Jocul ideilor și izbăvirea prin artă. Istoria care nu iartă și omul care creează: Ascensiunea, de Nikos Kazantzakis

Viața înaintează încet, cu răbdare, fiindcă-i eternă; oamenii, câțiva oameni care merg în față, se grăbesc, fiindcă știu că nu au timp…

Acest roman, recent apărut în limba română în traducerea Elenei Lazăr, este cartea unei căutări, a unei permanente tensiuni interioare, o confesiune spirituală, cum mărturisește protagonistul ei, Kosmas, acest alter-ego al lui Kazantzakis, pe jumătate proiecție ficțională și pe jumătate purtătorul de cuvânt și mărturisitor al câtorva momente din viața și din gândirea autorului însuși. Un roman din care cititorul poate reface fragmente din biografia scriitorului grec, dar, mai ales, un jurnal de stări și de idei din care se poate recupera traseul spiritual al acestuia. S-a spus că este veriga lipsă dintre Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas și cărțile ulterioare. Poate mai corect spus, este veriga uitată, pusă în umbră și în sfârșit recuperată.

Una dintre explicațiile pentru această târzie regăsire ar putea fi că Ascensiunea nu are ritmul și coerența celorlalte scrieri, e o carte hibrid, o istorisire la limita dintre adevărul biografic și ficțiunea care-l transfigurează, o carte a ideilor în care trăirea (destinul personajului) se proiectează pe fundalul unei istorii încă tulburi, contorsionate de ororile primei jumătăți a secolului trecut și lasă locul unor tatonări dureroase, de fapt, unei confruntări între spirit și materie, între energia faptei și concept, între viața trăită și viața visată, între eul artistului și cel al omului de acțiune, între viața care se risipește și formula care încorsetează, între artă și gestul răsfrânt în afară. E romanul unei căutări fără soluție, deși Kosmas în final găsește una: răspunsul lui îl constituie manuscrisul pe a cărui primă pagină va scrie cu creionul roșu și majuscule Ascetica și în care regăsim începutul din Ascetica. Salvatores Dei al lui Kazantzakis însuși. Dar șovăiala și tensiunea acestei opțiuni (finale pentru protagonist, parțiale pentru autorul lui) continuă să te urmărească. Ele se simt încă de la început și sunt amplificate pe parcursul lecturii de conștiința cititorului contemporan care știe că niciuna dintre „soluțiile” propovăduite de-a lungul secolului XX nu a fost altceva decât o utopie. De aceea, Ascensiunea este un roman filosofic, al peregrinărilor reale și spirituale, al încordării provocate tocmai de încercarea de a găsi un răspuns (cert, așadar, imposibil) unor dileme. Marilor întrebări ale omului dintotdeauna. Întrebări reformulate din perspectiva momentului trăit de acest alter-ego al lui Kazantzakis, Kosmas. Suntem în 1946, într-o Europă în ruine, în care oamenii și națiunile sunt încă răni vii, purtate de idei contradictorii, de utopii de tot felul, de vinovății și contradicții. Narațiunea propriu-zisă se constituie dintr-un triptic: Creta, Anglia, Singurătate. Fiecare parte dobândește o anumită autonomie, are o tonalitate specifică, însă ceea ce le leagă este tocmai demersul interior al lui Kosmas, nevoia de a pune ordine, de a găsi un răspuns pe care omul să îl dea vieții, timpului pe care-l trăiește, sie însuși și umanității în egală măsură.

Asta-i patria mea; iată, din țărâna pe care călcăm sunt făcut.

Prima parte e o încercare a suferinței interioare de a lăsa locul speranței și o radiografie a suferinței pe care au cunoscut-o cretanii, a dârzeniei, a demnității și a luptei lor pentru libertate. E o poveste de dragoste care se leagă de povestea pământului natal al lui Kosmas, a familiei lui, a locuitorilor insulei, adică de o altă poveste de dragoste și de moarte.

