Limitele imperceptibile dintre viață, literatură și film: Apropierea, de Marin Mălaicu-Hondrari & ecranizarea sa, Parking

Romanul Apropierea, scris de Marin Mălaicu-Hondrari, este publicat pentru prima dată în anul 2010, fiind o operă scrisă în urma experienței pe care scriitorul o trăiește în mod direct în Spania, între 2002 și 2007, la Córdoba. Majoritatea scriiturilor acestuia, în special romanele, valorifică spațiul acesta mediteraneean, cultura spaniolă din sud-estul țării, în prelungirea căreia sunt reconstituite încercările de adaptare, rătăcirile particulare din interiorul unei noi lumi pe care acesta o descoperă. Operele care au urmat, precum Lunetistul sau Războiul Mondial al Fumătorilor, au păstrat același fundal spaniol, dominat de peisajele tipice hondrariene: locuri mici situate la capăt de oraș, livezi de măslini, orașe înecate sub lumină, sub o căldură a trăirilor derutante, amețitoare. Dacă în Lunetistul firul narativ urmărește dezlegarea motivului pentru care un scriitor este urmărit pentru a fi ucis, iar în Războiul Mondial al Fumătorilor acțiunea se desfășoară în Camarile, locul în care ajunge personajul principal și începe să vândă țigări de contrabandă, în Apropierea patru prieteni „semnează” un pact al literaturii și dispar, urmând ca, ulterior, fiecare să-și spună povestea. Marin Mălaicu-Hondrari explorează la nesfârșit un spațiu care ajunge să-l domine, elogiind experiențe luxuriante în trăire, uneori clandestine, unde pericolul pândește în umbra celei mai extinse bucurii. Mai mult decât atât, toate romanele sale sunt ode ale fumatului și ale literaturii, moduri de a trăi care coexistă cu o iubire aproape mereu neîmplinită, însă întotdeauna trăită fără rest, orbește.

Rămânând în universul acestor trei cărți menționate mai sus, am putea spune că izvorul de inspirație al scriitorului este Spania, experiență descrisă în plenitudinea sa. Interesant este cum, deși păstrând acest fundal, Marin Mălaicu-Hondrari schimbă personajele, povestea sau mută punctul de focalizare asupra întâmplărilor, aducând mereu în scenă aceeași realitate privită din colțurile diferite ale conștiinței. Cu toate acestea, nu trece neobservat faptul că în toate aceste trei romane, atât în desfășurarea acțiunii, cât și privind întâietatea relatării poveștii, există un personaj care are mereu prioritate și care pare a fi povestitorul poveștilor celorlalți actanți. În Apropierea este Adrian Petru Constantin, în Lunetistul – Constantin, iar în Războiul Mondial al Fumătorilor – un alt Constantin. Vocea acestui Constantin care asigură continuitatea și intersectarea tuturor romanelor, este cel mai bine individualizată, părând mereu că știe cel mai mult, trecând sub tăcere anumite evenimente, lăsând loc celorlalte personaje să potrivească piesele poveștii. Portretul lui Constantin nu se îndepărtează niciodată de anumite coordonate clar stabilite, ceea ce ne face să credem și să spunem cu certitudine că este același personaj. Constantin este imaginea emigrantului și a imigrantului, a românului care își părăsește țara din diferite motive: sărăcie, nevoia de libertate sau dragostea pentru literatură, pendulând mereu între două forme ale singurătății, salvatoare și distrugătoare, iubind și suferind. Gesturile lui Constantin păstrează mereu simplitatea trăirii, modestia. Locurile în care ajunge să muncească (ca mercenar, paznic, culegător de vie etc.) îi accentuează rătăcirea, iar cea mai mare luptă interioară este purtată între trăirea fals-infinită imediată și permanentul unei însingurări față de sine și față de lume. Ceea ce se va observa și în romanul Apropierea este faptul că există două lucruri care nu pot fi despărțite de Constantin: literatura și dragostea, lucruri care nu doar se confundă, ci se completează, întrucât baza construcției lor își găsește substanța în doi piloni comuni: singurătatea și prietenia. Pentru Marin Mălaicu-Hondrari, literatura este prelungirea existenței și invers, fapt care se observă strict la nivelul scriiturii, unde experiența personală este valorificată la maxim, dar și la nivelul personajelor care sunt purtătoarele aceleiași povești, care trăiesc viața mult prea poetic sau care iubesc atât de mult literatura încât descoperă în substraturile acesteia esența vieții.

