Ca de fiecare dată când vine vorba despre montarea unei piese de Pirandello, nerăbdarea și teama se amestecă în proporții egale. Pirandello e o provocare pentru orice regizor și nu fiindcă textul în sine nu ar fi suficient de plin, ci tocmai fiindcă are un plin al său pe care nu îl poți înstrăina, decupa, redefini. Pentru că îți oferă (lucru relativ rar în dramaturgie) o minimă libertate de mișcare. În afara ei însă, ai ratat totul. Și mai e un aspect important: Pirandello scrie dinăuntrul teatrului, al spectacolului, despre teatru și spectacol. Cunoaște mecanismele, le descompune, le arată subliniindu-le limitele, deci posibilitățile regizorului sunt subtil delimitate – în text ca și în afara lui. Nu e un text închis, ci un mecanism de sine stătător pe care îl modelezi atât cât îți lasă libertatea autorul. Provocarea vine dintr-o altă direcție: să fii pirandellian fără a uita să fii tu însuți, punându-ți, ca regizor, amprenta personală. Spațiul textual fiind rigid, libertatea vine așadar, din liniile fluide pe care chiar lumea textului le propune: cele dintre spațiul de joc, regizor, actori, spectatori.
Nu în ultimul rând, sentimentele pe care le-am purtat în mine se nășteau din chiar miezul provocării pirandelliene: a monta Astă seară se improvizează (mai mult poate decât Șase personaje sau Henric al IV-lea) înseamnă a vorbi despre artă și viață, despre forma în afara căreia existența nu poate dobândi ființă și despre devenire, despre suprapunerile și distanțările pe care le implică orice naștere vie, adevărată: lumea ta și lumea celuilalt; interioritatea, căderile, nefericirile personale și trăirile unui Celălalt care cere imperios să se nască, să ființeze, desființându-te, mutilându-te, modelându-te. Unde se termină sinele și unde începe personajul pentru un actor? Cât este personajul doar personaj și cât a devenit omul viu ce îl aduce pe scenă? Ce e al unuia și ce al celuilalt? Părând a privilegia poziția regizorului, Pirandello îl așază în fapt într-un pat al lui Procust, în care libertățile îi sunt limitate una câte una, în care pariul cu moartea nu e un truc, un efect scenic, ci o realitate. În termeni pirandellieni: „teatrul este ca o gură căscată a unei mașinării căreia îi e foame”. O poetică teatrală explicită așadar, dar și un act de mărturisire smerită, asta cred că reprezintă pentru orice regizor și actor Astă seară se improvizează. Cum poți altfel decât nerăbdător și temător să te duci la premieră când știi că premiera sfârșește în moarte, că totul se joacă aici și acum, că niciodată, dar niciodată, în teatru și în viață nimic nu va mai fi la fel ca în cele două ore de spectacol: două ore de a fi spectator (sau actor sau actor și personaj), câțiva ani reduși la câteva scene din viața familiei La Croce, câteva momente când ești și înăuntru și în afara rolului în care ai fost distribuit sau pe care ți l-ai asumat întrând în sala de spectacol, pe scenă, în casa familiei La Croce?
Ovidiu Lazăr a câștigat pariul pirandellian. Astă seară se improvizează e un spectacol solid, minuțios construit, un spectacol care mizează pe stare, pe translările lente, aproape poetice dintre scene, dintre lumea spectacolului care se naște și cea care se cere născută, dintre realitatea relațiilor celor ce participă la moșirea noii vieți (cu orgoliile, nemulțumirile, viziunea proprie) și viața care se cere trăită.
Voi eluda orice abordare a problematicii textuale, pentru că am convingerea că Astă seară… e „o operă clasică” și, dacă mă înșel și cineva pășește inocent în Sala Mare a Teatrului din Iași, cu atât mai bine: efectul e asigurat.
Minimalizând dinamica și dilatând scenele câștigă adâncimea. A problematiza fără a da impresia că o faci, a reveni punctând, subliniind, a te juca subtil cu așteptarea, în asta a constat libertatea lui Ovidiu Lazăr. Plus tușa pe care o imprimă scenografiei. Vizualul, fără a fi privilegiat, e profund percutant. Semn care susține sensul. Magie vizual-auditivă, căci spectacolul își datorează efectele și forța de seducție, viața, tocmai acestor semne care nu sunt niciodată univoce.