Să respiri adânc, la prova unei corăbii care te aduce acasă de mână cu străina care ți-a devenit soție, nu mirosul sărat al mării, nu pe cel aromat al cimbrișorului de pe malul presimțit, ci sânul patriei. Cu această respirație începe Ascensiunea. 20 de ani îl despart pe bărbatul care se reîntoarce de tânărul cu sufletul ușor care fusese la plecare. 20 de ani de speranțe și de năruiri, de călătorii și de priveliști ale ororii. Acum, plin de încredere, îi spune femeii care îl urmează: Aici vei uita. […] De acum asta ți-e patria. Uit-o pe cealaltă. Creta, regăsită în zori sub lumina blândă care inundă totul, este încă pentru cei doi locul unei promisiuni. Ușor umbrită de amintirea bătrânului sălbatic, tăcut, dominator care și-a trăit viața hotărât să nu râdă până când Creta nu va fi eliberată, a tatălui ce și-a închis fiica în casă și a privit liniștit cum viața i se năruiește treptat și care acum, mort de zece zile, bântuie încă locul în care a trăit și viața celor care l-au cunoscut. E umbra acelui căpitan Mihalis din alt roman al lui Kazantzakis (Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte). E umbra unui popor martirizat, deznădăjduit și sălbatic, a unui popor care, la fel ca de atâtea ori de-a lungul timpului, în 1941 văzuse cum țara arde, cum bărbații cu cuțite mari și ruginite în mâini își dau viața visându-și visul de secole: libertatea. E o insulă în ruină. În casa părintească aproape îngropată de timp așteaptă două siluete topite ca lumânările în altar: mama și sora.

Eternele, simpliste, dar atât de umane întrebări: Cu ce erau vinovați oamenii de aici, de la capătul lumii?

În această lume care își are propriile dureri, silueta fragilă a lui Noemi, devenită Hrisoula după ce a primit botezul și crucea, nu își găsește locul. De ce ai luat-o? O să ne spurce sângele. Evreică – murmură mama. E un suflet mare. Îi datorez viața. […] Altă bucurie nu am. Iubește-o, te rog, mamă – răspunde fiul. O istorie le desparte. O istorie de prigoniri, de suferințe, de rătăciri, de întâmplări îndurate. Iar o tulpină de busuioc încearcă să le apropie. A răsărit pe mormântul lui Hristos. Din suferință, promițând mântuirea. Dar spiritul tatălui umblă liber prin casă, căci nu trecuseră încă cele 40 de zile care să-i aducă liniștea și cuvintele lui, adresate fiului după ce a aflat de căsătoria acestuia cu străina de altă credință, răsună înspăimântător: Cât trăiesc, să nu pui piciorul în Creta! Spiritul lui nu știe nimic despre fata aceasta întâlnită în Ierusalim, aproape de Zidul Plângerii, care i-a făcut lui Kosmas atâta bine cât nu poate fi cuprins în cuvinte, care l-a învățat să iubească oamenii, să le înțeleagă ideile, care a cunoscut prigonirea, și-a văzut părinții mergând de mână spre camerele de gazare, a fost la Dachau, a evadat și a rămas singură pe lume. Din drumul în care ea plecase spre moarte într-o seară a oprit-o Kosmas. Și el urma peste două zile să plece pe front să-și dea întâlnire cu moartea. Vorbind ca niște muribunzi, au înțeles că se pot iubi. Fiindcă plec, fiindcă pleci și tu și nu avem timp. Aici însă, în Creta, îi întâmpină aceeași poveste a distrugerii, a răului, a morții, a suferinței. Prin satele prin care trec văd doar femei singure, bătrâni, copii agățați de trupuri uscate. Prin aceste sate distruse, mereu aceeași litanie. Și gândul care a însoțit faptele de curaj, dârzenia, lupta împotriva nemților, sacrificiile și dovezile de omenie. Căci Creta e o insulă în care pietrele au urme de sânge: Există aici în Creta o flacără nedomolită, să-i zicem suflet, o flacără mai presus de viață și de moarte. Mândrie, înverșunare, vitejie? Greu s-o definești, adică s-o înăbuși. Toate astea  la un loc și altceva, de nedescris și greu de cuprins cu mintea, care te fac să fii mândru că ești om… Există aici în Creta oameni precum căpitanul Sifakas, bunicul lui Kosmas, care își trăiește ultimele clipe ca într-o lecție de demnitate, îndârjire și dorință de a găsi un sens: Mă uit în urmă, îmi văd viața; mă uit înainte, îmi văd moartea. Și mă gândesc: de unde venim, măi băieți, de unde venim și-ncotro mergem? Sifakas și cei trei prieteni ai lui căpitani sunt mărturia unui timp apus, a unei lumi care a luptat pentru un ideal. Toți își spun povestea într-un reînnoit jurământ de prietenie acum, înainte de a-și lua rămas-bun și de a pleca în sunetul lirei spre alte zări.