În anul 2019, editura Polirom reeditează romanul Apropierea, adăugând un fragment din scenariul filmului Parking, pus în scenă și construit pe baza cărții de către regizorul român Tudor Giurgiu. Analizând concomitent scriitura și filmul, observăm că cel din urmă se concentrează întru totul pe povestea lui Adrian Constantin, pe vocea celui care are întâietate în asamblarea întregii povești și care, desigur, obține în relatarea întâmplărilor de cele mai multe ori cuvâtul, majoritatea capitolelor romanelor fiind povestite de către acesta. Apariția filmului Parking joacă un rol important în internaționalizarea cărților lui Marin Mălaicu-Hondrari și, implicit, în internaționalizarea literaturii și a filmului românesc. În încercarea de a reproduce fidel dimensiunile și atmosfera romanului, rolurile sunt distribuite unor actori străini spanioli, precum Belén Cuesta (în rolul Mariei) și Luis Bermejo Prieto (Rafael), rolul principal revenindu-i lui Mihai Smarandache (Adrian Constantin). În film se vorbește aproape în totalitate limba spaniolă, iar majoritatea cadrelor sunt filmate în Córdoba, iar unele în Sângeorz-Băi, orașul natal al scriitorului. Filmul Parking nu reproduce fidel romanul, iar posibilele neconcordanțe primesc un răspuns de la însuși regizorul filmului, într-un interviu dat la Libertatea: Am împrumutat elemente și din cartea lui de poezie, prima lui carte, din alte texte pe care le-a scris, din interviuri, din discuțiile mele cu el, din viața lui reală. E un film inspirat mai mult din viața și opera lui Marin Mălaicu-Hondrari. Și am lucrat foarte bine. El dădea o mână, cum se spune la zugravi, mai dădeam eu pe următoarea. Acordul la care ajung regizorul și scriitorul oferă ulterior publicului o viziune de ansamblu a ceea ce înseamnă modul în care și-a scris opera Marin Mălaicu-Hondrari, Parking fiind în sine atât povestea conceperii unor opere literare, cât și povestea unui scriitor și a modului în care acesta reconstruiește alte lumi din reziduurile exterioare și interioare ale experiențelor din Spania.

Marin Mălaicu-Hondrari introduce romanul Apropierea printr-un motto reprezentând un citat din opera scriitorului celebru Julio Cortázar, fragment ce va reveni constant pe parcursul scriiturii, asupra căruia personajul principal, Adrian, va medita și din înțelesul căruia putem extrage un enunț esențial înțelegerii și urmăririi impulsului de a scrie care îl domină pe protagonist: „Unul dintre noi trebuie să scrie, dacă toate astea vor fi povestite.” (Julio Cortázar). Astfel, așa cum biograficul se îmbină cu ficțiunea, atât autorul, cât și naratorul cel mai bine individualizat, își asumă actul scrierii ca o datorie (de a povesti toate acestea).

