Machetă a realității: Așa să crească iarba pe noi, de Augustin Cupșa

Romanul lui Augustin Cupșa are la bază o voce narativă mai mult naivă decât inocentă, care conferă o anumită sensibilitate autentică discursului celui care trăiește o copilărie tulburată de greutatea sentimentului apăsător de vină, de amintirea tatălui ce pare să se șteargă odată cu trecerea anilor și își găsește alinarea în grupul de prieteni în care credința încearcă să fie un arbitru între rău și bine. Lumea pe care o propune volumul Așa să crească iarba pe noi (apărut la editura Humanitas) este guvernată de reguli nescrise, de alianțe bazate pe protecție reciprocă și loialitate, e o lume în care mila detronează corectitudinea și respectul, devenind o simulare violentă a realității.

Acțiunea se plasează într-un spațiu românesc concret, recognoscibil prin raportare la primii ani postrevoluționari, periferia Craiovei, un loc descris clar atât prin detalii despre locuințe și ulițe pline de praf – aruncate parcă neatent în discursul narativ, dar niciodată întâmplător – cât și prin imaginea colectivă a locuitorilor, deopotrivă români și țigani, care înlătură cu ușurință orice speranță a unui spațiu măcar decent, dacă nu aparținând firescului. Această imagine parcă ușor denaturată, contorsionată obligă interlocutorul să reflecteze asupra conjuncturii în care se află personajul principal, implicându-l involuntar în  atmosfera sufocată de prost-gust și superficialitate, mai sunt destui alții de remarcat; ginitorii și tablagiii, gușterii, mardeiașii, țiganii cu săbiile, cocalarii și carmoliștii, șmenarii care-s pe-o mână cu poterașii, doar au crescut curte-n curte, poartă-n poartă, și n-ai cum să-i desparți, plus toate panaramele și cârpele, româncele care fug de-acasă și fac Turcia, Italia și Germania.

Mediul insalubru în care copiii se dezvoltă nu devine scuza acțiunilor lor, ci doar un fundal, o realitate și, nu în cele din urmă, o aplatizare a vinovăției cu care îi condamnam pe aceștia în momentul lecturii, dintr-un anumit reflex.

Dacă în definitiv acest volum se vrea o călătorie cu sens unic dinspre copilărie sau vârsta inocenței, așa cum o percepem fiecare, către maturizare, pentru mine, Așa să crească iarba pe noi devine o machetă a lumii adulților, o lume reală ce permite unei periferii să devină locul metamorfozei naivității într-o adolescență marcată de violență, în care prietenia devine, printre altele, un scut împotriva agresivității, iar cei mai duri dintre copii sunt cei care suferă cel mai mult. Îl lovea pentru toate mizeriile din lume, pentru alea de care avusese parte, și pentru alea pe care doar și le închipuia că i s-au întâmplat, îl lovea pentru că el urma să rămână iarăși repetent, pentru că iarăși maică-sa avea să șteargă cu el pe jos, pentru că iar avea să vadă toată strada cum îl tăvălește și-l nenorocește cu furtunul de cauciuc și, mai ales, pentru că taică-su era la volan, în cabina lui de tir, oriunde în lume, dar nu lângă el, nici să-l scape și nici măcar să-l bată. Volumul pledează pentru justificarea unora dintre întrebările legate de sursele atitudinilor agresive ale tinerilor, traumele din copilărie fiind cele care provoacă o durere insuportabilă construită pe un fond al dezintegrării timpurii a inocenței care dispare odată cu speranța echilibrului și a fericirii, odată cu figura absentă a tatălui, cu rochiile (prea) decoltate ale mamei, cu brutalitatea, cu prima iubire.

Pisică capătă această dimensiune morală autentică, se descotorosește de inhibițiile unor replici care riscă să pună sub semnul nefirescului limbajul pe care îl folosește, Augustin Cupșa reușind să își asume cu lejeritate discuțiile informale dintre tineri. Ușor superficială rămâne, totuși, secvența în care aspirația visului italian este fracturată de imaginile perturbatoare ale grămezilor de haine contrafăcute care sunt la modă și stau aruncate prin curțile îmbâcsite ale periferiei, alcătuind un spațiu mizer; ironia fină din acele scene tinde să așeze sub semnul îndoielii, pentru un moment, credibilitatea discursului narativ, deși e posibil ca această realitate să fie cu minuțiozitate reconstituită, dar ea să nu aparțină și realității copilăriei noastre.

