Asumarea identității românești și reprezentarea culturală în spațiul european

Recent a ajuns pe rafturile librăriilor din Iași o carte nouă, Brave New World [Minunata lume nouă]. Nu mă refer la romanul distopic al lui Aldous Huxley, ci la catalogul unei expoziții organizate la Muzeul Culturilor Europene din Berlin în perioada Noiembrie 2015 – Aprilie 2016 în colaborare cu Institutul Cultural Român din Berlin.[1]

Expoziția a avut ca scop evidențierea unei fațete a României postdecembriste ce se aseamănă, potrivit organizatorilor, unei viziuni distopice, și anume casele construite de emigranții români care muncesc în Occident. Le știm cu toții: construcțiile acelea monumentale (în privința dimensiunilor), zugrăvite în culori țipătoare, cu tot felul de geamuri, balustrade și alte decorațiuni exterioare ce vor să depășească legile firii.

Înainte de a analiza mai pe îndelete conținutul acestui catalog, aș dori să mă întorc la titlul expoziției, care reflectă în sine modul în care știm noi să ne reprezentăm în spațiul european (sau cum îi lăsăm pe alții să ne reprezinte). Inspirat de romanul lui Huxley, titlul Brave New World este provocator, mai degrabă decât justificat, și pare a fi o manevră facilă de marketing. Odată ce conținutul expoziției nu părea să aibă prea multe de oferit publicului german, organizatorii au mizat pe o referință culturală din canonul literaturii universale pentru a atrage un număr mare de vizitatori, lăsând la o parte faptul că legăturile concrete dintre Minunata lume nouă de Aldous Huxley și cultura română sunt practic inexistente. Oricum, am impresia că pentru cei din Europa de Vest asocierea dintre o țară postcomunistă și atmosfera unui roman distopic nu pare atât de neverosimilă. Merită menționat faptul că un asemenea titlu sabotează intenția de a fi neutri a cercetătorilor care au contribuit la documentarea acestei expoziții. Chiar dacă în majoritatea cazurilor, autorii se abțin de la a critica locuințele studiate, titlul în sine sugerează că dorința emigranților români de a-și construi „case făloase,” așa cum le numesc ei în Maramureș, este iluzorie și cumva demnă de dispreț.

Catalogul, scris aproape integral de autori români în limba engleză, analizează dintr-o perspectivă sociologică, nu artistică, acest fenomen care a transformat peisajul rural românesc. Spre exemplu, stilul acestor experimente arhitecturale este descris în catalog prin termenul „eclectic” – un cuvânt des utilizat în mediul academic, tocmai pentru că nu implică nicio judecată de valoare. „Eclectic” e un termen descriptiv, nu critic. De altfel, așa încearcă să fie întregul catalog. Studiile prezentate aici identifică originea acestui nou stil în atmosfera opresivă din timpul regimului comunist. Autorii fac referire la limitarea drepturilor și libertăților individuale, cum ar fi imposibilitatea de a călători în țările capitaliste, raționalizarea bunurilor și naționalizarea proprietăților private. Toate aceste constrângeri sunt prezentate ca fiind factorii ce au alimentat consumerismul postdecembrist și dorința românilor de a-și însuși, sau măcar de a imita, cultura occidentală. De asemenea, unele capitole încearcă să atragă atenția asupra unor probleme sociale profunde, ale căror efecte le ignorăm în prezent, cum ar fi soarta copiilor care au crescut departe de părinți, fiindcă aceștia erau plecați la muncă în țările vestice.

Așadar, autorii încearcă să contextualizeze o problemă care, la prima vedere, ține doar de aspectul arhitecturii domestice din mediul rural. Catalogul demonstrează în mod elocvent că problema „caselor făloase” nu este doar de ordin estetic și nu poate fi redusă la imaginea neplăcută pe care ne-o lasă aceste locuințe. Ceea ce e cu adevărat de apreciat la acest proiect este efortul de a înțelege motivațiile proprietarilor (care în cele mai multe cazuri și-au însușit și rolul de arhitect), de a analiza cum se raportează ei înșiși la aceste locuințe. „Casele făloase,” așa cum indică și această denumire evocatoare, nu au fost construite din motive estetice, ci sociale. Ele reflectă dorința proprietarilor de a-și însuși semnele unui stil de viață occidental, la care râvnesc atât de mulți români, atât din mediul rural, cât și din cel urban.

