Dacă în clasa a IX-a ați fi început liceul cu literatura veche, credeți că ați mai fi citit la fel de mult? Sau faptul că ați întâlnit literatura prin teme apropiate vouă a fost decisiv pentru a vă face cititori pasionați? Cum vă raportați la materia de la începutul clasei a XI-a?
„Pentru mine, clasa a IX-a a salvat literatura, fiindcă în sfârșit a început să fie tratată ca ceea ce este: artă.”
Întotdeauna am simțit ceva în neregulă cu modul în care este predată literatura în școală. Cumulând experiența personală cu relatările celor din jurul meu, am ajuns la concluzia unei groaznice sistematizări a ceea ce înseamnă opera literară. Elevul este îndrumat să încadreze opera într-un curent, să identifice temele textului, elementele de structură și de compoziție, fără a putea ieși din această suită atent structurată de „opțiuni” de interpretare. El este învățat să caute punctele-cheie ascunse între rânduri pentru a construi comentariul perfect, respectiv trimiterile la un anumit „mesaj” și elemente limpezi de „caracterizare a personajului”, cu ajutorul cărora eu, în clasa a VIII-a, am dezvoltat ciudata abilitate de a scrie de nota 10 despre texte din care nu am înțeles nimic. Țin minte că am dobândit o oarecare fascinație față de ridicolul situației – chiar și atunci, la vârsta de 14 ani. Se întâmplă să îmi amintesc exemplul arghezian, care se afla în manualul meu de română: nu trebuia să meditezi nicio secundă asupra poeziei Într-un lac pentru a identifica „uniunea planului terestru cu cel stelar într-o armonie naturală totală” (din simpla mențiune a lacului și a lunii deopotrivă), precum și „ciclicitatea, echilibrul, motivul perfecțiunii și al infinitului” sugerat de circularitatea corpului ceresc nocturn. De la un moment dat încolo, am început să mă întreb cum au reușit toți acești autori să scrie același lucru din nou, și din nou, și din nou – fiindcă toate „compunerile” mele, cum le spuneam pe atunci, constau într-o rescriere și reconfigurare a acelorași concepte… din nou, și din nou, și din nou. Spațiul dedicat subiectivității în baremele de corectare era (încă este) și el încadrat într-un registru; mai specific, există „o gamă de subiectivisme” acceptate, din care ai voie să alegi să scrii la examen. De la un punct, munca mea a început să își piardă sensul. Încă îmi amintesc cu oroare clipa în care, după examen, ca rezultat al unor momente foarte întunecate ale conștiinței mele, m-am gândit să bifez profilul „științe” în loc de „filologie”. Teribil! Dar, având în vedere cum arătau atunci lucrurile și cum arăta literatura, eu ce urma să fac în următorii ani de liceu la filo? Să identific aceleași teme? Aceleași mesaje? Să rescriu aceleași caracterizări de personaj?!…
Pentru mine, clasa a IX-a a salvat literatura, fiindcă în sfârșit a început să fie tratată ca ceea ce este: artă. Literatura este artă, o artă care a fost sistematizată și transformată în fundament pe niște criterii școlărești îndepărtate de esența sa. Literatura este făcută pentru a fi întoarsă pe toate părțile, pentru a fi ruptă și reasamblată, literatura este a tuturor și diferită în inima fiecăruia. Putem privi o pictură și să vedem cu toții același lucru? Putem asculta o melodie și să auzim cu toții aceleași lucru, să trăim deci aceeași emoție? O astfel de lume mă tulbură. Același lucru se întâmplă și cu lectura…
Ceea ce a reușit primul an de liceu să facă pentru noi a fost să ne arate că literatura este propriul nostru univers. În termeni mai simpli, a demonstrat că literatura poate să ne și placă. Studiind autori canonici, însă de o anumită relevanță contemporană (precum Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), cărțile au devenit ceva interesant și mereu nou, mereu tangent cu ceea ce se întâmpla înăuntrul nostru.
