Mâinile tremurând sub povara gândurilor, un oftat ușor ridicându-se din piept a dor, a așteptare, a nerăbdare sau a nimic din toate astea, doar spasm al diafragmei, nimic mai mult. Tremurul cărnii și tremurul sufletului împreunate. Femeia își privește palmele, le apropie simțind mirosul de stătut ridicându-se din ridurile vârstei. În bătăturile și în liniile umbrite de pielea lăsată ca o copertă ce învelește nu o carte, ci o poveste nemaipomenită de viață, se ivește chipul unei fete. O fătucă drăguță, dar nu într-atât de frumoasă încât aspectul fizic să constituie un avantaj. Odată fusese vorbăreață, dar fata aia nu mai era demult. Viața o obligase să fie rezervată, să tacă mult și să robotească pentru a uita astfel că așteaptă și ea ceva. Strânge pumnul privind pielea mai închisă de pe margini cum se adună într-un mănunchi de aureole vineții.
E doar o femeie îmbătrânind. Cu trupul uscățiv acoperit de o rochie neagră, ușor decolorată pe la subsuori. Strânge cordonul și își așază cuminte baticul din mătase crem care îi ascunde firele aspre, dar încă dese, într-un coc sever. Simte cum i se împreunează ridurile de pe frunte. Totuși, sub privirea aspră încă mai tresaltă ceva din blândețea sufletului din tinerețe. Un pufușor îi umbrește zâmbetul ca într-o încercare a vieții de a se afirma, de a nu o lăsa să creadă că este prea târziu. Că e obosită și că nu mai are ce aștepta.
Sunetul de tocuri face faleza să vibreze, lumina inundă calm bălțile lăsate de zăpada proaspăt topită. E duminică. În biserica din orășelul de provincie lumea zumzăie în strigăt de rugăciune. Murmurul acesta slab se împletește cu cadența pantofilor primăvăratici. Aburul subțire, jumătate ceață, jumătate burniță, se împreunează cu glasurile familiilor ce trec prin fața blocului. E un semn bun. Verișoara trebuia să sosească. Și nepotul, pe care nu-l mai văzuse de ceva timp, un băietan cu chip plăcut, proaspăt intrat la cel mai bun liceu. Urmau să meargă împreună la biserică. Era ziua morților.
Aruncă o privire rapidă în geamul vitrinei din hol. Era pregătită. Ceasul greu din alamă zimțată îi atârnă pe braț. Cât o fi oare? Nu-și termină gândul. De dincolo de ușă se aude un zumzăit, un glas de copil și un ciocănit apăsat. Apoi, liniște. O sclipire i se aprinde brusc sub genele lăsate. Aleargă agitat înspre bucătărie. Voia să îi deschidă cât mai repede nepotului, dar nu putea să-l întâmpine cu mâinile goale. Pe masă era o bucată de tartă de mere. Făcută de ieri seară. Ia cuțitul și taie. Tarta se strânsese, iar acum, sub privirile ei vizibil dezamăgite, părea și mai uscată. Se îndreaptă spre hol și deschide ușa. Zâmbetul i se ofilește. O femeie săracă întinde mâna spre ea. Așteaptă bani, nu felia de tartă care acum e și mai zbârcită pe farfuria albă, cu margini albastre, pe care o ține în mână. Ea nu pe ea o vrea, ci pe nepot. Face o mișcare din cap, își aranjează baticul și închide ușa. Un junghi o străpunge sub coasta dreaptă. Se apleacă ușor înainte, cu mâna sprijinită de perete. Varul e alb, vede cercuri verzui și o podidește plânsul. Răsuflă adânc.
Timp mort. Minute care se scurg cu o durată acum diferită. Așezată pe marginea fotoliului, ascultă radioul. Se aud glasurile preoților. Astăzi sunt doi. Acum se spune Crezul. Ticăitul orologiului bate în tandem cu fojgăitul pașilor pe omătul topit. Tot mai rar. Își simte iar inima tresărind și junghiul o încolțește mai puternic. Are nevoie la toaletă, trebuie să se spele pe față, să simtă răcoarea apei pentru a-și reveni. Soneria se aude iar. De data asta sigur e nepotul.
Cu inima bătându-i rodnic, cu privirea din nou îmbunată, defilează cu tarta uscată prin hol. Scoate lanțul și deschide larg, pregătită să-l ia în brațe. Nu vede nimic. Doar întunericul învăluie scara blocului. Pesemne bătrâna de adineauri stinsese lumina de pe palier. Se gândește la obrăznicăturile de la doi. Sau la băieții de la trei. Sau la alții ca ei, care nu calcă niciodată pe la biserică. A bate la ușa ei devenise distracția lor favorită. Fug înainte să apuce să le spună ceva.
Se îndreaptă spre bucătărie. Când gătește, lasă adesea geamul deschis. Se teme de condens, nu îi place mirosul de mâncare. Zambilele din paharul de pe masă au prins aceeași paloare ca fața ei. Le strânge cu o mișcare bruscă în pumn și se îndreaptă spre fereastră. Apoi se răzgândește. Mai lasă-le un pic, își zise. Vede urmele negre de dedesubt, apa băltind și o grămadă de pietre în apropiere.
Slujba s-a terminat. Radioul difuzează acum știrile orei unu. Își scoate ușor baticul cu ochii ațintiți spre paharul cu zambile, simțind mirosul morții iminente a florilor. O cuprinde amețeala, junghiul îi urcă iar între coaste. Nu veniseră nici duminica asta. Se gândește pentru o clipă să sune, să vadă ce s-a întâmplat. Alungă dorința cu o mișcare aspră a mâinii. Simte o lacrimă împungându-i colțul ochilor. Clipește des. Se va așeza în pat, va aștepta să treacă și ziua de azi și cea de mâine și toată săptămâna. Poate duminica viitoare vor merge împreună la slujbă.
Șuierul unei pietre șfichiuie aerul, apoi se pierde. Iar uitase geamul deschis. Se întoarce stângaci, iritată de râsetul înfundat care urmează. Nu vrea să-și facă păcate, o să închidă fereastra și gata. Neatentă, îl vede fugind și un plânset puternic o cuprinde din adânc, întunecat, feroce. În plânsul ei e orgoliu rănit, e iubire și rugăciune.
Nepotul aruncase piatra.
* Horia-David Munteanu este elev la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași.
FOTO: Andrei Rusu