Surprinzător este rolul pe care credința o are în viața lui Pisică, fiind determinantul principal al fricii tânărului față de „păcatele” săvârșite; totuși, nu am avut niciun moment senzația că băiatul ar fi fost măcinat de conștiința acțiunilor lui, ci, cel mult, înfricoșat de Judecata de Apoi, pe care pare să o trateze cu mai multă maturitate decât ar fi fost de așteptat în acel mediu: Cred că tocmai asta era ideea, să nu poți să spui pe bune ce-ai văzut. Trebuia să mă gândesc serios dacă îi dau în gât pe ceilalți. Pentru că, să zicem, îi turnam, și-o meritau, inclusiv Edi, dar fix pe el nu puteam să-l bag la apă pentru că dintotdeauna îmi ținuse partea, și eu pe-a lui, dacă el pica prost, picam și eu prost, mai ales că acolo exista posibilitatea să ne prindă cu minciuna pe amândoi, oricât ne-am fi înțeles dinainte, și atunci era și mai grav. Ne confruntăm cu latura integră a personajului, desigur, motivată de un anumit egoism și de teama de a fi prins, dar care conturează suficient de clar un portret matur, destul de echilibrat al adolescentului.

Frapantă rămâne însă, scena înmormântării păsării a cărei viață a fost luată de o altă vietate răpitoare. Drama neputinței în fața morții devine șocantă și pentru copiii care obișnuiau să prindă zburătoarele. Viața lor rămânea intactă până ajungeau pe mâna interlopilor. Când și-a arătat burta rotundă în care firele de pământ umede se lipiseră de crustele de pământ negricios, ne-am dat toți un pas în spate, și culmea, nimeni n-a pufnit în râs. Organizarea unei înmormântări simbolice continuă ideea unei lumi-machetă pe care tinerii și-o formează. În următoarele pagini ne confruntăm și cu moartea lui Tuică, ce devine o metaforă pentru îngroparea unui secret care nu avea să se afle vreodată și, respectiv, certitudinea unui final care vine necruțător peste fiecare dintre noi. Așa să crească iarba pe noi este un titlu atent ales, implicând misterioase revelații care trebuie să rămână sub „iarba” unor amintiri tulburătoare ce reușesc să treacă testul timpului.

Edi s-a întunecat la față și n-a știut ce să mai zică. I-a tras un pumn  în burtă. De ceva timp nu-i mai plăceau glumele cu țigani și imediat reacționa. Pe mine, dintotdeauna, m-au lăsat rece treburile astea, dacă-i ziceam unuia că e țigan sau cioară, atunci o ziceam așa, cum se zice la meciuri.

Pe parcursul lecturii am avut o continuă senzație că citesc o variantă românească a romanului lui Salinger, pentru început, prin izbitoarea asemănare a stilului, extrem de relaxat și de o sinceritate debordantă. Totuși, Augustin Cupșa reușește să se distanțeze de universul și de vocea din De veghe în lanul de secară, cel mai probabil datorită unui anumit optimism revitalizant ce vine din curiozitatea naivă a lui Pisică. De asemenea, tind să cred că și construcția romanului a avut acest scop, cursivitatea capitolelor care nu au niciun titlu și scrierea primului rând cu majuscule susținând această idee. Tobă, Edi și ceilalți copii intervin decisiv în destinul personajului principal și au trăsături care nu lasă loc de obiecție, portretele acestora fiind construite strict pe baza scenelor care alcătuiesc scheletul emoțional al romanului. Pisică, în ciuda naivității, dar poate datorită unei anumite acuități a observației, unei sensibilități ultragiate, asemenea lui Holden, deține o atitudine lucid-interogativă care îl determină, de multe ori, să stea departe de conflicte și să privească fără a interveni sau modifica desfășurarea evenimentelor, asumându-și această dimensiune contemplativă asupra sinelui și a lumii.

Pozele-s mincinoase și n-ai ce să afli din ele, oamenii sunt ce crezi tu că sunt, nu ce au fost ei în realitate.

Sentimentul de vitalitate a lumii întâlnite, cu care am rămas după terminarea lecturii romanului, este cel care primează când mă gândesc la romanul lui Augustin Cupșa, urmat de credibilitatea personajelor ale căror destine se întâlnesc pe valea Jiului, într-o lume cu legi proprii și în care violența joacă adesea rol formator.

 

*Ana-Maria Catană, este elevă în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național. Articol preluat din ALECART 21.

(Duminică, 7 OCT., ora 12, ultima Întâlnire Alecart la FILIT 2018. Invitați: Iulian Ciocan, Radu Vancu și Augustin Cupșa.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.