Romanul cultivă arta suspansului, derutând încă din primele pagini cititorul aruncat în mijlocul unor povești care se intersectează și pe care le dezleagă abia mai târziu, atunci când i se permite să știe care este legătura dintre toate personajele ce iau cuvântul. Toate capitolele poartă numele celui care pentru câteva momente devine narator, însă, dintre toți, Adrian este cel care povestește cel mai mult. Interesant este cum, aproape de fiecare dată, capitolul care urmează celui dintâi continuă firul narativ de unde a fost lăsat anterior, însă întâmplările sunt deșirate de către o altă voce, existând momente când relatările se suprapun, iar aceleași evenimente sunt povestite prin prisma mai multor personaje. Acest fapt oferă o pluralitate a punctelor de vedere și întregește mereu povestea. Ba chiar o continuă, o dezvoltă, o complică întrucât noile poziții ale personajelor aduc cu sine noi forme ale realității, noi moduri de a cunoaște un lucru. Apropierea este un roman despre prietenie și literatură, despre libertate și rătăcire, despre iubire și însingurare. Toate personajele purtătoare de cuvânt sunt bine individualizate, însă există și unele la care avem acces doar prin povestea celorlalți, așa cum se întâmplă cu Rafael, proprietarul parcului auto, în conștiința căruia pătrundem prin portretele făcute ori de Adrian, de Maria, Vanessa sau chiar Dana. Niciunul dintre actanții cărții nu poate fi definit ca fiind bun sau rău, indiferent de faptele pe care le fac, întrucât toate prezintă o nestatornicie firească, toate se află la granița dintre siguranță și pericol, dintre libertate și izolare, dintre putere și slăbiciune. Existența mai multor povestitori dovedește cât de nesigură este realitatea și cât de mult o poate transforma un individ prin propria implicare chiar dacă „adevărul” își are aceleași începuturi. Romanul scris de Marin Mălaicu-Hondrari face posibilă întocmai această întâlnire la distanță a personajelor care descriu cu un grad sporit de subiectivitate aceeași experiență, trăită în colțuri diferite ale lumii și ale lumii interioare, particulare, experiența a cinci ani petrecuți în singurătate, în urma încheierii unui jurământ pe care l-am putea considera literar. Patru prieteni, Lidia, Adrian (Constantin), The Great (Florin Roman) și Dan Parfenie, hotărăsc să rătăcească prin Europa în căutarea substraturilor poeziei, luând decizia într-un moment în care se simțeau morți, pierduți. Dintre aceștia, doar doi pleacă, Dan Parfenie refuzând propunerea, pronunțând acel „nu categoric” întrucât de abia își formase o familie, iar Lidia nu este inclusă în acest plan, însă va trăi rătăcirea. Pozițiile diferite conferă o viziune amplă a ceea ce a însemnat această experiență, întrucât nu toți sunt participanți, însă toți rămân cumva blocați în acel moment și reușesc a face față diferit vieții care a urmat după. Iubirea față de literatură îi aduc împreună și, cu riscul de a tinde spre absurd, tot această iubire îi desparte, cel mai important lucru fiind faptul că puterea acesteia îi face să fie de nedespărțit chiar și atunci când distanța devine tot mai mare. Literatura devine liantul prieteniei.

Adrian: Treceam pe străzile Córdobei, cea îndepărtată și singură, și asta era legătura mea cu acel oraș: și eu eram departe și singur. 

Povestea lui Adrian începe în momentul în care acesta ajunge în Spania, personajul fiind cel care rămâne aproape întotdeauna în prezentul călătoriei, reflecțiile asupra trecutului fiind scurte și succinte, el fiind dator să consemneze ceea ce a urmat după decizie. Intervenția lui Dan Parfenie realizează o contextualizare. El spune povestea tuturor, a trecutului, abandonând firul narativ acolo unde Adrian pleacă. Odată ajuns în spațiul spaniol, acest Constantin al tuturor romanelor hondrariene realizează căderea într-un spațiu străin, însă încearcă activ adaptarea. Alegerea acestei țări o justifică prin dorința de a citi anumiți autori ca Borges, Cortázar, Marquez, în limba lor originală. El pleacă din România cu un geamantan plin de cărți, câteva haine și dorința de a scrie.

Adrian va fi paznic la parcul de automobile al lui Rafael, un spaniol care, deși observă că românul nu cunoaște limba, alege să-l angajeze. Viața protagonistului se va desfășura în spațiul mic și nu întotdeauna sigur al unei rulote, spațiu valorificat și în Războiul Mondial al Fumătorilor, asociat cu introspecția și izolarea. În ecranizarea filmului Parking, așa cum va dezvălui regizorul mai târziu, parcarea filmată este chiar cea în care ar fi muncit și trăit Marin Mălaicu-Hondrari în perioada petrecută în Spania. Până când apare dezechilibrul, zilele lui Adrian vor fi la fel: cu lecturi, căldură, discuții purtate cu Rafael, timp în care își perfecționează limba spaniolă și învață chiar să conducă o mașină. Chiar și atunci când Rafael începe să dispară și întârzie cu salariul, grija lui pentru Adrian nu va înceta; el va încerca să îi găsească alte locuri de muncă. Lucrurile încep să se miște când, într-o noapte, niște hoți care jefuiau un depozit de coletărie de lângă parcul auto îi lasă lui Adrian două pachete, în semn de recunoștință că nu i-a reclamat. Așa acesta o va cunoaște pe Vanessa, femeia căreia îi înapoiază pachetul și care va reveni la Adrian pentru a-i propune diferite afaceri. Din dorința de a câștiga niște bani, Adrian acceptă și continuă să facă ceea ce femeia îi cere, urmându-i imprevizibilitatea și neîntrebând despre lucrurile în care se angaja fără să i se ofere vreo explicație. În principal, românul transporta mașini, urmând indicațiile, fără să cunoască cauzele sau scopul.