Alături de colega mea, Sara Vieru, am discutat cu câțiva colegi din clasa de filologie (a XI-a E de la Colegiul Național Iași) pentru a analiza evoluția noastră literară pe programa actuală (structurată, în clasa a IX-a pe teme precum: Joc. Joacă / Adolescența / Școala / Iubirea / Călătorie & aventură / Confruntări etice etc) în contextul noilor propuneri ale comisiilor Ministerului Educației, conform cărora clasa a IX-a ar urma să fie „dedicată” în proporție covârșitoare literaturii române vechi și premoderne, cu sugestia de a discuta opere ale unor autori… care nu mai spun nimic tinerilor. Vorbim aici despre cronicarii secolului al XVII-lea, despre Istoria Ieroglifică, Țiganiada (limbajul, limbajul!), memorialistica de călătorie și multe alte opere care reprezintă rețeta perfectă pentru a anihila interesul elevului pentru tot ce înseamnă literatură. Haideți să vedem cum este perceput subiectul. (Luiza Sfîcă)
„Dialogul cu personajele este esențial pentru un tânăr care se află constant în contradicție cu propriile sentimente (…)”
Ioana Roată: O amintire marcantă din liceu se leagă de primul roman discutat: De veghe în lanul de secară, scris de J. D. Salinger. După ce l-am citit, m-am gândit ce vom discuta despre povestea lui Holden și în cel fel (dacă) îmi este folositor acest lucru, pentru că examenele îți lasă impresia că, dacă literatura nu te învață, ea nu e relevantă. Cred că atunci m-am intersectat, de fapt, cu ideea că nu conținutul romanului este cel care contează – dacă nu îl citește nimeni -, ci discuțiile care se aprind pe baza lui, posibile doar în urma lecturii. Teoriile dezbătute, fiecare dintre noi având libertatea de a se raporta la roman cum dorește, l-au reasamblat în mintea mea, fiindcă mi-am dat seama că era atât de actual cu ceea ce trăiam eu la 15 ani. Am trecut într-o săptămână de la sentimentul că ce face Holden e total irelevant pentru mine la fascinația de a-i descoase mintea și de a încerca să-l înțeleg. Când eram în clasa a IX-a, programa era construită pe câteva teme mari (Adolescența, Iubirea, Călătoria, Școala etc.) care trebuiau discutate prin opere diverse, alese de fiecare profesor. Astăzi am aflat că viitorii elevi de liceu ar trebui să înceapă cu literatura veche și să rămână ancorați în ea tot anul; e „literatura” cu care „ne-am confruntat” noi până acum, în primele două luni ale clasei a XI-a. Nu m-am putut gândi decât la experiența mea: ar mai fi fost aceeași dacă aș fi început literatura cu cronicarii, aș fi continuat cu Iluminismul, m-aș fi confruntat cu dificultatea de a înțelege limbajul, cu personaje care nu mă provoacă să dezbat, să-mi exprim opinia, să problematizez?
Dialogul cu personajele este esențial pentru un tânăr care se află constant în contradicție cu propriile sentimente, care are nevoie de luciditatea, dar și de plăcerea scrisului pentru „a se traduce”, a se înțelege. E mai greu să rezonezi cu autori canonici, poate și din cauza contextului în care sunt studiați (pentru bac), mai ales când de abia ai scăpat de analize, asocieri și rezumate făcute mecanic pentru Evaluarea Națională. Așadar, ce impact mai are autorul canonic pentru un tânăr? Din poziția elevului de clasa a XI-a, pot spune că are, categoric, însă dialogul trebuie mediat de literatura contemporană. Trecerea ar trebui să se facă în continuare treptat, discutând filme – care sunt mai atractive pentru tineri (îmi amintesc cu plăcere de „Cercul poeților dispăruți”, „Clubul împăraților”, „La vita e bella”) pe care noi le-am corelat cu operele prozatorilor și poeților canonici (în clasa a IX-a, Camil Petrescu, George Bacovia, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Preda etc.), dar și cu ale celor contemporani (Radu Vancu, Dan Coman, Bogdan Crețu – romanul Mai puțin decât dragostea – etc.). Pentru a înțelege literatura veche și pentru a te regăsi chiar și în ea este esențială literatura contemporană, deoarece în aceasta „dialogul” este inteligibil, contextul istoric fiind actual, limbajul, recognoscibil. Dacă cineva m-ar fi pus să citesc integral „Istoria Ieroglifică” scrisă de Dimitrie Cantemir, chiar acum, în clasa a XI-a fiind, probabil nu aș fi reușit și nici n-aș mai fi încercat să citesc altceva.
„Dacă un întreg an ar fi trebuit să analizez și să discut doar despre Ion Budai-Deleanu, Miron Costin, preromantici, ora de română s-ar fi simțit ca o operație medicală: rigidă, închisă radical oricăror alte experimente și interpretări.”
