Strigătul mut care răsună chiar lângă tine: Acum nici tăcerea nu-ți mai aparține, de Asli Erdogan

Trasarea conflictelor armate e poate agreabil de făcut pe hârtie, ca într-un joc uneori sadic al unui copil, dar relocarea acestora în planul realității necesită depozitarea undeva departe a bagajelor mai mult sau mai puțin încă pline de valori umane. Momentul în care armele încep să vorbească mai mult decât orice sau oricine altcineva e cel în care planul secund se confundă cu cel prim și derivate ale fostei realități încep să pulverizeze cu sterilitate orice urmă ante-factum.

Libertatea este un cuvânt care refuză să tacă

Mozaicul de imagini, stări, nedreptăți, seisme ale verticalității gândirii este cuprins sub cupola tânjirii după o libertate smulsă, măcelărită, călcată în picioare, golită de însemnătate. Se fuge și se caută refugii dinspre și către ceva-uri inexacte, dat fiind faptul că persistă conversia semnificațiilor din momentul în care s-au tras primele gloanțe. Legile devin anti-legi, loialitatea și grija devin profund arbitrare și, predominant, mai degrabă absențe decât prezențe.

Între „în fața” și „în spatele” gratiilor se produce o sinonimie. A fi martor la înlănțuiri de tragedii nu face altceva decât să egalizeze lumea gratiilor ce pot fi văzute cu cea a gratiilor a căror prezență poate fi uneori, cu mari eforturi, perceptibilă. Lipsa de sens a scenariului plasează totul sub auspiciile unui tremur al ființei umane. Tremură nu doar un corp singuratic, ci însăși esența unei civilizații clădite în mii de ani și degradată cărămidă cu cărămidă de aceiași pioni. Gloria de a subjuga culmile a tot ceea ce mișcă se produce în tandem cu rarefierea setei de valori, omisiunile devenind laitmotivul unei verticalități nu doar aparente, ci de-a dreptul contrară realității ce-și prelungește strategic deriva. Disperarea e înecată în disecarea unor politici tifoide ca, mai apoi, contemplarea asprimii iernii din Europa de Est să fie singura portretizare în acord cu maladiile ce au fost și e ca și cum ar continua să fie ca urmare a refuzului de a fi soluționate.

Comparația între un incendiu în era tehnologizării accelerate în relație cu declanșarea unui război într-o lume la fel de dezvoltată

Fisiunea atomului, victoria asupra cancerului, inventarea și generalizarea telefoanelor inteligente. Sunt noutăți, sunt pași înainte, dar pe care războiul nu i-a cunoscut. E la fel de crunt, la fel de crud, doar mai tehnologizat. Într-o mare măsură produs al somnului minții și absență a unor stimuli care să trezească pe toată lumea care trage orbește și despică o țară în porțiuni inegale și cu granițe accidentate artificial. Preluând dilema referitoare la numărul la care trebuie sunat pentru contactarea Europei, o lansez pe următoarea: La ce număr trebuie sunat pentru a răspunde cei care au declanșat atrocitatea de a rezolva totul prin prisma războiului? Kurzii, femeile cărora de 8 martie li se spune de către statul turc că sunt o problemă ce va fi rezolvată la fel cum a fost cea a țigărilor, cu toții așteaptă răspunsuri, așteaptă fețe cărora să li se poată adresa și destăinui. Dar sunt lăsați cu toții pe linia de așteptare, căci astfel se diminuează șansa de a fi trași la răspundere tocmai cei ce au înscenat și săvârșit totul.

Torturarea pe o stradă din Varto a unei fete deja rănite, privarea de demnitate a unei victime și așa înjosite până la extrem. Cu sălbăticie, agonia și șocul sunt prelungite și amplificate timp de 5 zile, căci legile cruzimii se poziționează, tragic, mereu deasupra. La Silvan, un infirmier aflat la etajul unui spital carbonizat flutură un steag alb, prilej numai bun să fie ciuruit de lunetiști lipsiți de scrupule. Oricare ar fi numele locului, atrocitățile se petrec pe bandă rulantă, se intensifică, joacă rolul unui combustibil care, lăsat necontrolat, va alimenta în curând și altele.