În această primă parte a Ascensiunii în care se recuperează un mod de a fi al cretanilor răsună nu doar ecouri din celelalte romane ale lui Kazantzakis, ci, mai mult, o viziune specifică spațiului balcanic, asuprit, pârjolit, târât în istorii sângeroase, în ale cărui răni pulsează mândria unor oameni care nu s-au lăsat îngenunchiați și rămășițele unor credințe care i-au făcut deopotrivă neîmblânziți și demni. La fel ca în romanele Lui Ismail Kadaré, pulsează o lume sălbatică, în care viața și moartea, râsul și suferința stau la aceeași masă și par a avea același chip.

Homer, Dante, Shakespeare, cei trei zei iubiți ai lui, rămâneau pe raft și așteptau să ne salvăm mai întâi, să trăim întâi și apoi să vină ei să dea sens și frumusețe vieții noastre.

Pe fundalul acestei lumi se duce lupta din sufletul lui Kosmas, lupta între artistul care crede că arta poate constitui o salvare, că ea e singura care ar salva esența umană și vocea rațiunii ce îi cere să acționeze, pentru că, așa cum spune Noemi, poate că inima omului a putrezit și azi nu avem timp, de aceea arta trebuie înlocuită de fapte: Și dacă lumea piere, Noemi, eu trebuie să o salvez? Răspunsul pentru cel care îi este alături e simplu: Orice suflet care simte că lumea piere are datoria să-și scoată pieptul în față, să se avânte, să facă tot ce poate ca s-o salveze. Are răspundere.  Dar acest răspuns nu reușește să o salveze pe ea însăși, iar împăcarea cu lumea e, în realitate, în cazul ei, o abdicare, e un refuz de a se supune unui rău pentru care e nevoie de prea mult timp să-l nimicești. Avem dreptul să aducem un copil pe lumea asta? e întrebarea la care scrisorile lui Kosmas din partea a doua, Anglia, nu îi oferă răspunsul dorit.

Experiența acestui visător care e personajul din Ascensiunea în Anglia e o nouă confruntare cu lumea. De data aceasta, un spațiu diferit de cel cunoscut anterior, un spațiu asociat nobleței ideilor și posibilității de schimbare, camaraderiei pline de forță. O altă iluzie, pentru că personajul descoperă repede diferența dintre concept și faptă, dintre discurs și realitate, dintre meschinăria sufletului omenesc și generozitatea exersată de dragul faimei. Mai partizan în această parte, discursul (când epistolar, când narativ sau reflexiv) înregistrează realitatea cu care se confruntă Kosmas. Personajul înțelege falimentul științei și necesitatea acțiunii, a mobilizării colective. O utopie contrapusă distrugerii – din perspectiva contemporaneității, o posibilă soluție în contextul unei Europe epuizate. În momentele decisive prin care trecem, doar o singură forță ne poate îndruma: Credința. Credința că putem să creăm de la început o nouă lume, să curățim memoria, să ne debarasăm de poverile inutile, fără sens, să dăm o nouă puritate sufletului nostru. Credem, firește, în ceva ce nu există încă, dar crezând în acel ceva, îl creăm.

Spiritul trebuie, dacă vrea să se salveze, să vadă cu claritate și vitejie care-i este datoria, ce misiune trebuie să îndeplinească între monștrii fioroși ai epocii.

