Praf de stele și povești cu sirene. Artă & știință

We especially need imagination in science. It is not all mathematics, nor all logic, but is somewhat beauty and poetry.Maria Mitchell

Divide et impera este un principiu politic a cărui aplicabilitate a fost demonstrată de istorie în numeroase ocazii. Pentru mine, el este totodată fundamental extinderii sferei de cunoștințe umane asupra universului pe care specia noastră continuă să îl exploreze neobosită de milioane de ani. De-a lungul erelor, am învățat să atribuim fenomene și experiențe diverselor categorii, transformându-le în uriașe convenții sub semnul cărora am împărțit cunoașterea. Pe măsură ce am descoperit tot mai multe fațete ale acestor categorii, le-am definit tot mai bine marginile, construind acest fagure de domenii adiacente, dar prea puțin conectate, pe care continuăm să îl extindem. În munca noastră de albine devotate acestui grandios Turn Babel, am devenit specializați în prelucrarea mierii fagurelui nostru personal și, pentru a perfecționa procesul, am ales să ignorăm toți ceilalți faguri din jur. Ne-am împărțit stupul și ne-am mulțumit, fiecare, cu fagurele său. Se mai întâmplă, poate, câteodată, să ne atingă un ciudat sentiment de dor la gândul că, din toată vastitatea stupului cărora ne-am dedicat astfel existența, nu cunoaștem decât o infimă parte. Ori poate ne întrebăm uneori dacă mierea are același gust în toți fagurii adiacenți.

„Există artă în știință? Tot atât de mult cum există știință în artă, și sub o varietate incomensurabilă de forme care se întrepătrund și se completează reciproc, făcând aproape impalpabilă trecerea de la un fagure la altul.”

Dintre toți acești pereți pe care i-am interpus între diferite zone ale cunoașterii, există unul a cărui prezență o resimțim cu mult înainte să ne crească aripi puternice. E peretele care desparte domeniul realului de cel al umanului – sau, mai convențional, poate, cel al cifrelor de cel al literelor. E peretele dincolo de care trebuie să trecem la intrarea în liceu, când decizia pe care o luăm ne va conduce de o parte sau de cealaltă a sa, unde vom regăsi fie pagini de formule, denumiri științifice și ecuații, fie volume de literatură, eseuri și dezbateri de filosofie. Pe de o parte, știința, pe de alta, arta.

Îmi place să cred că domeniul în care am ales să mă specializez e fereastra din acest perete, aerul dintre două geamuri transparente de unde albina fagurelui meu e capabilă să își arunce privirea în ambele încăperi.  Există artă în știință? Tot atât de mult cum există știință în artă, și sub o varietate incomensurabilă de forme care se întrepătrund și se completează reciproc, făcând aproape impalpabilă trecerea de la un fagure la altul. În sfera Științelor Pământului, abordarea este cu atât mai fascinantă, fiindcă granițele dintre diverse discipline sunt mobile și permit împrumutul de concepte și schimbul de ideologii absolut necesare descifrării obiectului de studiu care este planeta Pământ.

E atâta poezie, de pildă, în celebrul tablou Noapte înstelată, pictat în 1889 de Van Gogh, atâta fluiditate încremenită pe pânză în albastrul cerului prin care galaxia își rostogolește fierbințile stele și secera lunii aurii. Dar dincolo de tușele groase de vopsea, ridicându-ne ochii spre cer și întrezărind aceleași sticloase puncte de lumină – mai timide și mai îndepărtate, totuși –, ne lăsăm gândurile să le exploreze cu o la fel de intensă uimire. Fiindcă, mult timp după geneza tabloului, am înțeles că originea strălucirii unui astfel de cer sunt sutele de milioane de reactoare primordiale, în care fuziunea atomilor de hidrogen eliberează lumina care ne-a pătruns în artă. Povestea stelelor e una a fisiunii și fuziunii nucleare, în care își găsesc originea toate elementele chimice pe care le explorează omenirea. Inclusiv cele care, folosite ca pigmenți în vopsele, au fost astfel parte din tușele cu care s-a trasat unduirea nopții înstelate. Sub semnul ei li s-a desfășurat călătoria spre materialitate.

Poate că aceeași fascinație seculară pentru magia abisului din jur i-a îndemnat pe marinarii epocilor marilor descoperiri geografice să își penduleze privirea de la cer la ocean, în timpul lungilor nopți de veghe. Așa s-au născut poveștile cu sirene și făpturi mitologice a căror existență era presupusă dincolo de oglinda mării. Pătruns de fiorul misticismului acelor epoci, spiritul marinarilor de atunci a evoluat treptat sub forma exploratorului de mai târziu și a oceanografului de astăzi. Și totuși, cunoaștem mai puține despre oceanul care acoperă trei sferturi din suprafața Pământului, decât despre universul care se oferă privirii noastre când ne dăm capul pe spate.

„Arta cinematografică, la fel ca și cea a picturii, își trage seva din valorificarea potențelor unui cadru natural, pe care amprenta umană îl înnobilează cu o poveste, cu un personaj, sau cu sugestia unei dimensiuni nefirești, accentuate de efecte speciale sau elemente de compoziție încărcate de sensuri secundare.”