Turcia își începe noaptea (nopțile de cristal), ura e generalizată în exces, dar pare că ar fi loc de și mai rău. Stoparea melanjului de evenimente cu ramificații mai mult sau mai puțin disimulate e doar parte a unui strigăt mut, care-și păstrează muțenia din inerție. Care se extinde, căci rămâne ultima formă de apărare față de un rău ce mai înainte era componenta unei gândirii care nu părea a avea nimic anormal într-însa.

Mitralierele dușka, oricât de nedreaptă ar părea simpla prezență a siluetei lor pe străzi, încep să măcelărească în baza unui prim criteriu mare și clar: persoana targetată să fie de origine kurdă.  La Cizre, la Silve, oriunde se procedează similar, umanitatea și umanizarea lasă loc unei/unor demonizări abstracte, ce plasează etnia deasupra a tot și îi conferă rolul de motiv atotcuprinzător.

Viața își vrea înapoi cuvintele și cuvintele își vor înapoi viața

Fragmentele de simț din care se compun memoriile lui Asli Erdogan își caută și mai apoi își găsesc perechea, se produc omogenizările unor țăndări ce nu se supără în momentul în care cineva le aduce laolaltă. Căci poartă patina aceleiași lupte arbitrare, ce se deapănă în numele etnicității care, evident, nu e o alegere și nu e adusă în discuție decât ca urmare a dorinței de a pune în aplicare o autodeterminare, la urma urmei, firească la baza ei. Ca un arhetip al unor dureri ce nu se doresc incompatibile cu împăciuirea, în fundal se aude următorul refren: torționarii pot fi iertați, dar tortura pe care au realizat-o nu (încă)… Cicatricile, chiar dacă pe cale de a se închide, își au rolul lor, fiind mărturii ce se doresc de către protagoniști vindecate și dispărute cât mai repede cu putință (din considerente mai mult decât intuitive).

Cele trei puncte de suspensie sunt modalitatea prin care se plânge în scris, se redau neputința și frustrarea (tot) în scris, se solidarizează cu calvaruri făcute de om altui om. Sunt nu doar semne, ci omagii aduse unor termene limită ce frumos ar fi fost să nu cunoască lumina zilei.

Anvergura cataclismelor din motive de sexism e surprinsă drept fiind mai mică decât a celor în baza diferențelor etnice, dar și această fărâmă se adaugă unei note de plată mereu în creștere. Procese care durează de 8 ani, sunt în aer de 8 ani și o ciclicitate judiciară însoțită de o  imagine care arde retina – aceea  a unui polițist care, întrebat fiind unde se ține procesul lui Hrant Dink (jurnalist și scriitor armean omorât în 2007 de un naționalist turc), nu știe, nu vrea, nu poate, nu crede că trebuie să răspundă altfel decât spunând, când îi vede fotografia, că așa îi trebuie. Poate e o reacție atașată unei responsabilități mai degrabă venite de sus decât ca urmare a unei inițiative proprii, dar chiar și așa culpabilitatea rămâne…. Se poate (putea) alege între urmarea cu sfințenie a ceea ce spune ori datoria morală, ori aceea impusă de o Turcie care a pornit un război dureros.

Nici victimele, nici martorii, nimeni nu e certat cu cele ce au fost, ci, mai degrabă, se caută încercări de reconciliere care să nu doboare armistițiile și așa cu greu atinse. Dacă reușim să interiorizăm că suntem egali în principii și fapte – cheia către o coabitare lipsită de arme, de revanșe, de nemulțumiri ce, lăsate așa, vor da inevitabil pe afară iar și iar, dacă vor fi lăsate. Corpuri inerte, sfârtecate, secătuite de sevă atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară – daune ale unui război infinit pentru unii, bine definit pentru alții, cu motivații de o parte raționale, de o parte nu tocmai. E firesc să nu se pună părțile combatante la o masă a consensului, dar oare asumarea n-ar trebui încet, încet să se coaguleze în jurul înțelegerii a cât de insipide și alunecoase sunt originile a tot ce s-a trasat? S-a confiscat un timp ce putea fi senin, s-au doborât vieți, s-a tras de corzile sensibile până ce, reînnodate fiind, s-au rupt oricum (prea) brutal… Și măcar de nu s-ar fi dat vina pe victime, măcar de amintirea suferinței lor ar fi avut un caracter cât de cât imaculat…

Vreau să te povestesc, să te privesc și să te descriu, nu cu pământ roșu, nici cu aur, ci cu cerneală din scoarța mărului – Kader Ortakaya, militantă kurdă ucisă în 2014 de soldații turci. Versurile ei sunt pe cât de „captivate” de organic, pe atât de apropiate de înfățișarea afectivității într-un mod ingenuu și sublim.