Daniela Avădănei: Putem cu toții să admitem că programa școlară nu a fost vreodată prea atractivă pentru elevii de liceu. Nici eu nu am fost atrasă în mod special de autorii canonici – cei „pentru bac” – când am început liceul și nu știu dacă aș fi avut disponibilitatea să încep cu ei clasa a IX-a. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să mi se propună direct vreun fragment din Grigore Ureche! Slavă Domnului, a existat varietate! Lecțiile, ordonate pe teme, permiteau recomandarea altor cărți mai prietenoase sau mai interesante într-un moment atât de important ca începutul liceului.
În clasa a IX-a, sătulă de materia rigidă pentru Evaluarea Națională, a însemnat foarte mult să citesc și literatură contemporană. Asta m-a ajutat să-mi descopăr pasiunea pentru literatură, să fiu încurajată să-mi aleg singură cărțile din bibliotecă, să nu fiu constrânsă să parcurg letopisețele moldovenești și muntenești sau „Istoria Ieroglifică” la o vârstă la care nu le-aș putea aprecia valoare istorică și nici nu le-aș putea înțelege importanța în dezvoltarea limbii și culturii române.
Elevii de clasa a IX-a au nevoie de literatură bună, actuală și relevantă pentru dezvoltarea lor culturală în etapa adolescenței, în perioada de tranziție de la „Nu-ți punctează dacă nu scrii exact ca în model la subiectul x, exercițiul y” la materia de liceu, cu interpretări și lecturi (obiectiv) dificile.
Acum, în clasa a XI-a, știu ce vreau să citesc, ce îmi face plăcere să am în biblioteca de acasă. Dacă începeam liceul cu texte vechi, cu un limbajul arhaic și teme tratate vetust, m-aș fi îndepărtat cu siguranță de literatură. Sunt subiecte fascinante acum, dar la 15 ani nu le-aș fi putut aprecia. Dacă un întreg an ar fi trebuit să analizez și să discut doar despre Ion Budai-Deleanu, Miron Costin, preromantici, ora de română s-ar fi simțit ca o operație medicală: rigidă, închisă radical oricăror alte experimente și interpretări.
„Materia din clasa a IX-a fost, de departe, cea mai apropiată de mine fiindcă mi-a demonstrat (…) că, într-adevăr, literatura este peste tot în jurul nostru.”
Luiza: Programa actuală pentru clasa a IX-a nu ne învață ce să citim, ci cum să citim și cum să folosim această libertate pentru a descoperi modul în care să ne apropiem de literatură conform personalității noastre, dar raportându-ne și la valori și criterii tematice. Trebuie să admitem că operele cronicarilor sunt mai apreciate pentru valoarea culturală și istorică vitală pe care o poartă, nu pentru procesul concret, formativ, produs de parcurgerea lor. Cât despre dimensiunea estetică… O astfel de luciditate (culturală), care ne-ar permite să apreciem aceste opere, se poate dezvolta numai după ce e consolidată disponibilitatea de a ne deschide față de literatură. Iar aceasta nu poate fi nici învățată, nici forțată. Sara, îți dau cuvântul…
Sara Vieru: Atunci când am intrat la liceu, de abia așteptam întâlnirea cu literatura și, mai ales, cu personajele și poveștile sale. După orele de română din gimnaziu, dedicate asimilării cunoștințelor pentru Evaluarea Națională și ușor redundante, aveam speranța că liceul îmi va arăta cum să citesc cu adevărat un text și că merită să o fac. Materia din clasa a IX-a fost, de departe, cea mai apropiată de mine fiindcă mi-a demonstrat că există opere ale unor autori canonici ce pot fascina chiar și în afara „spațiului didactic” și că, într-adevăr, literatura este peste tot în jurul nostru.