Sunt câteva imagini care îți rămân pe retină: cortina de fier care desparte adevărul de iluzie; manechinul din stânga, drapat ca înaintea unei prezentări de modă la Milano și, în oglindă, Regizorul învăluindu-se în cortina de un roșu aprins, recuperând postura personajelor de tragedie, dar și efectele teatrului dintotdeauna; fotografiile proiectând în altă temporalitate ceea a fost supus devenirii; copiii-păpuși ai Momminei; Regizorul pe jumătate înghițit de lumea pe care o proiectează; mișcările lente ale schelelor care urcă și coboară; trecerea de la jocul cabotin al Regizorului (Ionuț Cornilă) la disperare și neputință, apoi revenirea lui în forță, dar epuizat, pentru a elibera încă o dată actorul de viața personajului – gest plătit cu propriul sacrificiu; pantofii și mantia de vrăjitor – un dialog subtil cu spiritul Marelui Will, cu lumea de iluzii pe care o naște Puck în Visul unei nopți de vară. Este apoi „dialogul” polemic dintre sobrietatea muzicală a lui Verdi și melodrama doamnei Ignazia (Tatiana Ionesi) care privilegiază comicul absurd, efectul teatral, dar și oglindirea (din nou) polemică a două moduri de a înțelege și a face/a simți arta. Gongului intrării în scenă a actorilor îi corespund simetric bătăile inimii Regizorului din final, ultimele momente în care viața se luptă cu iluzia – mai puternică – a vieții. Spectacolul a luat în cele din urmă ființă, „gura căscată a mașinăriei” a fost pe moment îndestulată. Andreea Boboc mi s-a părut că face un joc foarte bun, extrem de subtil și constant în deplinul control al trecerilor dintr-o ipostază în alta. Ochiul lui Ovidiu Lazăr a prins și a valorificat capacitatea ei de a fi deopotrivă de naturală în ambele ipostaze și de a face legătura între cele două axe ale spectacolului: lumea actorilor și cea a personajelor. Gândite dihotomic până la un punct, personajele Andreea Boboc și Mommina se descompun contrapunctic și se regăsesc, oglindindu-și realitățile. E, cred, cel mai bun rol pe care îl face Andreea Boboc, un rol de care avea nevoie pentru că i-a oferit șansa de a trece de la o ipostază la alta pe o durată scurtă de timp, într-o mobilitate perfect controlată și „autentică”, obligând-o la un test la capătul căruia a câștigat mai mult decât respectul publicului.
Singurătatea și goliciunea fiecărei persoane (problema fundamentală a scriiturii pirandelliene) se accentuează și se împlinește în dialogul pe care îl propune Ovidiu Lazăr în acest spectacol. Pentru că spectatorul asistă la golul și căutările celor de pe scenă (regizor, actori, mașiniști), la golul și căutările personajelor cărora ei le dau viață, la confruntarea dintre viață și artă, adevăr și iluzie, mișcare interioară și mască. Fiecare persoană (și fiecare persoană-personaj) își oglindește astfel propria singurătate și goliciune, propria zbatere și e obligată să accepte existența miracolului: a asistat la o naștere. Și cine poate să știe dacă nu cumva nașterea e pe jumătate improvizată?
Distribuție: Ionuț Cornilă, Tatiana Ionesi, Daniel Busuioc, Horia Veriveș, Andreea Boboc, Petronela Grigorescu, Livia Iorga, Mălina Lazăr, Brândușa Aciobăniței, Radu Homiceanu, Mădălin Marius Munteanu, Mihai Vodă, Andrei Butnariu, Claudiu Vrabie, Marian Alexandru Chiculiță, Ciprian Ungureanu, Răzvan Grosu, Nicolae Racoviță și Florin Valacu, Florentina Grădinariu
Regie, scenografie și concept spaţiu sonor: Ovidiu Lazăr
Spaţiu sonor și pregătire muzicală: Marius Mădălin Munteanu
(cu participarea sopranei Sabina Gurgu şi a basului Vlad Pârleciu)
Asistenţi regie: Alice Moisă, Diana Udrea