Fie că acceptăm sau nu acest lucru, „casele făloase” fac parte din peisajul rural românesc în prezent. Ele sunt o realitate a societății românești pe care este însă ușor să o ignorăm dacă facem parte din cei 54% de români care locuiesc în mediul urban.[2] Pentru cei din mediul rural, însă, aceste construcții fac parte din experiența cotidiană și, mai important, au devenit expresia unor aspirații sociale. Tocmai din acest motiv studiul arhitecturii vernaculare ține mai mult de sociologie și mai puțin de istoria și teoria artei. Așadar, nu am nicio intenție de a critica metodologia și concluziile cercetătorilor care au contribuit la acest catalog. De fapt, tonul neutru, care se abține de la a evalua aceste clădiri din punct de vedere estetic, mi se pare cel mai potrivit pentru un proiect de acest fel. Intenția nu este să îi ridiculizeze pe proprietari – lucru care ar fi absurd, ținând cont de faptul că acești oameni nu acționează pe cont propriu. Nu putem vorbi în acest caz decât despre o responsabilitate colectivă, la nivel de reglementare urbanistică. Așadar, proiectul dorește să evidențieze complexitatea acestui fenomen social. În definitiv, catalogul expoziției nu propune o critică a esteticii arhitecturale, ci o critică a societății românești. Este o critică mai subtilă, dar mult mai profundă, căci ne face să realizăm cât de puțin înțelegem fenomenul migrației forței de muncă și, mai ales, cât de puțin empatizăm cu cei direct implicați.

Cu toate acestea, trebuie amintit faptul că expoziția nu a avut loc într-un muzeu românesc, ci a fost organizată în Berlin. Acest context ar trebui să schimbe, măcar parțial, modul în care ne raportăm la tema expoziției și la perspectiva abordată de autorii catalogului. Nu pot sublinia îndeajuns faptul că publicul țintă al acestei expoziții nu a fost cel român, ci cel german/vest-european. Așadar, expoziția nu a avut ca scop promovarea empatiei între clasele sociale românești, între mediul rural și cel urban, ci a reprezentat o modalitate persuasivă de a confirma viziunea vest-europenilor despre români. Săraci, needucați și dispuși să renunțe la propria identitate culturală pentru a părea occidentali. Iată cum sunt prezentați românii prin prisma acestui proiect de cercetare a arhitecturii vernaculare, care, țin să vă reamintesc, a fost organizat de Institutul Cultural Român. Chiar dacă intenția organizatorilor nu a fost să îi denigreze pe emigranții români, expoziția pare să confirme stereotipurile referitoare la diaspora română. Trecuți cu vederea acasă, emigranții români sunt totuși vizibili în țările occidentale. Cu toate acestea, opinia publică din spațiul european nu s-a arătat a fi tolerantă și empatică cu experiențele lor până în prezent. În acest context, mă surprinde faptul că organizatorii expoziției au ales tocmai această fațetă a României contemporane pentru a ne reprezenta la Berlin. În definitiv, ei au optat să prezinte o imagine a României care corespunde întocmai cu cea pe care cei din Occident se așteptau să o vadă: țara postcomunistă în curs de dezvoltare, populată de oameni ale căror aspirații sunt demne de compătimit.