Primul roman pe care l-am discutat la clasă a fost ,,De veghe în lanul de secară”, de J.D. Salinger și pot spune că atunci am învățat să mă raportez cu adevărat la un personaj „punându-mă în pielea lui”. A trebuit, pentru o temă, să scriem două pagini de jurnal din perspectiva lui Holden, iar când am realizat cum curge textul meu și, implicit, gândurile băiatului pe care eu atunci încercam să-l înțeleg cu adevărat, am fost surprinsă de modul în care personajele au cu adevărat viață și își găsesc locul printre noi. Următoarea operă ce m-a marcat în clasa a noua a fost un text dramatic – ,,Act venețian”, de Camil Petrescu. Ceea ce mi se pare cu adevărat interesant este că am reușit să mă apropii de dramaturgie fără a vedea piesa jucată, fapt ce nu mi se mai întâmplase. Faptul că am învățat să înțeleg mai întâi personajul pentru a ajunge la „poveste” m-a ajutat nespus în acest sens, iar această disponibilitate este primul pas în asumarea oricărui text, fie el antic, modern sau contemporan.
„Poate că o programă ordonată cronologic ar implica o anumită structură, o ușurință de a plasa o operă în timp și de a înțelege curentele și raporturile dintre ele, dar ar sacrifica ceva mult mai important: plăcerea adolescentului de a citi.”
Ana-Maria Ailiesei: Îmi amintesc perfect primele ore de literatură din clasa a IX-a și sentimentele care mă însoțeau pe atunci. După clasa a VIII-a, în care, prin prisma programei pentru Evaluarea Națională, îmi fusese spulberată aproape orice urmă de creativitate, având o structură impusă pentru a mă raporta la toate textele literare, speram să mă pot întâlni din nou liber cu această artă. Totodată, îmi era frică de ciocnirea cu autorii canonici și de modul în care urma să îi studiem. Acum, privind în urmă, cred că în clasa a IX-a, dintre toți anii de liceu, m-am apropiat cel mai autentic de literatură, fiindcă am și citit cel mai mult. A fost un proces de descoperire, ce părea aproape miraculos după cele întâmplate în anul școlar anterior. Prin temele de discuție propuse de programă: Adolescența, Iubirea, Călătorie & Aventură, Școala, Confruntări etice etc. m-am apropiat de scriitori precum Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Augustin Doinaș, dar și de J.D. Salinger, William Golding, Hermann Hesse, Charles Baudelaire și Albert Camus. Opționalul de cinematografie a completat mereu toate aceste discuții, iar prin intermediul său am aflat cum arată un film de artă. Am avut capacitatea de a-mi însuși anumite reflexe culturale și de a-mi forma o bază stabilă de lecturi. Nu pot uita, desigur, nici de scriitorii contemporani pe care i-am întâlnit, printre ei numărându-se: Radu Vancu, Dan Coman, Cristian Fulaș, Alina Purcaru, Bogdan Crețu, Simona Goșu, Gabriela Adameșteanu, Mina Decu, Florin Partene și mulți alții.
Tema mea favorită din clasa a IX-a a fost cea prin care am urmărit parcursul protagonistului din „De veghe în lanul de secară” – prin colaje personale realizate din versurile volumului de poezii „Insectarul Coman”. A fost foarte interesant modul în care s-a format o conexiune între cele două volume, deși, la prima vedere, păreau a fi total diferite. De asemenea, fiecare elev a venit cu o perspectivă nouă, unică, demonstrând tocmai modul liber de manifestare a creativității ce ne stătea la dispoziție.
Romanul meu favorit din clasa a IX-a a fost, contrar așteptărilor, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, discutat la tema „Iubirea”. Mi-a făcut plăcere să-l citesc, iar dialogurile din clasă și temele pentru acasă au dat curs unor multiple teorii, pe care le-am putut confrunta apoi. Nu mi-a lăsat niciun moment senzația că studiem romanul strict pentru bacalaureat și că există o singura modalitate de abordare a sa.
În cele din urmă, filmul meu favorit din clasa a IX-a a fost „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, în regia lui Milos Forman, deși trebuie să recunosc că a fost greu de digerat. Mi-a deschis orizontul spre un nou tip de cinematografie: cel menit să revolte, să stârnească întrebări și sentimente contradictorii. De asemenea, cred că m-a pregătit pentru următoarele filme din cadrul opționalului și mi-a format o manieră critică prin care să mă raportez la acestea.