Mai alegorică, mai puțin narativă și mai accentuat tributară ideilor de stânga, această parte nu face decât să lumineze criza unei conștiințe care descoperise răul, ia cunoștință cu noile lui forme de manifestare, cu ruptura dintre utopiile academice și realitatea crudă, brutală, lipsită de orizont a unei țări care trece, la rândul ei, printr-o transformare radicală. Regăsim aici profesiunea de credință a lui Kazantzakis, atribuită lui Kosmas, acest martir al artei și al ideii: Răspunderea omului de cultură astăzi, mai mult ca niciodată, este imensă. Are datoria să colaboreze cu destinul epocii lui, să nu dezerteze, să stea la răscruce, unde suflă toate neliniștile și speranțele, roza vânturilor. Considerații despre destinul popoarelor creatoare de civilizație, despre basoreliefurile asiriene, miniaturile persane și arta greacă clasică coexistă cu imagini în alb-negru despre Anglia manufacturilor și fabricilor mizere, despre confruntarea de idei din agora capitalei, despre egoismul și trufia artiștilor și gânditorilor din saloanele londoneze. Kosmas caută să înțeleagă, cu gândul la Creta, la Noemi și la copilul nenăscut, care e sensul vieții. Sensul ei la nivel individual și colectiv. Sensul tuturor vieților monotone și răbdătoare, ale firilor contemplative, ale celor care cred într-un țel, ale celor energici, posedați de o idee, de dorința de a schimba lumea sau doar de a-și perpetua sângele. Și, în același timp, revine la misiunea pe care simte că o are orice creator adevărat, căci doar în operele de artă devine atât de evidentă minunea, un vierme creând nemurire. În faptă vedem multe chipuri, o înghesuială de grup anonimă, colaborare bogată, complexă; în Artă un om stă cu un condei, un ciocan, cu câteva vopsele, aplecat, încordat, singur de tot […] artistul preface țărâna în esență divină, prețioasă. Niciun moment Kosmas (și prin el, implicit, Kazantzakis) nu abdică de la credința că Grecia, însorita, sălbatica și spiritualizata Grecie, acest amalgam de teritorii și credințe, are nu doar o misiune nobilă, ci și forța de a transforma animalul greoi care e omul în zeu. E o declarație de dragoste făcută pământului natal, artei care l-a hrănit, suferințelor transfigurate, decantate, spiritualizate.

Printr-un proces asemănător de mutilare și renaștere va trece Kosmas în ultima parte a romanului, în încercarea de a se elibera de suferință, de instinctele animalului ce trăiește doar pentru a supraviețui, dobândind credința că ascensiunea e posibilă. Renunțarea lui Noemi  la viață și la speranță provoacă retragerea lui în umbra marelui Will, la Stratford, și o nouă luptă. Pe de o parte, cu ispita de a crede că gândul lui Shakespeare, cel care mult a iubit, mult s-a prăbușit în dragoste, mult a suferit, gând transpus în întreaga lui operă, viața e vis, totul e vis, este încă o soluție, iar pe de alta, cu ispita de a se arunca în brațele vieții, lăsând animalul din om să triumfe și plătind astfel obol uitării. Boala misterioasă, o altă alegorie din lungul șir de imagini-simbol ale acestui roman, îl salvează însă, închizându-l nu în asceză, ci în sinele creator, făcându-l să se aplece asupra sufletului, nu a trupului, asupra spiritului, nu a materiei. Din această suferință și din confruntare cu lumea, cu răul, dar și cu frumusețea și cu truda de a căuta un sens se naște confesiunea spirituală a personajului care încheie acest periplu printre idei, această tatonare a unor soluții existențiale, această zbatere care este Ascensiunea.

Nu știu, încă nu știu. Însă am încredere în spirit.

Un roman fragmentar, o carte care caută să exprime zbaterea celui care a fost scriitorul cel mai neînțeles al Greciei, dar care a devenit cel mai iubit reprezentant al ei pentru ceea ce a însemnat literatura greacă în secolul trecut. Un roman în care ideile sunt puse în slujba unei căutări ce speră să găsească drumul drept într-o lume profund măcinată de nedreptate. Și o declarație de dragoste făcută fiecărui crâmpei de umanitate care se salvează de la a propaga răul.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!