Ar trebui un judecător să citească literatură?

Îl întreb odată pe un amic, membru ocazional într-o comisie de examinare pentru accederea la Institutul Național al Magistraturii, ce urmăresc examinatorii la proba interviului, care sunt întrebările adresate candidaților, în condițiile în care această probă nu tinde a verifica cunoștințele de drept ale acestora.

Am fost plăcut surprins să aflu că una dintre întrebările predilecte era „Ce carte/cărți, altele decât cele de specialitate au fost citite în ultimul an?”, în funcție de răspuns și de cunoașterea în domeniu a examinatorilor, putând avea loc și o scurtă incursiune în subiect. Și la fel de surprins am fost când amicul mi-a reprodus răspunsul unui candidat „M-am concentrat asupra examenului și nu am citit nimic altceva” – cu mențiunea că niciun membru al comisiei nu s-a înduioșat de asemenea abnegație în ale cunoașterii dreptului, candidatul cu pricina fiind în cele din urmă respins (desigur, nu știu cât a contat în notare răspunsul la întrebarea cu pricina, dar îmi place să cred că a contat).

Judecata pe Pământ e o judecată a pământenilor făcută de către pământeni. Iar a judeca, înainte de a aplica un text de lege, înseamnă a înțelege faptele și, nu de puține ori, a înțelege oamenii sau tipologii de oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată, reacțiile lor cu privire la împrejurări în care nu te-ai aflat niciodată. Sigur, tocmai am făcut introducerea pentru  tema eseului  „De ce ar trebui judecătorii să citească literatură”. Și înainte de a avansa, îmi permit o licență statistică, câți judecători citesc în mod constant literatură? Sigur, nu am făcut o cercetare științifică în această chestiune și cifrele pe care le voi avansa sunt departe de a fi sigure, dar aș spune că e cam la fel ca într-o clasă de liceu. Câte ceva citesc toți, unii se opresc definitiv cel mai târziu după facultate, alții citesc sporadic și, cei mai puțini, citesc aproape pasional toată viată. Dintre judecătorii pe care îi cunosc personal, aș spune că o cincime citesc constant literatură (cincime în care sexul slab este mai degrabă puternic), dar trebuie să fac o remarcă importantă, aceea că nu ajung să-i cunosc prea bine pe cei care nu sunt interesați decât de profesie.

Cărțile nu sunt întotdeauna prietenoase.

Unele au născut sau au hrănit ideologii dezastruoase pentru umanitate, altele au născut criminali, sunt cărți care au trimis oameni spre sinucidere. Cărțile vorbesc despre gânduri și experiențe comune multor oameni, dar și despre trăiri individuale, uneori de neînțeles. Și în felul acesta îți fac cunoștință cu lumi a căror existență o ignori sau o bănuiești, o accepți sau o refuzi, lumi din care poți însă să cerni o cunoaștere/ să intuiești nuanțe care nu ți-ar fi fost accesibile nicicum altfel.

Pășind în concret, aș observa că ceea ce pentru un judecător este o obligație profesională, aceea de rezervă, este de natură a-i afecta cunoașterea directă a unor aspecte de viață pe care va fi ulterior chemat să le judece. La fel și respectul datorat profesiei și persoanei pe care judecătorul o reprezintă acționează în sensul că magistratul va fi pus mult mai rar în situația de a fi bruscat în interacțiunile sale cu autoritățile. Judecătorul are o viață publică rezervată. El este sau trebuie să fie văzut ca un exemplu de calm, echilibru și moderație. Dar trebuie, de cele mai multe ori, să judece tocmai ceea ce constituie excepții de la asemenea comportamente. În materie de familie (unde lucrurile sunt cele mai sensibile și beligeranții foarte încinși), în materie de violență fizică, în raporturile particularilor cu administrația, în dispute comerciale sau politice. Și lucrul acesta poate fi compensat de privirea largă pe care ți-o oferă literatura, locul în care întâmplări din viața reală, povestite cu har și/sau haz inventariază sute de reacții diferite în împrejurări similare, surprinde poziționarea participanților față de diverse repere (persoane, prejudecăți, priorități, spațiu, timp) și a spectatorilor (rude, prieteni, străini implicați întâmplător) față de fapte sau povești născute de fapte.

La limită cu respectarea obligației de rezervă, mai merg uneori la magazinul din sat (care servește bere și băuturi alcoolice la pahar, probabil fără autorizație), cumpăr o chestie de care am uitat când am plecat din urbe (dacă vă mai amintiți, locuiesc într-o zonă rezidențială – satul Liteni, într-o reședință cu piscină, 12  camere, din care 7 de luat vederi, cu arbori seculari care împlinesc curând un deceniu :)) și, dacă văd pe cineva cunoscut, beau o bere, două, trei și ascult sau particip  la discuții. La cârciuma din sat e mai ofertant să asculți. Nu cred că vă surprinde să aflați cât de mare și nuanțat este cercul mincinoșilor, raportat la audiența de moment. În funcție de simpatiile politice și de persoanele aflate la masă în același timp, discursul este atât de diferit, încât la ora plecării (spre miezul nopții) nu mai știam care ține cu primarul, care are nevoie de primar, care vrea să fie primar, nu mai știam nici dacă primarul există sau e doar un concept pentru bunul mers al afacerii cu magazinul (e posibil totuși să fi fost de la bere). Dar recunosc că nimic din ce era acolo nu m-a surprins. Pentru că se vorbea ca în Poiana lui Iocan și personajele care populau locul erau comparabile. Așa că aș fi putut de fapt să recitesc fragmentul. Sigur ar fi durat mai puțin și nu m-ar fi durut capul.