Gândurile lui Adrian se întorc mereu acolo unde s-a născut dragostea pentru literatură. Una dintre rătăcirile emoționante ale personajului la care avem acces este fixarea imaginii cabinelor telefonice pe care le întâlnește prin orașe. De fiecare dată, la vederea acestora, Adrian se gândește cum ar fi să-și sune prietenii, însă, amintindu-și de „pact”, acest gând nu va avea finalitate. Există perioade când bărbatul este antrenat în lumea pe care o accesează din ce în ce mai mult, însă sunt anumite momente când singurătatea revine, mereu mai violentă și puternică, ca-n primele zile în Córdoba, când nu cunoștea pe nimeni. De fiecare dată când persoanele din jurul lui dispar, Adrian simte tristețea înstrăinării și dorul. Cu toate acestea, singurătatea avea forța atât de a-l epuiza, cât și de a-l liniști, mereu simțind nevoia de a se întoarce în spațiul intim al rulotei, în liniște.

Atunci când este invitat să scrie un text pentru catalogul unui simpozion național de sculptură, Adrian o va cunoaște pe Maria, femeia căsătorită, bassistă în Tinto Brass Band, pe urmele căreia va umbla în toată Europa, pe care o va aștepta în porturile mari ale lumii pentru a trăi iubirea ca în prima zi când s-au cunoscut. Dragostea lor va fi consemnată ca Noaptea digului, atunci când plimbările au fost aproape nesfârșite până la venirea dimineții, când coborau și urcau scări și faleze doar pentru a face și spațiul să pară un loc nesfârșit. Sărutul, dorul, dragostea ca o pereche de papuci de casă. Fascinația lui Adrian vine din faptul că simte primul om care poate cuprinde sensul și dimensiunea cuvintelor celuilalt și are siguranța că și propriile cuvinte vor ajunge nealterate la Maria. Iubirea pentru cuvinte se transformă în iubirea pentru o femeie spaniolă. Povestea lor este despre muzică, literatură, limbi străine, plimbări, însă mereu dublată de senzația mișcării și a obligației de a fugi, de a se ascunde. Luminile apei, văzute din depărtare, îi vor aminti mereu lui Adrian de poetul Rimbaud și de vasul de croazieră Rimbaud, botezat astfel împreună cu Maria, ambarcațiune pe care au locuit o vreme până când a fost distrusă, dezmembrată în totalitate. Fiecare apropiere de autogară va însemna o despărțire și niciodată nu va avea curajul să articuleze întrebarea „când ne vom revedea?”. Când afacerile cu Vanessa se sfârșesc printr-un exces de adrenalină, când despărțirea de Maria nu va mai fi temporară și când naveta România-Spania se va repeta, Adrian va resimți din nou singurătatea. Din nou mai puternică și violentă.

