Alecart la Varlaam – atelier cu Ioana Tătărușanu

I) Fragmentele-pretext de mai jos au stârnit o dezbatere despre modalitățile prin care poezia e adesea obiectul unei osificări în mediul școlar care o îndepărtează de esența sa și o transformă într-un prefabricat analizabil prin soluții-șablon. În urma discuțiilor, ne-am putut da seama că putem noi înșine crea alternative la această realitate, că suntem rezultanta propriilor lecturi și experiențe pe care le putem traduce în scris, luându-ne libertățile de care avem nevoie și care ne pot servi ca supape.

Aici doar despre Profy, Scry, Sy

Ce naiba te faci, Profy, cu ăştia?
Ce-ar fi să te-apuci să le citeşti, pur şi simplu, ca Andy Kaufman,
Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald

Şi audienţa să creadă că
glumeşti…
Sau Sub vulcan sau alt roman
la fel de tare cum e poezia…

Cum să vorbeşti, Profy? Încotro şi de unde?
Cum să le vorbeşti
AMESTECAŢILOR?
Doar n-o să le spui, dracului:
„- Mare poet! Ţineţi minte asta, pentru că e important! De ce-l iubim? Pentru că a fost mare poet. Mare poet a fost! Neisprăviţilor, ignoranţilor, doar vă spun calm, băgaţi-vă asta bine în cap, aşa că vă mai spun o dată, domnilor: mare poet […] Vă rog să vă scrieţi în caiete tema compunerii pentru acasă: „De ce în poeziile marelui poet Juliusz Slowacki sălăşluiesc frumuseţi nepieritoare, care trezesc încîntare?”
Pe bună dreptate va fi unul – îţi dai seama! – care se va răsuci şi va geme Întru Sine şi va zice:
„- Dar pe mine nu mă încîntă! Nu mă încîntă deloc! Nu mă atrage! Nu pot citi mai mult de două strofe şi nici asta nu mă atrage. Doamne, iartă-mă, cum să mă încînte, dacă nu mă încîntă?”
(…)

Doamne, dacă-aș putea să le scot din cap mortăciunea pe care ei o numesc poezie, amintirile alea jilave și triste, apretul pretabil la comentarii școlare, prostia rimată care dospește în ei făcându-le greață și pe care au fost învățați s-o respekte, (…) licoarea de doi bani care nu le spune nimic și care îi amețește-stupizește, gravitatea aia funebră, morcovită, gravitatea autohtonă, de țară rurală, pre-modernă, artizanatul tropilor de trei ori dat cu lac, horboțelele, brizbrizul de simboluri împrumutate din dicționarele de Resort, Ciucurii Duioșiei, Ghiulurile groase ale prostiei metaforice, Ghiulurile cu cap de mort! Cum să le scot din cap ce-auziseră de la criticul acela cu ițari și mânecuțe de funcționar proțăpit într-o redacție litherară, de la purtătorul de servietă, eventual și universitar?(…) Cum să le scot din cap poezia-conservă? Dar statuetele bolovănind etern pe funebrul piedestal gri-tern? Cum să fac inteligența celor ce vin în VIE, să-nvie?

(Simona Popescu, Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie)

 

II) Le-am provocat apoi pe colegele mele să scrie, pornind de la un videoclip care construiește și descrie imagini ale intimității, în încercarea de a stabili și de a da nume legăturii dintre imagine și cuvânt și reinterpretând astfel funcția descriptivă a limbajului. Iată videoclipul  AICI și iată pepiniera noastră de mici libertăți:

Cine îți este soarele?

becul de la mașină sau lampa de la

bucătărie

– ecranul de la televizor?

 

Bietele fabrici scuipă același fum

ca țipetele fără cuvinte, încă de când merg pe lângă ele sau

încă de când a învățat să meargă cel

din fața mea.

 

mama spune ca vei găsi locul tău în

lume

dar eu nici măcar nu încap în cadă

 

ies din oraș și

îmi fac cu mâna crengile rupte

ale copacilor tineri ca noi

În timp ce nouă ne este la fel de frig ca și lor.

Iar ție îți este la fel de cald precum

ecranului de la televizor. (Ana Vrabie)

 

FĂRĂ HD

Poți face ca o dezordine de imagini

să pară o creație vie cu o melodie potrivită

să transformi calitatea salbă în ceva

vintage, lumină închisă, clar obscur

nuanțe șterse

Să pleci, să lași baltă tot, să ai doar

O cameră, una nesofisticată

Și să folosești elemente basic din viața oricărui om,

Să le dai viață, să le transformi

În ceva simțit  (Ecaterina Lavinia)

 

Locuiesc în casa unui mort

ți-am zis că

am de gând să-mi fac bagajul și să

plec.

Trebuie să-l las să putrezească

Neperturbat

să respire liniștea

care îi va permite acum

să plece și mai departe.

ți-am zis că

am de gând să-mi împrăștii noua mea

existență

undeva pe aproape

lângă un aprozar

ca să-mi cumpăr o telecomandă, două

am nevoie de un ghid în viață.

ți-am zis că

această lume nu e pentru toți

și de aceea eu fac 8 7 8 pași

cât să plec și să mă întorc

să plec iar

și să rămân undeva

între alb, verde și întuneric. (Ana Hutanu)

 

în trei minute vine mașina 682.

De obicei e prea mult.

prea multă mișcare

prea mult zgomot

prea multă culoare

un sentiment ridicol că ești într-o mașină

care nu se va mai opri

niciodată

deși merge cu treizeci la oră.

O distorsiune a ceva deja distorsionat

prin trei obiective și încă trei programe

diferite de editare

încât la final te gândești că mai bine

lași filmarea crudă cu sânge picurând din ea cum picură

lumina de pe frunze vara

decât să încerci să te mai joci cu ea.

Am lăsat apartamentul la soare

și a mucegăit.

Cred că o să mă mut în mașină. (Eli Cotan)

 

O dată, de două ori, de trei ori

O fereastră cu soare

O dată

Un coridor alb, leneș

Poze vechi puse în rame noi,

Un fel de ironie.

O fereastră cu soare

De două ori

Un joc de lumină

Menit să sfideze optica,

Să înșele lentilele murdare

Ale ochelarilor.

Un regizor cu o cameră cu saturația

La maxim,

Inocența lui i-a câștigat locul pe

Bancheta din spate. (Maria Enea)

 

*Ioana Tătărușanu este studentă în anul I la Facultatea de Litere, Universitatea București. În liceu a fost redactor-șef Alecart. A obținut premii la concursuri naționale de creație literară, a avut lecturi publice la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania”- Sibiu, la Festivalul Internațional de la Timișoara și la Institutul Blecher- București. În prezent, este redactor la „Poesis International” și la „Poetic Stand”.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!