Cred că acest mod tematic de abordare a fost esențial pentru parcursul meu din ceilalți ani de liceu. Mi-am însușit cu ușurință toate operele discutate și am simțit că prin intermediul lor reușesc de fapt să mă apropii de mine însămi: să-mi descopăr valorile, credințele, opiniile, gusturile literare, dar și stilul de a scrie. Discuțiile din clasă se transformau într-o oglindă a ceea ce eram pe atunci și a ceea ce doream să devin. Cu siguranță, apetitul meu pentru literatură ar fi fost distrus complet dacă în clasa a IX-a aș fi început cu literatura veche după strictețea impusă în clasa a VIII-a. În mod cert, nici măcar nu aș fi reușit să o înțeleg așa cum trebuie, iar orele și temele ar fi devenit un calvar. Susțin cu vehemență că programa clasei a IX-a nu ar trebui modificată atât timp cât ministrului educației îi pasă de cultivarea unei pasiuni pentru literatură în rândul tinerilor.
Sara Vieru: Nu știu cum ar reuși un elev de clasa a IX-a, proaspăt intrat la liceu și deja modelat într-o anumită direcție foarte tehnică, ușor speriat de materia ce îl așteaptă, să recepteze textele din secolele XVII – XIX. Poate că o programă ordonată cronologic ar implica o anumită structură, o ușurință de a plasa o operă în timp și de a înțelege curentele și raporturile dintre ele, dar ar sacrifica ceva mult mai important: plăcerea adolescentului de a citi. Organizarea actuală, pe teme ce îi sunt apropiate – precum jocul, iubirea sau adolescența – îi permite să se simtă în largul lui și, ulterior, să se regăsească în operele autorilor canonici.
În clasa a XI-a, când am discutat elemente de istoria limbii și textele vechi, letopisețele, apoi „Istoria Ieroglifică” sau „Țiganiada”, am avut un alt mod de a le privi: știam la ce ne vom întoarce, aveam deja o viziune cvasi-formată asupra literaturii și am putut să urmăresc felul în care scriitura s-a schimbat pe parcursul timpului, revenind mereu cu gândul la operele moderne sau contemporane.
„În clasa a IX-a, când fiecare încearcă să învețe cine este, să vorbești despre condiția omului prin intermediul literaturii te transformă într-o formă mai umană a ta (…)”
Ilinca Cotruță: După un examen la care a trebuit să-mi înghesui toate cuvintele într-o structură, să citesc cărțile care mi-ar fi adus punctajul maxim pentru a bifa fiecare cerință, am avut speranța, ca orice elev de clasa a IX-a, că pentru prima dată voi învăța ce înseamnă cu adevărat literatura. Eram entuziasmată pentru cărțile care nu „mă vor învăța ceva”, așa cum suntem obișnuiți să spunem în gimnaziu, ci mă vor face să simt ceva. Și pentru prima dată, chiar am simțit. Nu era ceva neimportant: vorbeam despre copilărie, adolescență, iubire, călătoriile pe care fiecare le duce singur și despre ce înseamnă să fii om. Aveam un sentiment de apartenență, îmi ascultam colegii care își puteau expune părerea liber și nu mai eram constrânși de cuvintele pe care eram obligați să le folosim în exprimările de opinie sau în identificarea mesajului. Pentru prima dată, gândeam cu adevărat fiecare înțeles ascuns dintr-o carte.
În clasa a IX-a mi-am dezvoltat cu adevărat gândirea critică, iar acest lucru s-a întâmplat datorită discuțiilor din clasă pe care le purtam în timpul orelor – pentru că toți căutăm un răspuns în interiorul nostru pentru a înțelege cine suntem cu adevărat. Acesta a fost limbajul pe care mi l-a oferit literatura: un limbaj codat al gândurilor mele. Iar atunci când mă ciocneam de problemele caracteristice adolescenței, mă gândeam la ce am discutat în clasă, pentru că, involuntar, toate teoriile colegilor mei „s-au agățat” de mine. Pe urmă, am început să discutăm poezia „Luceafărul”. Toți eram plictisiți de obișnuitul eseu, de firul narativ monoton al poemului; totul părea că se va întoarce la cum fusese înainte. Însă nu a fost așa. În cele câteva ore în care am vorbit despre „Luceafărul”, am discutat (și) despre ce ne face pe noi umani, ce înseamnă puterea și iubirea, iar la final chiar am putut să scriu un eseu de câteva pagini în care să comentez fiecare vers din primele strofe. Asta pentru că devenisem interesată: mă regăseam în „povestea” pe care o creasem prin dialogurile purtate. Fiecare coleg își alegea un personaj din poem, ne gândeam cu cine am discuta dacă am avea ocazia și ce l-am întreba; nu mai erau poezii predate de profesor, pe care aveam să le uităm, ci povești ca cele pe care le citeam în copilărie, care, ca dovadă, au rămas cu mine și acum.