Dacă e să vorbim de diferențele dintre romanul lui Marian-Mălaicu Hondrari și ecranizarea acestuia în regia lui Tudor Giurgiu, putem observa mutații în ceea ce privește firul narativ al poveștii, fidelitatea față de scriitură, dar și deplasarea accentului pe anumite secvențe ale scriiturii, cu scopul de a regândi tema și subiectele de forță pe care le va aborda filmul. Dacă în Apropierea tema emigrării se împletește cu poeticul și romanticul unor trăiri electrice, ba chiar mai mult, ea trece în umbra unei existențe a suspansului, Parking  se va întoarce exact acolo. Filmul pare a fi gândit ca observație asupra problemei migrației și a dezechilibrelor pe care aceasta le aduce. Deși păstrează un substrat poetic, fiind impregnat de versuri, scenariul tinde sa pună în lumină mult mai mult dorul de casă, neajunsurile și sărăcia, neputința de a te acomoda unui spațiu străin, problema emigrării forței de muncă și pe cea angajării fără contract, dar și abandonul familiei. De asemenea, există personaje care nu apar deloc în film sau care sunt modificate pentru a rezuma o singură idee, dar sunt și personaje străine romanului. În acest sens, ne amintim că în film există o secvență în care soția din România a lui Adrian îi face acestuia o vizită neașteptată, cărând după sine pachete cu mâncare de acasă, moment în care îl găsește cu noua sa iubită. În schimb, în Apropierea nu ni se spune nimic despre familia lui Adrian, nici măcar dacă ar avea una. Ecranizarea nu amintește de nicio înțelegere făcută cu prietenii, iar întreaga acțiune îl vizează pe Adria căruia, însă, nu îi anulează pasiunea pentru literatură înțeleasă ca refugiu. Scenariul a fost construit împreună cu scriitorul Marian-Mălaicu Hondrari, astfel încât modificările au presupus îmbinarea romanului cu viața și experiențele neexplorate în mod direct în carte pe care autorul le-a trăit. Astfel, Parking devine film care își extrage substanța dintr-un întreg: viață și literatură, realitate și ficțiune, autor și narator. Direcția pentru care optează Tudor Giurgiu joacă un rol important în internaționalizarea filmului întrucât este expresia unui fundal în care un autor român și-a scris opera, în care acesta înșuși devine personaj, fapt ce îmi amintește de filmul produs în Chile și regizat de Rodrigo Sepúlveda, Ardiente Paciencia.  Scenariul acestuia gravitează în jurul vieții și operei lui Pablo Neruda, poet și om politic chilian, îmbinând poezia cu realitatea în care aceasta a apărut. De asemenea, așa cum se întâmplă și în Parking, cadrele sunt menite să reproducă aproape fidel lumea respectivă, având loc o întoarcere în spațiu.

Finalul romanului Apropierea demonstrează faptul că în umbra tuturor evenimentelor puse sub lentila personajelor, pândește un pericol nenumit. Toate pierd în fața realității, iar visurile lor rămân neatinse. Ceea ce reușesc însă să facă acești prieteni este să păstreze dragostea pentru literatură și să găsească acele rezerve ale poeziei tocmai în propria lor poveste, în încăpățânarea de a abandona totul, însă rămânând sudați unii de ceilalți. Rupturile care se resimt inițial între poveștile naratorilor încep a se închega, încât firul narativ capătă o continuitate aparte. Nucleul narativ este impecabil și suficient, iar limitele poveștilor fiecărui personaj sunt stabilite cu finețe, încât cititorul nu își poate imagina că lucrurile ar fi putut fi altfel. Scriitorul a știut exact până unde se întinde cunoașterea fiecărui  personaj și nu a oferit prea mult sau prea puțin. Ceea ce face ca operele lui Marin Mălaicu-Hondrari să fie de-a dreptul spectaculoase nu este doar această acuratețe a echilibrului narativ, ci și doza de lirism care se lasă infiltrată în proză. Autorul scrie un roman-poem, așa cum Parking devine un film-poem, nelipsit de versuri, de imagini realizate pe stop-cadru, fixate pe retină-o suficiență a vizualului cu potențial de poem. Apropierea este elogiul prieteniei și al literaturii, al fumatului și al singurătății, toate stând sub semnul impunător al poeziei și al unei triste depărtări de casă, în timp ce Parking înglobează toate aspectele: viața, literatura și granițele dintre acestea stabilite prin film.

 

*Denisa Grădinaru, fostă redactor-șef Alecart, membră a Colegiului Alecart, a fost invitată ca poetă la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania” – Sibiu, 2023.  (Dacă vreți vreo recomandare de carte căutați-o pe Denisa la „Cărturești”, Palas Mall – Iași, unde este librăreasă!)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!