Literatura înseamnă bucurie și bogăție.

Și chiar dacă sedus de cuvinte, ca acelea ale lui Borges, „îmi imaginez paradisul ca pe o bibliotecă”, sau ale lui Amos Oz, „când eram mic am crezut că sunt o carte”, acord uneori prea multă considerație literaturii ca instrument de formare a unui om, chiar dacă nu pot fi socotit obiectiv când vorbesc de importanța literaturii în viața unei persoane, dat fiind că m-am declarat sau am fost declarat un pasionat cititor (măgulitoare prezentare făcut de redacția Alecart în paginile revistei), recunosc că nu înțeleg cum se poate trăi frumos, cum se poate imagina lumea în afară literaturii (a muzicii, a picturii, a artelor în general).

Mama mea este confecționeră, tatăl meu este electrician, așa prezentam ocupațiile părinților când, pe vremuri, la sfârșitul catalogului, învățătoarea și mai apoi diriginții notau profesiunea acestora. Și chiar dacă nu am găsit în biblioteca lor, care număra poate două sute de cărți, marile scrieri ale literaturii, îmi amintesc că la mine acasă se citea. Și îmi amintesc că replica lor când voiam să plec undeva, să ies la joacă, când le spuneam că mă plictisesc acasă, era „ia și citește o carte”. Și am citit și am descoperit că lumea e complicată și că viața e generoasă chiar când totul pare inutil, meschin, mărunt. Ultima mea dragoste (vă întrebați deja ce legătură are asta cu titlul eseului) s-a născut tot în jurul cărților (ca de altfel și  majoritatea celorlalte). Un coleg de al meu, nu mare cititor, vede în biblioteca mea scrierea lui Pessoa, Cartea neliniștirii, și îmi spune că e amuzant, dar cu câteva zile înainte o văzuse pe A., o colegă de a noastră (astăzi,  partenera  mea de viață și mama celui de-al doilea copil al meu) cu un vraf de cărți în mâna chinuindu-se să deschidă ușa la birou. Cărțile au căzut și el a zărit între ele volumul de care vorbeam. Am vizualizat imaginea instantaneu și o mare parte din ce a urmat se află în paranteza tocmai închisă. Iar marți (astăzi este duminică), am să gătesc rață cu portocale cu bunul meu amic Achiles, cea mai miraculoasă întâlnire în materie literară cu un bărbat (Achiles este avocat și a fost multă vreme profesor de drept roman). Împreună cu A. sunt doi mari experți în viețile Cezarilor, lume în care, ca un copil ce învață primele cuvinte, am pășit de puțină vreme și eu.

Caracterizându-mă un oarecare (ha!) simț al dreptății, trebuie să adaug că alți doi prieteni ai mei, cu care am discuții spumoase și uneori adânci, nu au aproape nicio legătură cu literatura (scrisesem inițial realitatea). Unul e judecător și alpinist amator, celălalt avocat și partenerul meu la vopsit gardul (l-am făcut ca Tom Sawyer pe prietenii lui. Dacă trece un an și nu îl chem, mă întreabă „cumetre, când vopsim gardul?”) și avem seri de mare respirație intelectuală (se poate să ni se pară, dat fiind că toți avem o relație specială cu vinul bun). Fără glumă de data asta, am fost surprins de remarci vădind o înțelegere a lumii, a relațiilor de viață, a motivelor ce stau în spatele unor comportamente bizare care mie mi se părea că nu pot veni decât din prietenia cu marea literatură a lumii (și cu vinul, se înțelege). Se pare că se poate și altfel.

Cred fără rezerve că oamenii educați sunt mai buni.

Cred că judecătorii care citesc literatură sunt mai bine înarmați pentru a soluționa conflictele ajunse judiciare. Nu cred că simțul etic și moralitatea sunt transmise genetic și că soluționarea conflictelor este simplă dacă cunoști și înțelegi legea. Cred că obligația de rezervă impusă magistratului și care îi limitează cunoașterea directă poate fi compensată cu alergarea minții pe câmpiile mai fecunde ale literaturii. Vi-l amintiți pe Gavin Stevens? E judecătorul, procurorul și avocatul meu preferat. Ca și părintele lui spiritual, singurul stăpân și proprietar al întregii Yoknapatawpha, unde, evident, apa curge alene pe câmpia întinsă.

Prietena mea spune că am ratat tema eseului, dar că îi place divagația. Și că, dacă tot am ajuns la asta, ar fi fost mai potrivit  să vorbesc despre celelalte îndrăgostiri ale mele și nu de cea în care (afirm că) mă aflu (va amintiți poate că am scris undeva că, în cărți, un scriitor ar trebui să facă abstracție de starea lui civilă). Cu acordul redacției, mă gândesc ca spațiul pe care îl primesc în revistă să fie data viitoare al ei. Fiind conștient că s-ar putea să-mi frâng definitiv zborul pretins literar.

*Marius Galan, membru în Colegiul de onoare Alecart, este judecător la Curtea de Apel Suceava.

**Grafică de Ioniță BENEA.

(Articol preluat din Alecart 19.)

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.