Nu intenționez sub nicio formă să trivializez poveștilor oamenilor ale căror case au fost puse sub lupă de către cercetătorii implicați în acest studiu. Nici nu doresc să sugerez că aceste povești nu ar trebui făcute publice – dimpotrivă, expoziția Brave New World ar fi fost edificatoare dacă ar fi fost adresată publicului român. O analiză atentă, lipsită de prejudecăți a arhitecturii vernaculare poate evidenția realități sociale care, de altfel, sunt marginalizate în discursul public. Migrația în masă a forței de muncă, discrepanțele socio-economice dintre mediul rural și cel urban, la fel și ineficiența instituțiilor culturale de a promova patrimoniul românesc până și pe teritoriul României sunt câteva dintre problemele sistematice care au dus la crearea „caselor falnice,” a acestor expresii ale dezrădăcinării. De asemenea, reticența unor români de a-și asuma propria identitate culturală reprezintă o problemă pe care noi înșine trebuie să o înfruntăm. O expoziție din Berlin care confirmă perspectiva vest-europenilor asupra noastră nu face decât să ne determine și pe noi să ne privim prin ochii lor. Bineînțeles, e benefic să ne detașăm de miturile mioritice și să încercăm să înțelegem care e locul nostru în Uniunea Europeană și cum suntem priviți de ceilalți. Totuși, sunt de părere că atunci când avem oportunitatea de a ne prezenta patrimoniul cultural la Museum Europäischer Kulturen ar trebui să alegem să explorăm alte fațete ale realității românești, nu pe cele pe care vest-europenii le disprețuiesc deja.

În definitiv, proiectul Brave New World poate fi analizat din mai perspective, dar toate interpretările pe care le-am identificat până acum conturează o imagine negativă asupra societății românești. În primul rând, expoziția a explorat un fenomen arhitectural care, fie că recunoaștem sau nu, e ridiculizat atât de vest-europeni, cât și de majoritatea românilor de acasă. La un nivel mai subtil, proiectul a prezentat povestea acelor oameni care nu s-au integrat în țările în care muncesc, dar care nici în România nu își mai găsesc cu ușurință locul. Dintr-o altă perspectivă, proiectul Brave New World este o concretizare a modului în care vest-europenii se raportează la români, întărind astfel stereotipurile preexistente. Ceea ce doresc să subliniez este că mesajul unui eveniment cultural nu depinde în întregime de intențiile organizatorilor. De fapt, contextul în care expoziția a fost prezentată și așteptările cu care a intrat publicul în acel muzeu berlinez și-au pus amprenta asupra mesajului expoziției. Bineînțeles că autorii catalogului nu au simțit nevoia să își exprime dezaprobarea față de stilul de viață al oamenilor pe care i-au studiat; critica era subînțeleasă și, tind să cred, împărtășită de publicul german.

În ultimul rând, această inițiativă este simptomatică și pentru o altă dimensiune a României contemporane, și anume a faptul că instituțiile culturale nu reușesc să promoveze și acele fațete ale culturii noastre care s-ar integra cu ușurință în patrimoniul european. De ce au optat organizatorii să prezinte „casele făloase” și nu proiectele românești de arhitectura premiate la competiții internaționale? Responsabilitatea de a ne reprezenta cultura în plan european ne aparține în totalitate, iar inițiativele de acest fel îmi par o oportunitate ratată. La aproape 28 de ani de la căderea Zidului Berlinului, Europa de Est este în continuare prea puțin cunoscută de către cei din Vest. Din păcate, chiar și atunci când avem șansa de a ne spune propria poveste, alegem să ne portretizăm precum acea țară postcomunistă care e înstrăinată de propria istorie și râvnește să-și însușească, măcar la nivel superficial, simbolurile bunăstării vestice. Oare este aceasta singurul rol pe care România îl poate juca în cadrul Uniunii Europene? Sunt oare „casele făloase” singurul rezultat al schimburilor culturale dintre România și restul țărilor europene? Iată cum o inițiativă culturală precum expoziția Brave New World expune nu doar probleme sociale ale României care au deja vizibilitate în plan internațional, cum ar fi migrația forței de muncă, ci și realități mai puțin tangibile ale societății contemporane, precum dificultatea de a ne defini și a ne promova identitatea culturală atât în țară, cât și în afara granițelor.

[1] Mă refer la Brave New World – Romanian Migrants’ Dream Houses, editat de Raluca Betea și Beate Wild, (București: Editura Institutului Cultural Român, 2016).

[2] Rezultate definitive ale Recensământului Populaţiei şi al Locuinţelor – 2011, (București : Institutul Național de Statistică, 2011), 1-2.

*Alexandra Masgras, absolventă a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” Iași și fost redactor-șef Alecart, este studentă în anul al IV-lea la Universitatea din Glasgow, unde studiază Istoria Artei.

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.