Așa s-a format o apropiere între mine și literatură, mai ales poezie: pentru că mi s-a deschis calea spre noi perspective. Poezia nu mai semnifica „Ce vrea să zică poetul?”, ci s-a schimbat în „Ce simt eu când citesc această poezie?”. Astfel am înțeles că nu aș fi vrut să fie în niciun alt fel, căci literatura este o poveste despre fiecare dintre noi.
În clasa a IX-a, când fiecare încearcă să învețe cine este, să vorbești despre condiția omului prin intermediul literaturii te transformă într-o formă mai umană a ta, pe care o structură rigidă a unui roman (ce să mai spun despre un letopiseț?!), predată într-o oră la fel de banală, nu te va învăța niciodată să o descoperi. Dacă am fi început imediat, în clasa a IX-a, să citim cronicari, să descifrăm formule arhaice și să facem comentarii structurate, aș fi rămas la același stadiu din gimnaziu, iar apropierea mea de literatură nu s-ar fi întâmplat niciodată. Nu aș fi fost cine sunt acum.
Oricât de clișeizat ar suna, întrebările cu care rămâneam în urma orelor de literatură română nu erau doar despre personaje, ci și despre propriul caracter și despre valorile mele. Nu mi-aș fi pus niciodată acele întrebări și nu aș fi găsit răspunsuri, pentru că nu aș fi avut contextul, spațiul potrivit în care să mi le adresez și să le caut.
Acum, fiind în clasa a XI-a, pot înțelege ce transmite un text greu sau literatura veche, pentru că am acest reflex, acest exercițiu pe care îl fac cu drag încă din clasa a IX-a. În lipsa lui, textele cronicarilor ar fi fost la fel de neimportante pentru mine ca structura eseului de la examen, pe care am uitat-o și care, în fond, nu m-a ajutat cu absolut nimic. Abia acum, pregătindu-mă pentru anul următor, care va însemna din nou o structură de tocit, sunt conștientă că mă pot bucura de ultimele clipe ale întrebării „Ce simt când citesc acest roman?”, și nu „Ce a vrut să zică autorul?”. Astfel încât, după proba de la limba română de la bacalaureat, voi putea rămâne cu literatura așa cum am învățat-o în liceu: vie și autentică, „o prezență” care nu se măsoară într-o structură, ci în emoție.
Concluzie
Sara: Privind în urmă, ne dăm seama cât de ușor am fi putut fi pierduți. „Nu conținutul contează dacă nu-l citește nimeni, ci discuțiile aprinse pe marginea lui.” Dacă în clasa a IX-a am fi început cu cronicarii, cu texte pe care „nu le putem încă locui la 15 ani”, poate că mulți dintre noi „nu am mai fi continuat să citim”. A contat enorm că literatura contemporană ne-a dat voie „să găsim în cărți ceva din viața noastră”, că limbajul era accesibil, că dialogul era viu și că ne puteam întreba „de ce personajele fac asta și ce am fi făcut noi”. „Disponibilitatea de a ne deschide față de literatură nu poate fi forțată.” Dacă am fi fost „aruncați direct în literatura veche”, orele de română ar fi devenit pentru noi „un exercițiu steril, fără întrebări și fără emoție”. Programa actuală nu ne spune ce să admirăm, ci cum să citim. Iar în această libertate am devenit cititori. „Literatura e artă doar când elevul are șansa să descopere că îi aparține.” Altfel, ne pierdeți — ca viitori cititori.
P.S. Recomandăm articolul Odă autorilor canonici în preajma Bau-Bacului, scris de Viviana Gheorghian, o fostă alecartiană, acum masterandă la Drept, un text care ne arată că „Finis origine pendent” – „Finalul depinde de început” – o replică din filmul Clubul împăraților, discutat la tema Școala / Confruntări etice pentru a întări ideea că, dacă la început creezi o apropiere vie, inteligibilă de literatură, dacă le dai elevilor libertatea de-a înțelege și de-a discuta, atunci ei pot ajunge nu doar să citească, ci chiar să scrie o odă închinată autorilor canonici. Finalul depinde de început.
(Fotografiile realizate de Ioana Fînaru surprind secvențe de la Întâlnirile Alecart.)