Redactarea bilanțurilor unor epurări umane  necesită o imensă tărie de caracter și, pe deasupra, aceste bilanțuri nu se formează de sine stătător, ci vin laolaltă cu imagini cutremurătoare și de neconceput – mii de măslini arși, mormintele a 302 minori călcate în picioare de polițiști, mame care răzbesc prin gloanțe… Pare desprins din sfârșitul lumii, dar e doar sfârșitul fostelor reconfigurări mocninde. Represaliile au fost date dintr-o parte în alta și la mijloc a fost prinsă ca într-o menghine o masă (imensă!) de civili ce nu au rostit, doar au fost victima unui măcel cumplit…

Un munte de speranță cu care nu știi ce să faci și nu ai ce să faci, cai desenați la Auschwitz drept dovadă a nevinovăției. Daesh. „Zile de Mare Măcel” (aș pune majusculă și la d, căci teroarea e mult prea mare ca să o poată înghiți și cuprinde literele mici…), Rojava, parte a unui Orient Mijlociu aflat la confluența dintre mit și realitate, locul unde reglarea de conturi se realizează prin intermediul vărsării de sânge și e un fapt ce a dat tonul prea mult timp și trebuie să se schimbe macazul spre o direcție mai puțin necontrolată și mai puțin spontană.

Finalul relatării unor tratamente inumane fără de sfârșit

Sub pumni încleștați, sub strânsori care subjugă oraș după oraș rămân nelămuriri, neliniști, de ce – uri din ce în ce mai pregnante și mai greu de soluționat. Marea de culoarea ametistului, însoțită de lapislazuli și boli ce devin obișnuințe, părți ale corpului care trec drept poveri și însoțesc scenariul-sentință până la capăt. Alegerea de a-ți lăsa ambii ochi învinși sau doar pe unul dintre aceștia. Alegerea de a închide ochii sau de a-i lăsa să înregistreze dezastrul de la început și până la sfârșit. Dacă ne lăsăm pradă clipitului, reușim doar să aducem laolaltă secvențe de adevăr și, astfel, secvențe de înțelegere. Privim înspre război și, din nefericire, cel mai des e imposibil să luăm pulsul grenadelor lacrimogene, al străzilor care trepidează sub foc, al victimelor care nu așteaptă altare, ci doar aducerea în scenă a dreptății de a fi cel puțin comemorat, nu plasat într-un golf al uitării fără pic de regrete.

Fotografia și puterea ei de a surprinde prin totalizare e o prezență ce duce mai departe semnificațiile consemnărilor și concluziilor pe baza unor evenimente în lanț (uman) ce dovedesc cât de susceptibili suntem să facem rău. Nu e surprinsă o singură tragedie, ci și acea a înecului care însoțește și acutizează situația palestiniană gravă și agravantă. Pe deasupra, ni se aduc la cunoștință, aș zice eu, sub forma unor confesiuni, și alte „nebuloase” care se înțeleg una pe alta și, totuși, rămân încă nerezolvate.

Acum că s-a lăsat un strat superficial de tăcere, „verile indiene” vor reuși să încapsuleze teroarea, să o neutralizeze și să o trimită departe de o realitate aflată în reconstrucție. Supurările nu au luat încă sfârșit, se mai manifestă ocazional, dar calea cea bună începe să fie calea noastră, a celor care am asistat la cruzime, am propagat-o cu sau fără drept de apel, am simțit-o, am consemnat-o, am empatizat cu derularea ei secvențială sau continuă. Și poate că, inconștient, vom continua să mai facem toate acestea…până când strigătul mut se va transforma în furtună izbăvitoare.

 

*Articol preluat din ALECART 23.

(Alina Vițel, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.