N-am încetat, totuși, să smulgem secrete unuia și celuilalt deopotrivă, două nemărginiri spre înțelegerea cărora omul de știință și artistul și-au contopit măiestria. De pildă, descoperirea, în urmă cu patruzeci de ani, a orificiilor hidrotermale, ecosisteme de o diversitate ecologică uimitoare, regăsite la adâncime în oceane, demonstrează varietatea caracteristicilor de mediu ce fac posibilă viața. Nenumărate specii supraviețuiesc aici la temperaturi de sute de grade Celsius, depinzând de bacterii ce-și obțin energia din reacții chimice utilizând compuși cu sulf, în lipsa totală a luminii. Cu astfel de exemple unice în gânduri, a fost sugerată atât ideea începutului vieții pe Pământ într-un ecosistem similar, cât și ipoteza existenței formelor de viață pe alte planete, în lipsa condițiilor care ne sunt familiare nouă. Această bogăție de forme de existență fusese imaginată încă dinainte de către scriitorii de literatură științifico-fantastică. Arta cuvântului a găsit mereu în lumea din jur panta de lansare spre dimensiuni în care imaginarul și-a lăsat mai mult sau mai puțin amprenta: câteodată definind fabuloase creaturi și transformându-le în protagoniștii unor stranii succesiuni de evenimente, altădată preluând magia unui peisaj deja existent și folosind-o drept cadru al narațiunii.

Aceeași atracție pentru frumosul din natură îndeamnă regizorii la alegerea peisajelor spectaculoase drept locuri de filmat. Arta cinematografică, la fel ca și cea a picturii, își trage seva din valorificarea potențelor unui cadru natural, pe care amprenta umană îl înnobilează cu o poveste, cu un personaj, sau cu sugestia unei dimensiuni nefirești, accentuate de efecte speciale sau elemente de compoziție încărcate de sensuri secundare. Dar pentru mine, magia unui astfel de cadru rezidă în abilitatea de a descifra modul în care a fost creat de forțe ce operează de miliarde de ani, traversând profunzimile timpului geologic și lăsându-și amprenta în roci și fosile. Această explorare pornește de la hieroglife milenare cărora omul le descoperă treptat înțelesul, pe măsură ce stăpânește complexitatea proceselor geologice implicate. E o aventură asemănătoare analizei de text literar, când lectorul exploatează adâncimea de dincolo de cuvântul scris.

Arta muzicală a evoluat și ea, în repetate rânduri, sub semnul legăturii strânse cu spațiul geografic pământesc. Să evocăm, de pildă, suita Carnavalul Animalelor de Camille Saint-Saëns, în care capacitățile de sugestie ale instrumentelor muzicale sunt ingenios valorificate pentru a transfera în sfera auditivului diversa colecție faunistică ce a servit drept inspirație artistului. Un act de demiurgie, de adaptare a realului ca răspuns ingenioasei nevoi creatoare umane.

Însă originalitatea și gândirea creativă sunt deopotrivă atribute ale artei, cât și ale științei. De multe ori, înțelegerea fenomenelor naturale necesită adoptarea unui nou punct de vedere, propunerea unor mecanisme care completează o anumită teorie întocmai cum ultima piesă atașată în poziția corectă redă complexitatea unui puzzle. Cele mai îndrăznețe teorii, ca, de exemplu, cea a plăcilor tectonice, propusă pentru întâia oară la începutul secolului XX, au nevoie de ani de dezbateri și colectare de date pentru a fi acceptate – cincizeci, în cazul acesteia. Ele presupun curajul asumării unui mod de gândire capabil să explice fenomenele vizate și să fie susținut de observații. În mod similar, dezvoltarea instrumentelor pentru măsurarea diverșilor parametri climatici se fundamentează pe riguroase criterii științifice, susținute de inventivitate. Implicațiile acestor măsurători sunt incalculabile; așa s-a descoperit gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii și creșterea vertiginoasă a concentrației de dioxid de carbon în atmosferă.

Dincolo de diferențele evidente pe care le presupune o abordare științifică în comparație cu una artistică, există, în lumea ce ne înconjoară, nenumărate exemple de contopire a celor două într-o viziune unitară și, prin aceasta, de două ori mai captivantă. Există un farmec deosebit în a încerca pătrunderea tainelor acestei lumi, ca desfacerea unui vechi ceasornic pentru a înțelege contactele dintre rotițele din interior. Reprezentarea acestor mistere, în forme noi și îmbogățite de originara sensibilitate care va caracteriza mereu legătura dintre om și natură, e deopotrivă de fascinantă. Cele două perspective sunt dimensiunile jocului nostru de-a viața.

Așa că, dacă veți admira vreodată, mut de emoție, feeria luminoasă a Aurorei pe cerul polar, să vă amintiți că inegalabila artă dinaintea voastră e creată de salturi ale electronilor excitați de radiație solară…

(Articol preluat din ALECART 22)

 

*Iulia-Mădălina Ștreangă, University of Edinburgh, PhD in Chemical Oceanography.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.