare-model a copiilor, cu bomboane, salteluțe și doctor în fiecare vagon”.
Cloé Korman scrie o carte în care documentul și adevărul istoric sunt inserate în realitatea de familie, raportate la centrul propriei ființe și la evenimentele pe care ea însăși le trăiește (sarcina și nașterea celui de-al doilea copil, amintiri despre bunici, mătuși, tată), printre care se întrevăd atitudinile, gândurile și emoțiile pe care autoarea le încearcă în momentul în care călătorește în locurile în care au trăit (pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă) aproape surorile Korman și Kaminsky. Punând față în față spațiile ce păstrează amprenta a ceea ce a fost cu ceea ce au devenit astăzi locurile de atunci, cu transformarea clădirilor, a străduțelor pariziene, a spațiilor prin care au fost purtate surorile, cu demersurile pentru a avea acces la informațiile consemnate. Există o dimensiune eseistică a volumului care fragmentează narațiunea și care amintește permanent cititorului că demersul este unul la granița dintre cel jurnalistic și cel ficțional. Redarea celor șase scrisori ale lui Mireille, ale unor informații precise, ale discuțiilor avute cu Andrée și reconstituirea subiectivă a ceea ce au simțit cele șase fetițe, a drumului lor care până la un punct a fost asemănător și apoi a modului în care au reușit să se salveze cele trei fete Kaminsky, a efortului depus de Max, tatăl lor, de a le ajuta să rămână în legătură cu persoane de încredere până în momentul în care surorile au reușit să fugă din Paris și să-și reîntâlnească tatăl, a lunilor de după înfrângerea Germaniei și eliberarea Franței, a momentelor ulterioare din viața lui Andrée, toate acestea conferă un adevăr uman zguduitor volumului. Leagă trecutul de prezent, expune, nu-l lasă să cadă în uitare, nu-l cosmetizează. Dar, mai ales, ne amintește cât de fragilă e granița dintre a-ți păstra umanitatea și a te lăsa copleșit de vâltoarea și de nebunia din jur.
Cred că imensitatea celor șapte luni se datorează și unei dimensiuni verticale a timpului, o groapă ce se deschide, invizibilă, în spatele taluzului prea înalt al unei căi ferate.
Copiii de la Izieu nu au avut nicio șansă. Cele șase aproape surori au avut, prinse în mecanismul monstruos al regimului de la Vichy, norocul de a rămâne șapte luni, e adevărat intermitent, împreună, ajutându-se una pe cealaltă, așteptând ca raziile să înceteze, ca să nu se mai formeze convoaie, visând vești despre părinții de care au fost despărțite, cerând caiete pentru școală, sperând să le crească din nou părul, să nu le mai doară măselele, să fie din nou doar copii, nu copii evrei într-o țară în care a fi evreu te pune în pericol. Păstrându-și candoarea, maturizându-se forțat. Andrée, Jeanne, Rose, Madeleine Kaminsky au reușit să își trăiască viața. Mireille, Henriette, Jacqueline Korman, doar copilăria. A vorbi despre ele devine pentru Cloé Korman în Aproape surorile (tradusă din limba franceză de Mădălina Roșioru) singura formă de a le ține în viață. De a ne obliga să nu uităm.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
